XII.

A DOUA ZI TOCMAI SE SĂRBĂTOREA Sfânta Treime, care în anul acela cădea în ziua marelui martir Timofei, când, potrivit legendelor populare, dacă va fi secetă, apar semne prevestitoare. Satul Perebrod avea biserică, dar nu avea parohie. Din când în când, în timpul postului şi de marile sărbători, venea să slujească aici preotul din satul Volcie.

În ziua aceea am fost nevoit să plec pentru nişte treburi de serviciu într-un târguşor din apropiere. Am pornit călare, dimineaţa pe la ora opt, pe vreme răcoroasă. Pentru astfel de drumuri îmi cumpărasem mai demult un armăsar scund, de vreo şase-şapte ani, din rasa locală, nu prea arătos, care fusese însă îngrijit cu foarte multă dragoste de vechiul său proprietar, hotarnicul judeţului. Armăsarul se numea Tarancik. Mă ataşasem mult de animalul acesta simpatic, cu picioare subţiri, dar viguroase, cu o coamă lăţoasă, de sub care apăreau, supăraţi şi neîncrezători, doi ochişori scânteietori şi cu nişte buze puternice şi energice. Culoarea lui era destul de rară şi de caraghioasă: avea trupul cenuşiu ca de şoarece şi numai pe crupă nişte pete albe şi negre…

Trebuia să străbat tot satul. Piaţa mare, plină de verdeaţă, care se întindea de la biserică la cârciumă, era înţesată de şiruri de căruţe ale ţăranilor din satele dimprejur – Voloşa, Pecealovka şi Zulna, care-şi aduseseră cu prilejul sărbătorii nevestele şi copiii. Printre ele mişunau o mulţime de oameni.

În ciuda orei timpurii şi a dispoziţiilor stricte, unii se şi îmbătaseră (în zilele de sărbătoare şi în timpul nopţii, fostul cârciumar Strul vindea rachiu într-ascuns). După zăpuşeala fără o adiere de vânt îţi dădeai seama că o să fie o căldură înăbuşitoare. Pe cerul încins, parcă acoperit cu o pâclă argintie, nu vedeai un nor.

După ce mi-am terminat treburile în târguşor, am luat în grabă o gustare la han. Am mâncat ştiucă umplută, am băut o bere tulbure foarte proastă şi am pornit spre casă. Dar când am trecut pe lângă fierărie, mi-am amintit că pe Tarancik îl bătea de mult potcoava de la piciorul stâng din faţă şi m-am oprit să i-o prindă, ceea ce mi-a mai răpit un ceas şi jumătate. Aşa că atunci când m-am apropiat de satul Perebrod, se făcuse ora patru sau cinci după-amiază.

Piaţa era plină de oameni beţi, care ţipau pe întrecute. Curtea şi treptele de la intrarea cârciumii erau înţesate de lume; clienţii se îmbrânceau şi se striveau între ei. Ţăranii din Perebrod se amestecaseră cu cei veniţi din alte sate, care şedeau pe iarbă, în umbra căruţelor. Pretutindeni se zăreau capete lăsate pe spate şi sticle ridicate în sus. Nu mai era niciunul treaz. Beţia ajunsese la limita la care ţăranul îşi arătă bucuros şi pl în de mândrie starea lui de ameţeală, când toate mişcările sale devin greoaie şi exagerate, când, de pildă, în loc să dea afirmativ din cap, se apleacă, lăsându-se cu totul pe vine, şi, pierzându-şi deodată echilibrul, se prăvale neputincios înapoi. Copiii se hârjoneau şi se jucau printre picioarele cailor, care-şi mestecau nepăsători fânul. Ici-colo, câte o muiere, şi ea abia ţinându-se pe picioare, îşi trăgea de mânecă, plângând şi înjurând, bărbatul ce se opintea din răsputeri, beat criţă… Lângă un gard, vreo douăzeci de ţărani şi de muieri îl înconjuraseră pe un cântăreţ orb şi glasul tremurător şi fonf, de tenor, al acestuia, însoţit de bâzâitul monoton al instrumentului său, se desprindea din vuietul mulţimii. Încă de departe am auzit cuvintele cunoscute ale cântecului:

Alelei cum ard în zare Norii sângerii, Alelei că mulţi s-aduna Turcii osmaniti.

Mai departe cântecul spunea că turcii, când au văzut că nu pot lua cu asalt mânăstirea din Pociaiev, s-au hotărât s-o cucerească prin şiretlic. În acest scop au trimis, chipurile, ca dar mănăstirii, o lumânare uriaşă, umplută cu praf de puşcă. Lumânarea a fost adusă cu douăsprezece perechi de boi. Călugării, bucuroşi, au vrut s-o aprindă în faţa icoanei Maicii Domnului din Pociaiev, dar Dumnezeu nu a îngăduit să se săvârşească mişelia pusă la cale.

Au văzut în vis poruncă Să nu ia lumânarea, Ci s-o ducă hăt în luncă, Să pună pe ea securea.

Şi astfel călugării:

Au dus lumânarea-n luncă Şi au pus pe ea securea;

Hăt zbura praful de puşcă, Risipindu-se aiurea…

Văzduhul încins duhnea a rachiu, ceapă, cojoace de oaie, mahorcă tare şi a sudoare de trupuri murdare. Deşi mă strecuram cu greu prin mulţime, abia stăpânindu-l pe Tarancik, care-şi smucea mereu capul, am băgat de seamă că de peste tot mă petreceau priviri obraznice, curioase şi duşmănoase. Împotriva obiceiului, niciunul nu-şi scotea căciula din cap, iar zarva parcă se potolise o dată cu apariţia mea. Pe neaşteptate, chiar în mijlocul mulţimii, a izbucnit strigătul răguşit al unui beţiv. Nu am înţeles ce spunea, dar, ca răspuns am auzit hohote de râs înfundate. Speriată, o femeie a încercat să-l potolească pe scandalagiu:

— Mai încet, dobitocule… Ce urli aşa! O s-audă…

— Şi dac-aude, ce-i? a zis cu îndrăzneală ţăranul. Ce mi-e şef mie? Numai în pădure, la… aia a lui…

Fraza dezgustătoare, lungă şi îngrozitor de murdară, urmată de o explozie de râs, a rămas parcă suspendată în aer. Am întors repede calul, strângând minerul biciului, cuprins de furia aceea turbată, care nu-ţi mai îngăduie să vezi nimic, să te gândeşti la nimic, să te temi de nimic. În clipa aceea m-a fulgerat în gând chinuitor: „Asta mi s-a întâmplat cândva, cu mulţi ani în urmă… Soarele dogorea ca şi astăzi… Piaţa uriaşă era tot atât de plină de oameni zgomotoşi… Tot aşa m-am sucit pe loc, cuprins de furie turbată… Dar unde s-a întâmplat? Când? Cina?” Am lăsat biciul în jos şi am pornit în galop spre casă.

Iarmola a ieşit agale din bucătărie şi a luat calul în primire, zicându-mi grosolan:

— În odaie aşteaptă conţopistul de la moşia Marinovka.

Mi s-a părut că vrea să mai spună ceva neplăcut şi foarte însemnat pentru mine. Ba chiar mi s-a părut că descopăr pe chipul lui un zâmbet răutăcios. M-am oprit dinadins în uşă, aruncându-i o privire provocătoare, însă el nu se mai uita la mine, ci se îndepărta, trăgând de căpăstru calul care păşea uşor înainte cu gâtul întins.

În odaia mea l-am găsit pe conţopistul de la moşia învecinată, Nikita Nazarâci Mişcenko. Era îmbrăcat cu o haină gri cu carouri roşii, uriaşe, cu pantaloni strâmţi de culoarea albăstrelelor şi la gât avea o cravată de un roşu aprins. Părul lui pomădat, cu cărare la mijloc, mirosea atât de tare a liliac că te trăsnea. Când m-a văzut, a sărit de pe scaun şi a început să se încline cu un zâmbet care-i dezgolea gingiile palide.

— Am onoarea să vă salut, a început el prietenos. Mă bucur foarte mult că vă văd… Vă aştept de când s-a terminat slujba. Nu v-am mai întâlnit de mult. Chiar că mi se făcuse dor de dumneavoastră. Pentru ce nu mai treceţi pe la noi? Domnişoarele noastre din Stepani cam rid pe socoteala dumneavoastră.

Şi parcă amintindu-şi pe neaşteptate de ceva, a izbucni? într-un hohot de râs.

— Ce mai haz a fost astăzi! a exclamat el, înăbuşindu-se de râs. Ha – ha – ha – ha… Credeam că mor de râs! …

— Ce s-a întâmplat? Ce haz a fost? l-am întrebat eu brutal, fără să-mi ascund nemulţumirea.

— După slujbă, s-a stârnit aici un scandal grozav, a urmat Nikita Nazarâci, înecându-se în hohote de râs. Fetele din Perebrod… Zău că nu mai pot… Fetele din Perebrod au prins în piaţă o vrăjitoare… Bineînţeles că aşa o socot ele, din prostie…

Şi i-au tras o papară! … Au vrut s-o ungă cu catran, dar le-a scăpat din mâini şi-a şters-o…

Prin minte mi-a fulgerat un gând înfricoşător. M-am repezit la conţopist şi fără să-mi dau seama de ce fac, mi-am înfipt mina în umărul lui.

— Ce tot bâigui?! am urlat eu. Nu mai necheza aşa, lua-te-ar dracul! Despre ce vrăjitoare vorbeşti?

El a amuţit deodată şi s-a holbat la mine cu ochii mari şi speriaţi.

— Eu… eu… zău că nu ştiu, a îngăimat el, fâstâcit. Mi se pare, una Samuiliha… Manuiliha… sau… daţi-mi voie… faţa uneia Manuiliha. Ţăranii flecăreau, dar mărturisesc că n-am reţinut…

L-am silit să-mi povestească din fir în păr tot ce auzise şi văzuse. Vorbea fără şir, încurcându-se în amănunte şi eu îl întrerupeam în fiecare clipă cu întrebările nerăbdătoare, cu exclamaţii, aproape cu ocări. Din povestirea lui nu am înţeles mare lucru: abia după două luni am reconstituit întâmplarea aceea blestemată din spusele soţiei şefului ocolului silvic care fusese şi ea în ziua aceea la liturghie şi văzuse totul cu ochii ei.

Presimţirea nu mă înşelase. Olesia îşi biruise teama şi se dusese la biserică. Deşi ajunsese abia pe la jumătatea slujbei şi se oprise lângă uşă, venirea ei fusese observată numaidecât de toţi ţăranii aflaţi înăuntru. În tot timpul slujbei, femeile şoptiseră între ele, uitându-se mereu înapoi.

Totuşi, Olesia avusese destulă tărie să rămână până la sfârşit. Poate că nu-şi dăduse seama de adevăratul înţeles al privirilor duşmănoase, poate că le nesocotise din mândrie. Oricum, când a ieşit afară, lângă gard au înconjurat-o o mulţime de muieri care strângeau tot mai mult cercul în jurul ei. La început s-au mulţumit s-o privească tăcute pe faţa lipsită de apărare, care se uita speriată în jur, apoi au împroşcat-o cu batjocuri grosolane, cu ocări însoţite de râsete, şi, mai la urmă, vorbele lor se contopiseră într-un urlet nestăvilit din care nu mai puteai să desluşeşti nimic, dar care atâta şi mai mult mulţimea dezlănţuită. De câteva ori Olesia a încercat să răzbată prin cercul acesta viu şi înfricoşător, însă fusese mereu împinsă îndărăt, în mijlocul lui. Şi deodată, vocea stridentă a unei bătrâne a urlat din spatele mulţimii: „S-o ungem cu catran, târfa!” (Se ştie că în Ucraina, dacă ungi cu catran chiar şi numai poarta casei unei fete, este cea mai mare ocară care i se poate aduce şi care nu se şterge niciodată.) Aproape în aceeaşi secundă, pe deasupra capetelor muierilor turbate a apărut o găleată cu catran şi o bidinea, care treceau din mâna în mina.

Atunci, Olesia, cuprinsă de furie, groază şi disperare, s-a năpustit atât de năprasnic asupra celei dintâi dintre femeile care-i tăiau calea, încât a doborât-o la pământ. S-a iscat pe loc o înghesuială neînchipuită şi zeci de trupuri s-au rostogolit într-un vălmăşag turbat. Olesia a izbutit ca prin minune să scape de acolo şi s-o ia la fugă pe drum, fără basma, cu îmbrăcămintea zdrenţuită, prin care i se întrezărea pe alocuri trupul gol. O dată cu ocările, huiduielile şi hohotele de râs, zburau după ea şi pietre. Ba, destul de mulţi au pornit chiar în urmărirea ei, dar s-au lăsat curând păgubaşi… După ce a alergat vreo cincizeci de paşi, Olesia s-a oprit, şi-a întors faţa palidă şi însângerata spre mulţimea sălbăticită şi a strigat atât de tare, încât în piaţă s-a auzit răspicat fiecare cuvânt:

— Bine…! N-o să uit asta! O să mi-o plătiţi voi cu vârf şi-ndesat!

După cum îmi povestea mai târziu soţia şefului silvic, ameninţarea fusese rostită cu o ură atât de sălbatecă şi cu un glas atât de hotărât şi de profetic, încât mulţimea a înmărmurit o clipă, dar numai o clipă, fiindcă ocările au izbucnit din nou.

Repet că multe amănunte ale acestei întâmplări le-am aflat abia mai târziu. Atunci nu am avut putere şi nici răbdare să ascult până la capăt istorisirea lui Mişcenko. Mi-a venit în minte pe neaşteptate că Iarmola nu apucase încă să scoată şaua de pe cal, şi, fără să-i mai spun o vorbă conţopistului înmărmurit, m-am repezit în curte. Într-adevăr, Iarmola îl ducea pe Tarancik de-a lungul gardului. I-am pus repede zăbala, am strâns chingile şi, pe ocolite, ca să nu mai trec din nou prin mulţimea de oameni beţi, am pornit în galop spre pădure.

XIII.

NU POT SĂ DESCRIU STAREA ÎN care mă aflam în timpul acestui galop nebunesc. În unele clipe uitam cu totul unde mă găsesc şi pentru ce alerg aşa în goana calului. Nu mai aveam decât conştiinţa tulbure că se petrecuse ceva ireparabil, absurd şi îngrozitor, conştiinţă asemănătoare cu neliniştea grea şi lipsită de temei, care-l cuprinde uneori pe om, când se zbate într-un coşmar pricinuit de friguri, în acelaşi timp, oricât ar părea de ciudat, nu-mi ieşea din minte glasul fonf, dogit al cântăreţului orb care cântă în tact cu ropotul calului:

Alelei ca mulţi s-aduna Turcii osmanlii.

Când am ajuns pe cărarea ce ducea drept spre coliba Manuilihăi, am descălecat de pe calul înspumat şi l-am luat de căpăstru. Din pricina căldurii şi a goanei mele, sângele îmi vâjâia în urechi, împins parcă de o pompă uriaşa, nevăzuta.

L-am legat pe Tarancik de gard şi am intrat în colibă. Întâi mi s-a părut că Olesia nu era acasă şi un fior m-a trecut din creştet până-n tălpi, dar după o clipă, am văzut-o întinsă pe pat, cu faţa spre perete, cu capul ascuns în perne. Când a auzit uşa deschizându-se, nici nu a întors capul.

Manuiliha, care şedea lângă ea, s-a ridicat cu greu în picioare, făcându-mi semne furioase cu mâna.

— Mai încet! Potoleşte-te, afurisitule! a şoptit ea, ameninţătoare, apropiindu-se de mine. Apoi, aţintindu-mă cu ochii ei spălăciţi şi reci, a şuierat furioasă: Ce zici? Eşti mulţumit de ce-ai făcut?

— Ascultă, bătrâno, i-am răspuns eu cu asprime. Acum nu-i timpul de mustrări. Ce-i cu Olesia?

— Sst… Mai încet! E leşinată, asta-i cu Olesia… Dacă nu te băgai unde nu-ţi fierbea oala şi nu-i virai în cap tot felul de prostii, nu i se-ntâmplă nimic. Şi eu, bătrână proastă, mă uitam i închideam ochii… Deşi inima mea presimţea nenorocirea… A simţit chiar din ziua când ai intrat în casa noastră cu de-a silă. Ce? Vrei să spui că nu tu ai îndemnat-o să se ducă la biserică? s-a repezit bătrână la mine, cu faţa schimonosită de ură. Nu tu, boiernaş blestemat? Să nu minţi, să n-o-ntorci, neobrăzatule! Ce te-a făcut s-o ispiteşti să se ducă la biserică?

— N-am ispitit-o… Îţi dau cuvântul meu. Ea a vrut să se ducă.

— Of, vai de capul meu şi de zilele mele! se văita Manuiliha. Când a venit de-acolo, era galbenă ca turta de ceară, cu cămaşa zdrenţe, cu părul despletit… Mi-a spus ce i s-a întâmplat. Ba râzând, ba plângând… Parcă era nebună… S-a trântit pe pat, bocindu-se şi apoi credeam c-a aţipit. Eu, bătrână proastă, mă bucuram. Gândeam că după ce o dormi, o să-i treacă. O mână îi atârna în jos şi mi-am zis: să-i ridic mâna, să nu-i amorţească. Dar când am atins-o, am văzut că porumbiţa mea avea fierbinţeli. Asta înseamnă că o apucaseră frigurile… Vreun ceas a vorbit fără şir, cu un fel de durere în glas. Numai acum de curând a tăcut. Ce-ai făcut? Ce-ai făcut cu ea? a strigat bătrâna, cuprinsă iar de disperare.

În clipa aceea, pe obrazul ei cafeniu a apărut o grimasă de plâns monstruoasă şi respingătoare. Buzele i s-au întins lăsându-şi colţurile în jos, toţi muşchii feţei i s-au încordat şi au prins să tremure, sprâncenele i s-au ridicat în sus, făcându-i pe frunte brazde adânci, iar din ochi au început să-i picure lacrimi mari ca boabele de mazăre. Şi-a prins capul în mâini, şi-a proptit coatele de masă şi a pornit să-şi legene trupul înainte şi înapoi, tânguindu-se cu jumătate glas:

— Fetiţa mea! Nepoţica mea dragă! Vai de mine şi de mine!

— Nu mai urla aşa, bătrâno! am întrerupt-o eu brutal. Ai s-o trezeşti.

Bătrâna a tăcut, dar a continuat să-şi legene trupul cu aceeaşi grimasă înfricoşătoare, în timp ce din ochi lacrimi mari îi picurau mereu pe masă… Au trecut aşa vreo zece minute. Eu şedeam lângă Manuiliha, ascultând plin de tristeţe bâzâitul monoton al unei muşte care se izbea de geam.

— Bunico, s-a auzit deodată vocea slabă a Olesiei. Bunico, cine e la noi?

Bătrâna s-a grăbit şontâc-şontâc spre pat şi a început iar să se bocească:

— Vai, vai, nepoţica mea dragă! Vai şi-amar de mine, bătrâna…

— Destul, bunico a zis Olesia, cu glas rugător, plin de suferinţă. Cine e la noi?

M-am apropiat încet de pat, în vârful picioarelor, cu acea ruşine involuntară şi stângace pentru sănătatea şi puterea mea, pe care o ai totdeauna când te afli lângă un bolnav.

— Eu sunt, i-am spus încet. Am venit chiar acum călare din sat… Toată dimineaţa am fost în oraş… Ţi-e rău, Olesia?

Şi-a întins mâna de parcă ar fi căutat ceva, fără să-şi ridice faţa îngropată în pernă. Mi-am dat seama ce căuta şi i-am cuprins cu palmele mina fierbinte. Două pete vinete, uriaşe, una deasupra mâinii, cealaltă mai sus de cot, îţi săreau în ochi pe pielea ei albă şi gingaşă.

— Iubitul meu, a şoptit ea, alegând vorbele cu greutate. Aş vrea… să mă uit la tine… dar nu pot… toată… m-au urâţit… Ţii minte? … Îţi plăcea faţa mea. Aşa-i că-ţi plăcea, dragul meu? Şi cât de bucuroasă eram… Şi-acum o să-ţi fie scârbă… să te uiţi la mine… din cauza asta… nu vreau…

— Olesia, iartă-mă, am şoptit eu, aplecându-mă spre urechea ei.

Mâna ei fierbinte mi-a strâns tare şi îndelung mina.

— Cum poţi să vorbeşti aşa, iubitul meu? Nu ţi-e ruşine chiar şi numai să te gândeşti la aşa ceva? Ce vină ai tu? Eu sunt vinovată, proasta de mine… De ce m-am băgat? Nu, sufletul meu, să nu te simţi vinovat.

— Olesia, dă-mi voie… Numai făgăduieşte-mi de la bun început c-o să-mi dai voie…

— Îţi făgăduiesc, iubitule… îţi făgăduiesc tot ce vrei…

— Te rog, dă-mi voie să trimit după doctor… Te rog! Dacă nu vrei, nu urmezi tratamentul lui. Dar lasă-mă să-l chem, pentru liniştea mea, Olesia.

— O, dragul meu… în ce capcană m-ai prins! M-ai bine lasă-mă să nu-mi ţin făgăduiala. Chiar dacă aş fi într-adevăr bolnavă, dacă aş fi pe moarte, n-aş lăsa un doctor să se apropie de mine. Dar parcă eu sunt bolnavă? Spaima, numai ea m-a adus în halul ăsta, şi până seară îmi trece. Iar dacă nu, să-mi dea bunica o fiertură de ghiocei sau un ceai cu zmeură. Ce nevoie am eu de doctor? Tu eşti cel mai bun doctor al meu. De cum ai venit, parcă mă simt mai bine… Numai îmi pare rău că aş vrea să te privesc măcar cu un singur ochi, dar mi-e teamă…

I-am desprins cu blândeţe faţa din pernă. Chipul ei era îmbujorat de friguri, ochii de culoare închisă străluceau nefiresc, buzele uscate se mişcau în tresăriri nervoase. Fruntea, obrajii şi gâtul îi erau brăzdate de zgârieturi lungi, roşii. Pe frunte şi sub ochi avea câteva vânătăi.

— Nu te uita la mine… Te rog… Acum sunt urâtă, a şoptit ea, rugătoare, încercând să-mi acopere ochii cu palma.

Mi se rupea inima de milă. Mi-am lipit buzele de mâna ei care zăcea nemişcată pe plapumă şi am început s-o sărut îndelung. Şi înainte îi sărutasem uneori mâinile, dar de fiecare dată şi le retrăgea repede, cu o spaimă timidă. Acum însă nu s-a mai împotrivit acestei mângâieri şi cu cealaltă mână mă dezmierda uşor pe păr.

— Ai aflat tot ce s-a întâmplat? m-a întrebat ea în şoaptă.

Am dat din cap. E drept că nu înţelesesem tot ceea ce-mi povestise Nikita Nazarâci, dar nu voiam ca Olesia să se frământe, amintindu-şi de ceea ce se petrecuse în dimineaţa aceasta. Dar, gândindu-mă la jignirea care-i fusese adusă, m-a cuprins deodată un val de furie nestăpânită.

— O! Dac-aş fi fost acolo! am strigat eu, ridicându-mă de jos cu pumnii strânşi. Aş fi… Aş fi…

— Lasă… Lasă… Nu te necăji, iubitule, m-a întrerupt ea cu blândeţe.

Nu mi-am mai putut stăpâni lacrimile, care mă sufocau de mult şi-mi ardeau ochii. Mi-am lipit faţa de umărul ei şi am început să plâng amarnic, tremurând din tot trupul.

— Plângi? Plângi? În glasul ei se simţea uimirea, duioşia şi compătimirea. Dragul meu… destul… destul… Nu te mai chinui, iubitul meu… Mă simt atât de bine lângă tine. Să nu mai plângem cât timp suntem împreună. Să fim veseli măcar ultimele zile pe care le mai petrecem împreună, pentru că despărţirea să nu mai fie atât de grea.

Am ridicat capul, uimit. O presimţire nelămurită mi-a strâns deodată inima.

— Ultimele zile, Olesia? De ce ultimele? De ce să ne despărţim?

Olesia a închis ochii şi a tăcut câteva clipe.

— Trebuie să ne despărţim, Vanecika, a zis ea, cu hotărâre. Cum mă voi întrema puţin, plec cu bunica. Nu mai putem rămâne aici…

— Ţi-e frică de ceva?

— Nu, dragul meu, nu mi-e frică de nimic. Dar de ce să-i duc pe oameni în ispită? Poate n-ai aflat încă… Acolo… la Perebrod… de furie şi de ruşine m-am apucat să-i ameninţ şi-acum, dacă se va întâmpla ceva – dacă le moare vreo vită, ori se aprinde casa cuiva – o să ne facă de îndată pe noi vinovate. E adevărat, bunico? s-a întors ea spre Manuiliha, ridicând glasul.

— Ce-ai spus, nepoţico? N-am auzit, a bâlbâit bătrâna, apropiindu-se cu palmă la ureche.

— Spun că acum, dac-o să se-ntâmple vreo nenorocire ia Perebrod, or să arunce vina pe noi.

— Aşa-i, aşa-i, Olesia. Noi o să tragem ponosul, amărâtele de noi… Nu mai avem loc pe lumea asta, o să ne omoare, blestemaţii… Parcă atunci, când m-au alungat din sat… n-a fost la fel? Tot aşa, cuprinsă de furie, am ameninţat-o pe o proastă şi uite că i-a murit copilul. N-am avut nici o vină, dar erau cât p-aci să mă omoare, afurisiţii. Au aruncat cu pietre după mine… Fugeam şi te feream pe tine, că erai micuţă… Las’să mă nimerească pe mine, gândeam eu. Dar de ce să lovească un copil nevinovat? Sunt adevărate fiare!

— Şi unde-o să vă duceţi? N-aveţi nicăieri nici rude, nici cunoştinţe… Şi-apoi, ca să te statorniceşti într-altă parte, ai nevoie de bani.

— Ne descurcăm noi, a zis nepăsătoare, Olesia. Bunica a strâns ceva bani.

— Ăia-s bani?! a mormăit, nemulţumită, bătrâna, îndepărtându-se de pat. Bănuţi amărâţi, stropiţi cu lacrimi…

— Şi cu mine cum rămâne, Olesia? La mine nu vrei să te gândeşti? am exclamat eu cu un simţământ amar şi nedrept de nemulţumire.

Atunci, ea s-a ridicat în capul oaselor şi, fără s-o ia în seamă pe bătrâna, mi-a cuprins capul cu mâinile şi m-a sărutat de câteva ori pe frunte şi obraz.

— La tine mă gândesc mai mult decât la oricine, dragul meu. Numai că… vezi tu… nu ne este hărăzit să fim împreună… Ţi-aminteşti când ţi-am dat în cărţi? S-a întâmplat tocmai aşa cum s-a arătat. Înseamnă că nu ne-ngăduie soarta să fim fericiţi… Dacă n-ar fi fost asta, crezi că ar fi putut să mă sperie ceva?

— Iar vorbeşti de soarta aceea, Olesia! am exclamat eu nerăbdător. Nu vreau să cred în ea… Nu voi crede niciodată!

— O, nu, nu… Să nu spui asta, a şoptit ea, speriată. Nu mă tem pentru mine, ci pentru tine, dragul meu. Mai bine nici nu mai aduce vorba de asta.

Am încercat zadarnic s-o întorc de la gândul ei, i-am zugrăvit zadarnic tabloul unei fericiri desăvârşite pe care n-o vor tulbura nici soarta invidioasă, nici oamenii răi şi grosolani. Ea doar îmi săruta mâinile, clătinând din cap.

— Nu… nu… nu… Ştiu, văd, spunea ea, cu stăruinţă. De nimic n-o să avem parte în afară de durere, de nimic… de nimic…

Până la urmă, descumpănit de încăpăţinarea aceasta superstiţioasă, am întrebat-o:

— Dar cred c-o să mă înştiinţezi de ziua plecării?

Olesia a căzut pe gânduri şi pe buze i-a fluturat un zâmbet.

— O să-ţi răspund printr-o poveste… într-o zi, pe când un lup gonea prin pădure, a zărit pe neaşteptate un iepuraş şi i-a spus: „Iepuraşule, iepuraşule, o să te mănânc! Acesta s-a rugat de el: „O, lupule, fie-ţi milă de mine, aş vrea să mai trăiesc, că am acasă copii mici”. Dar lupul nu s-a înduplecat. Atunci iepurele a zis: „Lasă-mă să mai trăiesc măcar trei zile, după aceea poţi să mă mănânci. Atunci o să-mi fie mai uşor să mor.” Lupul l-a îngăduit pe trei zile, dar în timpul ăsta nu l-a scăpat din ochi. A trecut o zi, au trecut două, s-apropia şi sfârşitul celei de-a treia. „Acum pregăteşte-te a zis lupul, c-o să te mănânc/ Iepurele s-a pornit pe un plâns amarnic: „De ce mi-ai dăruit cele trei zile? Mai bine m-ai fi mâncat chiar în clipa când ţi-am ieşit în cale. Că-n aste trei zile n-am trăit, ci doar m-am chinuit! cf Nu-i aşa, dragul meu, că iepurele a spus adevărul? Tu ce crezi?

Tăceam, cuprins de presimţirea tristă a apropiatei singurătăţi. Olesia s-a sculat şi s-a aşezat pe pat, pe faţă cu o seriozitate neaşteptată.

— Ascultă-mă, Vanea… a zis ea, rar. Spune, ai fost fericit cu mine? Ţi-a fost bine cu mine?

— O, cum poţi să mai întrebi?!

— Ascultă… Ţi-a părut vreodată rău că m-ai cunoscut? Cât timp ai fost legat de mine te-ai gândit vreodată la altă femeie?

— Niciodată! Şi nu numai când eram cu tine, dar chiar şi când rămâneam singur nu mă gândeam decât la tine.

— Te-am făcut vreodată gelos? Te-am nemulţumit cu ceva? Te-ai plictisit vreodată cu mine?

— Niciodată, Olesia! Niciodată!

Mi-a pus mâinile pe umăr, uitându-se în ochii mei cu dragoste neţărmurita.

— Atunci să ştii, dragul meu, că niciodată n-ai să gândeşti despre mine ceva urât sau rău, a zis ea atât de convinsă de parcă ar fi citit în ochii mei viitorul. Când ne vom despărţi, la-nceput o să-ţi fie tare greu, da, tare greu… O să plângi şi nicăieri n-o să-ţi găseşti locul. Dar, treptat, o să-ţi treacă, toate or să s-aşeze pe vechiul lor făgaş. Şi n-o să te mai gândeşti cu durere la mine, ci cu bucurie, cu inima uşoară.

Şi-a lăsat iar capul pe pernă şi a şoptit cu voce mai slabă.

— Acum du-te, dragul meu… Du-te acasă, iubitule… Am obosit puţin. Stai un pic… Sărută-mă… Nu te teme de bunica… Ne dă voie. Nu-i aşa că ne dai voie, bunico?

— Hai, fie! Luaţi-vă rămas bun cum trebuie, a bombănit, nemulţumita, bătrâna. Ce să vă mai ascundeţi de mine? Ştiu de mult…

— Sărută-mă aici, şi aici… şi aici, a zis Olesia, arătându-mi cu degetul ochii, obrajii şi gura.

— Olesia! Îţi iei rămas bun de la mine, ca şi cum nu ne vom mai vedea niciodată! am spus eu, speriat.

— Nu ştiu, nu ştiu, dragul meu. Nu ştiu nimic. Hai, du-te cu Dumnezeu. Nu, stai puţin… Încă o clipă… Apleacă-ţi urechea… îmi pare rău de ceva, a şoptit ea, atingându-mi obrazul cu buzele, că nu am un copil de la tine. Cât m-ar fi bucurat!

Am ieşit din casă, însoţit de Manuiliha. Jumătate din cer era acoperit cu un nor negru, cu marginile zdrenţuite, dar soarele mai lumina, coborând spre asfinţit. Îmbinarea aceasta de lumină şi bezna avea în ea ceva sinistru. Bătrâna s-a uitat în sus, cu palma streaşină la ochi şi, dând din cap cu înţeles, a zis cu voce aspră:

— Azi o să fie furtună la Perebrod. Poate chiar şi grindină.