XIV.

TOCMAI MĂ APROPIASEM DE SAT, când un vârtej a prins să gonească pe drum coloane de praf. Apoi au căzut primele picături de ploaie, rare şi grele.

Manuiliha nu greşise. Furtuna, care se pregătise încet în tot timpul acelei zile îngrozitor de fierbinţi şi plină de zăpuşeală, se dezlănţuise cu o putere neobişnuită peste satul Perebrod. Fulgerele se ţineau lanţ şi tunetele bubuiau, zgâlţâind geamurile de la ferestrele odăii mele. Pe la opt seara, furtuna s-a potolit pentru câteva minute, dar numai ca s-o ia de la-nceput cu o nouă înverşunare. Deodată am auzit nişte lovituri asurzitoare pe acoperişul şi zidurile casei vechi. M-am repezit la fereastră. O grindină cât nuca lovea cu repeziciune pământul, sărind apoi în sus.

Dudul de lângă casă rămăsese golaş, toate frunzele îi fuseseră smulse de loviturile înfricoşătoare ale grindinei… Sub fereastră a apărut silueta abia întrezărită a lui Iarmola, care ieşise în fugă din bucătărie, cu sumanul pe cap, ca să închidă obloanele. Dar era prea târziu. O bucată foarte mare de gheaţă a izbit cu atâta putere geamul, încât l-a spart şi zeci de cioburi au căzut cu zgomot pe podea.

Mă simţeam obosit şi m-am întins pe pat fără să mă dezbrac. Credeam că n-o să pot dormi de loc în noaptea aceea şi că mă voi zvârcoli până dimineaţa, frământat de dorul Olesiei. De aceea mă şi hotărâsem să rămân îmbrăcat, ca mai târziu să mă plimb puţin prin odaie, să obosesc şi să pot adormi. Insă mi s-a întâmplat ceva foarte ciudat. Mi s-a părui că abia am închis ochii şi când i-am deschis iar, prin crăpăturile obloanelor se strecurau raze lungi de soare, în care se roteau nenumărate firicele de praf auriu.

La căpătâiul meu stătea Iarmola, nerăbdător, pe faţă cu o nelinişte aspră. Pesemne că aştepta de mult să mă trezesc.

— Conaşule, a zis el cu un glas surd, neliniştit. Conaşule, Trebuie să plecaţi de-aici…

M-am dat jos din pat, privindu-l uimit.

— Să plec? Unde să plec? De ce să plec? Ai înnebunit?

— N-am înnebunit de loc, mi-a tăiat el vorba. Ştiţi ce bucluc a făcut grindina de ieri? La jumătate din oamenii satului grânele parc-au fost călcate-n picioare. La Maxim cel chior, la Koze, la Muta, la Prokopciuk, la Gordei Olefir… A trimis pacostea peste oameni vrăjitoarea dracului… Arde-o-ar focul!

Într-o clipă mi-am amintit de tot ceea ce se întâmplase în ajun, de ameninţarea pe care le-o strigase în faţă Olesia, în biserică, şi de temerile ei.

— Tot satul clocoteşte, a urmat Iarmola. Au luat-o iar de dimineaţă cu beţia şi urlă… Şi de dumneavoastră, conaşule, spun vorbe urâte… Doar cunoaşteţi satul nostru. Dac-or judeca-o pe vrăjitoare, o să fie pe drept, da’ dumneavoastră, conaşule, vă spun un lucru: plecaţi cât mai repede.

Aşadar, temerile Olesiei se adeveriseră. Trebuia s-o previn fără întârziere de primejdia care le ameninţa pe ea şi pe Manuiliha. M-am îmbrăcat în grabă, mi-am spălat în fugă faţa şi peste o jumătate de oră mă îndreptam spre Smârcul Dracului.

Cu cât mă apropiam mai mult de coliba părăginită, cu atât mai puternice erau neliniştea şi mâhnirea care puseseră stăpânire pe mine. Eram încredinţat că în curând o să mă lovească o alta durere neaşteptată.

Am străbătut aproape în fuga cărarea şerpuitoare de pe dâmbul nisipos. Ferestrele colibei erau deschise, şi uşa dată de perete.

— Doamne! Ce s-o fi întâmplat? am îngăimat eu, păşind în tindă cu inima strânsă.

Coliba era goală. Înăuntru domnea dezordinea plină de tristeţe pe care o lasă în urmă o plecare pripită. Un maldăr de gunoi şi de cârpe zăcea pe jos, iar într-un colţ se vedea scheletul de lemn al patului…

Cu inima îndurerată, înecat de lacrimi, tocmai voiam să ies din colibă, când deodată mi-a atras atenţia un obiect viu colorat, atârnat pesemne dinadins de colţul ferestrei. Era un şirag de mărgele roşii, ieftine, care se cheamă în Polesie salbă, singurul lucru care mi-a rămas ca amintire de la Olesia şi ca mărturie a dragostei sale gingaşe şi mărinimoase.