III.

DUPĂ VREO TREI ZILE, VREMEA S-A mai încălzit. Într-o dimineaţă, foarte devreme, Iarmola a intrat în odaia mea, zicând într-o doară:

— Trebuie să curăţim puştile, conaşule.

— De ce? l-am întrebat eu, întinzându-mă sub plapumă.

— Azi-noapte au umblat iepuri cu nemiluita. Sunt urme multe. Nu vreţi să mergem la vânătoare?

Iarmola ardea de nerăbdare să pornească-n pădure, dar se refăcea nepăsător, ca să nu-şi arate patimă de vânătoare. Într-adevăr, în antreu se şi afla puşca lui cu o singură ţeavă, căreia nu-i scăpase nici o becaţină, cu toate că închizătorul era împodobit cu câteva petice de cositor, aplicate acolo unde rugină şi gazele de la praful de puşcă mâncaseră fierul.

Abia am intrat în pădure, că am şi dat de urmele unui iepure: două urme alăturate în faţă şi alte două în spate, una după alta. Iepurele ajunsese la drum, alergase vreo două sute de stânjeni, apoi făcuse un salt uriaş către un pâlc de pini tineri.

— Acum să-l împresurăm, a zis Iarmola. Cum oboseşte, se culcă jos. Dumneavoastră, conaşule, duceţi-vă – o clipă căzu pe gânduri, încotro să mă-ndrepte după semnele cunoscute numai de el…

— Dumneavoastră duceţi-vă până la cârciuma cea veche, iar eu îi ies înainte dinspre Zamlân. De cum I-o stârni câinele, vă vestesc cu chiote.

Şi a pierit numaidecât, de parcă l-ar fi înghiţit tufişurile dese şi mărunte. Am ascultat atent. Nici un zgomot nu-i trăda pasul de braconier, nici o crenguţă nu trosnea sub picioarele lui încălţate cu opinci făcute din coajă de tei.

Am mers fără rabă până la cârciuma cea veche – o clădire părăsită şi dărâmata – şi m-am oprit la marginea pădurii, sub un pin înalt, cu trunchiul drept şi golaş. Domnea o linişte desăvârşită, cum n-o găseşti decât în pădure, iarna, într-o zi fără vânt. Găteala bogată de zăpadă, agăţată de crengi, le aplecă în jos, dându-le un aer sărbătoresc şi rece. Din când în când, câte o crenguţă plăpândă se rupea din creştetul vreunui copac şi o auzeai desluşit cum atinge în cădere alte crengi, cu un trosnet uşor. În soare, zăpada scânteia trandafirie, iar în umbră, părea albastră. Cuprins de farmecul acestei tăceri solemne şi îngheţate, mi se părea că simt cum se scurge timpul încet şi lin…

Deodată, departe, în desiş, a răsunat lătratul lui Reabcik, lătratul caracteristic al câinelui în urmărirea vânatului: subţire, nervos, aproape un scheunat. Apoi, numaidecât, am auzit şi glasul lui Iarmola, care-şi îndemna, aprig, animalul: „U-bî-i! U-bî-i!”

Prima silabă, într-un falset ascuţit, iar a doua cu o notă sacadată de bas (abia mult mai târziu am aflat că strigătul acesta al vânătorilor din Polesie provine de la verbul „a ucide”25).

Judecând după lătrat, mi se părea că Reabcik goneşte animalul în stânga mea şi am străbătut în goană o poieniţă, ca să tai drumul prăzii. Dar n-am apucat să fac nici douăzeci de paşi, că un iepure cenuşiu, uriaş a sărit de după un ciot, din câteva salturi mari, cu urechile lui lungi lăsate pe spate, a trecut drumul parcă fără grabă şi a pierit printre pinii cei tineri. În urma lui, a ţâşnit din desiş Reabcik, care, văzându-mă, a dat de vreo două ori din coadă, a hăpăit câteva guri de zăpadă şi a pornit din nou în urmărirea iepurelui.

Apoi a apărut din desiş şi Iarmola, fără cel mai mic zgomot, ca-ntotdeauna.

— Păi, de ce nu i-aţi tăiat drumul, conaşule? a strigat el, plescăind dojenitor din limbă.

— Era prea departe… Peste două sute de paşi.

Văzându-mi stânjeneala, Iarmola s-a mai îmblânzit.

— Nu face nimic… Nu ne scapă el. Duceţi-vă pe drumul spre Irinovka, o să iasă el acolo.

N-am apucat bine pe drumul arătat că am şi auzit iar câinele urmărind iepurele pe undeva, pe-aproape. Întărâtat, am pornit în goană cu puşca-n cumpănă, prin tufişurile dese, rupând crengile, fără să iau în seamă loviturile lor destul de puternice. Am fugit cam mult şi începusem să gâfâi, când lătratul s-a curmat pe neaşteptate. Mi-am încetinit fuga. Aveam impresia că dacă voi merge drept înainte, mă voi întâlni cu pădurarul pe drumul spre Irinovka. Însă mi-am dat curând seama că în timp ce alergam, ocolind tufişurile şi cioturile, fără să mă gândesc de loc la drum, mă rătăcisem şi am început să strig, dar n-am primit nici un răspuns.

Mergeam tot înainte, fără nici un gând. Pădurea se rărea treptat şi terenul presărat cu muşuroaie cobora în pantă. Urma pe care piciorul meu o lăsa în zăpadă se întuneca repede şi se umplea cu apă. Adesea intram până la genunchi în apă, iar acum eram silit să sar de pe un muşuroi pe altul, înfundându-mi picioarele în muşchiul cafeniu şi des, aşternut pe ele ca un covor moale.

Curând, tufărişul s-a terminat. În faţa mea a apărut o baltă mare şi rotundă, acoperită cu omăt. De sub vălul alb se vedea numai din loc în loc câte un petic de pământ. La capătul celălalt al mlaştinii, printre copaci, se zăreau zidurile albe ale unei case. „Pesemne că aici locuieşte pădurarul din Irinovka, mi-am zis eu. Ar trebui să mă duc la el, să-l întreb de drum.”

Dar nu era chiar atât de uşor să ajungi până la casă. Pe fiece clipă mă scufundam tot mai mult în mlaştină. Cizmele mi se umpluseră de apă, plescăiau la fiecare pas şi de grele ce erau aproape că nu le mai puteam duce.

În sfârşit, am izbutit să străbat mlaştina, am urcat un dâmb şi de acolo am putut să cercetez în voie căsuţa. La drept vorbind, nici măcar nu era căsuţă, ci o biată cocioabă cocoţată pe piloni, probabil ca să fie ferită de apele primăverii, care inundă de obicei întreaga pădure de la Irinovka. Cocioaba se lăsase cu timpul într-o rână, ca o fiinţă jalnică şi beteagă. Cele câteva geamuri lipsă de la ferestre erau înlocuite cu cârpe murdare, care ieşeau în afară.

Am apăsat pe clanţă şi am deschis uşa. Înăuntru era un întuneric de nepătruns şi ochii mei obişnuiţi cu albul zăpezii nu vedeau decât nişte cercuri violete. Multă vreme nici nu mi-am putut da seama dacă în odaie se afla cineva.

— Hei, oameni buni, e careva acasă? am întrebat eu cu glas tare.

Lângă sobă s-a auzit un foşnet. M-am apropiat şi am zărit o babă care şedea pe jos, în faţa unui morman de pene de găină. Lua câte o pană, îi smulgea fulgii şi-i punea într-un coş, apoi zvârlea codiţele pe podea.

„Să ştii că-i Manuiliha, vrăjitoarea din Irinovka”, mi-am zis, după ce m-am uitat mai cu luare-aminte la ea. Avea toate trăsăturile unei cotoroanţe, aşa cum o zugrăvesc poeziile populare: obrajii slabi şi scofâlciţi, bărbia ascuţită şi lungă aproape că se întâlnea cu nasul care-i atârna în jos, gura fără dinţi se mişca neobosită, de parcă ar fi mestecat ceva. Ochii spălăciţi, odinioară albaştri, acum reci, rotunzi şi bulbucaţi, cu gene roşii foarte scurte, te priveau ca ochii unei pasări sinistre şi nemaivăzute.

— Bună ziua, băbuţo! i-am spus cât am putut de prietenos.

Nu te cheamă cumva Manuiliha?

Mai întâi, în pieptul bătrânei a clocotit şi a hârâit ceva, apoi din gura ei fără dinţi au izbucnit nişte sunete ciudate, care semănau ba cu croncănitul înăbuşit al unei ciori bătrâne, ba se transformau într-un şuierat:

— Pe vremuri, poate că oamenii buni îmi ziceau şi Manuiliha… Acum ştiu numai să mă batjocorească. Ce treabă ai cu mine? a mormăit ea, morocănoasă, văzându-şi mai departe de treabă.

— M-am rătăcit, mătuşico, n-ai cumva puţin lapte?

— N-am, mi-a tăiat ea vorba, mânioasă. Prin pădure umbla mulţi de-alde tine… Nu poţi să le dai la toţi de băut şi de mâncat…

— Văd că nu prea eşti bucuroasă de oaspeţi.

— Aşa-i, nu prea-s bucuroasă. Nu ţinem merinde pentru de-alde voi. De eşti ostenit, stai şi te hodineşte, nu te-alungă nimeni. Ştii zicătoarea: „Hai la noi la taifas, să ascultaţi dangătul de sărbătoare, că la masă o să venim noi la voi.” Asta-i…

După vorbă, mi-am dat numaidecât seama că bătrâna se trăgea de pe alte meleaguri. Pe aici, oamenilor nu le plăcea vorba tăioasă, presărată cu vorbe de duh, cu care se făleşte locuitorul cel meşter la snoave de prin părţile de miazănoapte. Între timp, fără să se oprească o clipă din lucru, bătrâna bombănea ceva, dar din ce în ce mai încet şi mai nedesluşit. Înţelegeam doar unele cuvinte răzleţe: „îmi vine cu „tuşa Manuiliha”… Da’ cine-i el, nimeni nu ştie… Am o groază de ani în spinare… Şi tot trăncăneşte ca o gaiţă…”

Am ascultat-o tăcut o vreme, şi, la gândul neaşteptat că femeia era nebună, m-a cuprins un sentiment de teamă amestecat cu dezgust.

Totuşi, apucasem să mă uit bine în jurul meu. Cea mai mare parte a încăperii era ocupată de o sobă uriaşă, cu tencuiala coşcovită. În colţul dinspre răsărit nu se aflau icoane. Pe pereţi, în locul obişnuitelor poze cu vânători cu mustăţi verzi şi câini violeţi, şi al portretelor unor generali cu totul necunoscuţi, atârnau legături de iarbă uscată, de rădăcini zbârcite şi vase de bucătărie. N-am văzut nici o bufniţă şi nici un cotoi negru, în schimb, doi grauri graşi şi pestriţi se uitau de pe sobă la mine, uimiţi şi temători.

— Bunicuţo, am întrebat eu mai aspru, dar măcar un pic de apă s-o putea bea la dumneata?

— E colo, în cofă, a răspuns ea, făcând un semn cu capul.

Apa avea un gust de rugină de baltă. După ce i-am mulţumit (fapt care a lăsat-o nepăsătoare), am întrebat-o cum aş putea ajunge la drum.

Baba a ridicat deodată capul, m-a privit ţintă cu ochii ei reci ca de pasăre şi a murmurat grăbită:

— Du-te, du-te… vezi-ţi, flăcăule, de drumul tău. N-ai ce căuta aici. Oaspetele e bun la sărbătoare… Du-te, taică, du-te…

Într-adevăr, nu mai aveam altceva de făcut decât să plec. Dar mi-a venit pe neaşteptate gândul să încerc ultimul mijloc, ca s-o mai îmbunez puţin pe bătrâna asta plină de toane. Am scos din buzunar un sfert de rublă de argint şi i-am întins-o. Nu greşisem. Când a văzut banii, bătrâna s-a mişcat şi, deschizându-şi ochii şi mai larg, şi-a întins după monedă degetele noduroase, închircite şi tremurătoare.

— Nu, tuşă Manuiliha, degeaba nu ţi-o dau, am zădărât-o eu, ascunzând moneda. Să-mi ghiceşti întâi.

Pe faţa cafenie şi smochinită a vrăjitoarei a apărut o strâmbătură de nemulţumire. Părea că şovăie, uitându-se nehotărâta la pumnul meu, în care ţineam banul. Însă lăcomia a învins.

— Ei bine, să mergem, a murmurat ea, sculându-se greoi de pe jos. Acum, drăguţul babei, nu mai ghicesc la nimeni… Am uitat… Am îmbătrânit, nu mai văd. Numai ţie o să-ţi mai ghicesc.

S-a apropiat de masă, ţinându-se de perete şi cutremurându-şi la fiecare pas trupul gârbovit, a scos o pereche de cărţi cafenii, ferfeniţite de vreme, le-a amestecat şi mi le-a întins.

— Taie-le… Taie-le cu stânga… de la inimă…

După ce a scuipat în degete, a început să dea în cărţi. Când cădeau pe masă, plescăiau de parcă ar fi fost făcute din aluat. Le aşeză în formă de stea cu opt colţuri, şi după ce-o puse şi pe ultima peste rigă, îşi întinse mâna spre mine.

— Dăruieşte-mă, boierule… O să fii fericit, o să fii bogat… zise ea cu glas cântat de cerşetoare, cu un puternic accent ţigănesc.

I-am pus în mina moneda pregătită, pe care a vârât-o în gură cu repeziciune de maimuţă.

— Îţi cade dar mare la drum lung, a început ea, rostind repede cuvintele cu care se vedea că era deprinsă. Te întâlneşti cu o damă de tobă şi-auzi vorbe bune într-o casă de vază. Curând îţi vine veste neaşteptată de la un bărbat, de cruce.

Mai cad niscaiva griji şi-apoi bani, da’ nu prea mulţi. Faci o beţie cu o droaie de oameni… Nu-i prea cine ştie ce petrecere, da’ tot beţie se cheamă că e. Trăieşti mult şi dacă nu mori la şaizeci şi şapte de ani, atunci…

Deodată a tăcut, ridicându-şi capul, ca şi cum ar fi ascultat ceva. Am ascultat şi eu atent. Cânta un glas de femeie, proaspăt, plin şi puternic, apropiindu-se de casă. Am recunoscut vorbele unui duios cântec ucrainean:

Cine oare, floarea oare Ramul îl îndoaie?

Cine oare, visul oare Capul mi-l împoaie?

— Hai, du-te acuşi, du-te, şoimule, spuse bătrâna, îngrijorată, prinzând deodată viaţă şi îndepărtându-mă cu mâna de lângă masă. N-ai ce căta în case străine. Vezi-ţi de drumul tău.

Ba chiar m-a prins de mânecă şi m-a tras spre uşă, pe faţă cu o nelinişte de fiară.

La doi paşi de casă, glasul a amuţit pe neaşteptate. S-a auzit izbitura clanţei, uşa s-a deschis cu putere şi în prag a apărut o fată înaltă. Râdea. Îşi ţinea grijulie cu amândouă mâinile poada şorţului vărgat, din care se iţeau trei capete mici de cintezoi, cu gât roşu, cu ochişori negri, strălucitori.

— Vezi, bunicuţo? Iar s-au luat după mine, a strigat ea, rizând tare. Uite cât îs de caraghioşi… Sunt morţi de foame. Şi, ca un făcut, tocmai astăzi n-am avut pâine…

Dar când m-a zărit, a tăcut deodată, s-a îmbujorat şi, încruntându-şi nemulţumită sprincenele subţiri şi negre, s-a uitat iscoditoare spre bătrâna.

— Ia, un boier s-a abătut pe la noi… întreabă de drum, a lămurit-o aceasta. Ei, taică, s-a întors ea spre mine cu un aer hotărât, te-ai odihnit destul. Ai băut apă, ai tăifăsuit, e vremea să pleci. Tu nu eşti de teapa noastră…

— Ia ascultă, frumoaso, m-am întors eu spre fată. Arată-mi, te rog, cum să ajung pe drumul spre Irinovka, altfel nu mai ies în vecii vecilor din mlaştina voastră.

Pesemne că blândeţea şi rugă pe care am pus-o în glas au înduplecat-o pe fată, fiindcă a aşezat cu grijă pe sobă cintezoii din poală, a aruncat pe laviţă bundiţa pe care şi-o scosese şi a ieşit din casă, fără să spună o vorbă.

Am urmat-o.

— Toate păsările astea sunt domesticite? am întrebat-o eu, când am ajuns-o din urmă.

— Da, a răspuns ea tăios, fără să-mi arunce măcar o privire. Şi acum uită-te colo, a zis dânsa, oprindu-se lângă gard. Vezi cărarea aceea dintre pini? Vezi?

— Văd.

— Mergi pe ea, tot înainte. Când ajungi la un ciot de stejar, coteşti la stânga, apoi o ţii tot drept înainte, prin pădure, până dai de drumul spre Irinovka.

În timp ce-mi arăta drumul cu braţul drept întins înainte, am rămas fără să vreau cu ochii la ea. Nu semăna de loc cu fetele de prin partea locului, care se purtau cu basmale legate dizgraţios peste bărbie şi până peste ochi, mai toate cu aceeaşi expresie speriată pe chip. Fata această străină era oacheşe, înaltă, de vreo douăzeci-douăzeci şi cinci de ani, cu trupul zvelt şi mlădiu. Cămaşa albă, largă îi învăluia armonios pieptul tânăr şi sănătos. După ce vedeai o dată frumuseţea ei ciudată n-o mai puteai uita, şi chiar dacă te-ai fi obişnuit cu ea ar fi fost greu s-o descrii. Ochii ei mari, luminoşi, de culoare închisă, cu sprâncene subţiri, arcuite, care-i dădeau o nuanţă de şiretenie, autoritate şi naivitate totodată, erau fermecători. După cum fermecător era trandafiriul mai al pielii şi arcuirea voluntară a buzelor, cea de jos puţin mai plină, ieşind în afară cu un aer hotărât şi capricios.

— Nu vă e frică să staţi singure în pustietatea asta? am întrebat-o eu, oprindu-mă lângă gard.

A dat nepăsătoare din umăr.

— De ce să ne fie frică? Lupii nu vin până la noi.

— Parcă numai de lupi e vorba… S-ar putea să nu mai puteţi ieşi de aici din pricina troienelor, sau să vă ia foc casa… Şi câte nu se mai pot întâmpla. Sunteţi singure şi n-ar avea cine să vă ajute la nevoie.

— Slavă Domnului că n-ar avea, a răspuns ea cu un gest de dispreţ. Ar fi mai bine dacă ne-ar lăsa în pace, pe bunica şi pe mine, că…

— Ce?

— Dacă ştii prea multe, îmbătrâneşti iute. Dar dumneata cine eşti? a urmat ea, neliniştită.

Mi-am dat seama că bătrâna şi fata această frumoasă se tem de oameni şi m-am grăbit s-o liniştesc.

— Să nu-ţi fie frică. Nu sunt nici uriadnic, nici zapciu. Într-un cuvânt, nu-s nici un fel de autoritate.

— Adevărat?

— Pe cuvântul meu de cinste. Zău că sunt un om cu totul străin de locurile acestea. Am venit în regiune doar pentru câteva luni şi plec. Dacă vrei, nu spun la nimeni că am fost pe aici şi că v-am văzut. Mă crezi?

Obrazul fetei se mai lumină puţin.

— De, poate că nu minţi. Ai auzit mai dinainte de noi, ori ai trecut pe-aici din întâmplare?

— Nu ştiu nici eu ce să zic. Am auzit eu ceva despre voi şi voiam chiar să vă calc pragul într-o bună zi, dar astăzi am ajuns aici întâmplător… M-am rătăcit… Spune, pentru ce vă temeţi de oameni? Ce rău vă fac?

S-a uitat la mine cu o privire cercetătoare, plină de neîncredere, dar aveam conştiinţa curată şi am privit-o în ochi, fără să clipesc. Atunci a început să vorbească tot mai aprins:

— Pătimim destul de pe urma lor… Cu oamenii simpli ne mai înţelegem noi, dar cu stăpânirea… Vine uriadnicul – dă-i, vine zapciul – dă-i. Şi înainte de a lua, o mai şi ocărăsc pe bunica: eşti o vrăjitoare, o diavoliţă, o ocnaşă… Ce să mai zic î

— Dar de tine nu se leagă? am întrebat-o eu neprevăzător.

Şi-a clătinat capul de jos în sus, cu un aer de siguranţă trufaşă, iar în ochii ei închişi pe jumătate a licărit o luminiţă ameninţătoare.

— Nu se leagă… O dată a încercat unul din ăia care măsoară pământul… I se făcuse de mângâiere, vezi Doamne! Da’ cred că nici până azi nu mi-a uitat mângâierile.

Din cuvintele acestea batjocoritoare, dar mândre în felul lor, se desprindea atâta independenţă dârză, încât m-am gândit fără să vreau: „N-ai crescut tu degeaba într-o pădure din Polesie, şi chiar că-i primejdios să glumească omul cu tine”.

— Ce, noi ne legăm de careva? a urmat ea cu o încredere din ce în ce mai mare. N-avem nevoie de oameni. Mă duc doar o dată pe an în târguşor să cumpăr săpun şi sare… Mai iau şi ceai pentru bunicuţa, că-i place ceaiul. Altfel n-am avea nevoie de nimeni!

— Văd că nici tu, nici bunica ta nu prea iubiţi oamenii…

Dar eu aş putea să mai trec pe la voi?

Fata a râs, şi chipul ei frumos s-a schimbat pe neaşteptate. Din asprimea dinainte nu rămăsese nici o urmă. Pe obrazul care s-a luminat deodată s-a aşternut o expresie sfioasă, copilărească.

— Păi, ce să faci la noi? Bunica şi cu mine suntem oameni plictisitori. Dar dacă eşti cu adevărat om de treabă, poţi să mai treci. Aş vrea doar să te rog… Dacă mai vii pe aici, să nu mai iei puşca…

— Ţi-e frică?

— Mie? De ce să-mi fie frică? Nu mi-e frică de nimic, şi în glasul ei răsună din nou încrederea în propriile-i forţe. Da nu-mi place. De ce să omori păsărelele şi iepurii? Nu fac rău nimănui, vor să trăiască, aşa ca şi noi. Mi-s dragi, sunt mici şi prostuţi… Şi-acum, cu bine, a încheiat ea, grăbită. Nu ştiu cum îţi spune… Mi-e teamă să nu mă ocărască bunica.

A pornit în fugă spre casă, cu capul înclinat, ţinându-şi cu mâna părul despletit de vânt.

— Stai, stai puţin! am strigat-o eu. Cum te cheamă? Să facem cunoştinţă cum trebuie.

S-a oprit o clipă şi s-a întors spre mine.

— Mă cheamă Aliona… Ori cum se zice pe-aci – Olesia.

Mi-am luat puşca la umăr şi am pornit în direcţia indicată de ea. Când am ajuns pe un dâmb de unde se aşternea o cărare îngustă de pădure, am întors capul. Fusta roşie a Olesiei, înfoiată de vânt, se mai vedea încă pe treptele căsuţei, ca o pată strălucitoare pe albul zăpezii.

Peste o oră a venit şi pădurarul. Scump la vorbă ca de obicei, nu m-a întrebat cum şi unde m-am rătăcit. A spus doar parcă în treacăt:

— Am dus iepurele la bucătărie… II frigem sau vreţi să-l trimiteţi cuiva?

— Ştii unde am fost astăzi, Iarmola? l-am întrebat eu, închipuindu-mi cât de mirat va fi când va afla.

— Cum să nu ştiu, a mormăit el, grosolan. Aţi fost la vrăjitoare…

— Cum ai aflat?

— Păi, cum să nu aflu? Când am văzut că nu răspundeţi, am luat-o pe urmele dumneavoastră… Ehe, boierule! a adăugat el, înciudat şi dojenitor. N-ar trebui să vă ţineţi de treburi d-astea… E păcat!