CAPITOLUL V.

După ce ajunseră în Bethania, o suburbie a Ierusalimului, Marcellus şi statul său major coborâră coasta colinei spre oraş. Pe străzi nu prea era circulaţie, deoarece populaţia serba ziua sâmbetei.

Paulus nu exagerase câtuşi de puţin munificenţa Ierusalimului faţă de reprezentanţii imperiului; totuşi tânărul legat din Minoa rămase mirat de splendoarea impunătorului palat al Procuratorului.

Când pe înserate îşi opriră cămilele ostenite în faţa acestui sediu provincial al Romei. Marcellus rămase mut de admiraţie. Nu era nevoie ca cineva să informeze un străin că această clădire masivă este de origine străină, deoarece se vedea destul de limpede că ea nu are nici o legătură cu clădirile sordide din apropierea ei.

Probabil arhitecţii, sculptorii şi decoratorii fuseseră informaţi dinainte că cheltuielile sunt o problemă care pe ei nu-i interesează. Văzând că toate cheltuielile vor fi suportate de evrei, spunea Paulus, împăratul nu fusese câtuşi de puţin parcimonios, ci când Irod, primul procurator al Romei în Palestina, îşi dăduse pe faţă ambiţia de a-şi reclădi în „marmură oraşul care odinioară a fost de cărămidă”, August îi răspunsese că va putea merge atât de departe cât pofteşte.

— A şi mers destul de departe, după cum vezi, adăugă Paulus, făcând un gest larg de mândrie, ca şi când palatul acesta ar fi fost clădit de el.

E adevărat că Ierusalimul nu era în întregime din marmură. Majoritatea clădirilor erau urâte, dărăpănate şi aveau nevoie de urgente reparaţii. Dar Irod reclădise templul, dându-i proporţii impunătoare, şi-şi ridicase palatul pe vârful unei coline care era destul de departe de acest sfânt lăcaş, pentru a evita orice incidente.

Clădirea reprezenta un imens pătrat, care fusese ridicat chiar în inima oraşului. Trei terase spaţioase, pavate cu mozaic meşteşugit împletit şi legate între ele cu scări de marmură, pe ale căror balustrade erau aşezate busturile romanilor eminenţi, plecau din stradă până la intrarea susţinută de coloanele de marmură ale pretoriului. Pe fiecare parte a acestor terase coborau grădini frumoase de flori şi tufişuri ornamentale, alimentate de bazinele cu havuzuri, ale căror ape frământau în aer ca nişte raze de lumină argintie.

— Havuzurile acestea, declară Paulus cu toată discreţia şi vorbind în şoaptă, sunt un fel de adaus venit mai târziu. Au fost instalate abia acum şapte ani de către Pilat. Dispoziţia aceasta a provocat o revoltă violentă, care a determinat toate trupele să vină în ajutorul procuratorului.

— Erai şi dumneata cu aceste trupe, Paulus? Întrebă Marcellus.

— Sigur că da. Ne concentrasem toţi aici în Ierusalim şi pot să-ţi spun c-am trecut prin zile emoţionante. Evreii îşi au şi ei cusururile lor, dar nu sunt laşi. Scâncesc şi se văicăresc când este vorba să-şi facă negoţul, dar în luptă ştiu şi ei să moară fără să crâcnească. E adevărat că nu pot suferi războiul şi sunt în stare să meargă până la extrema limită pentru a păstra pacea; dar – amănunt pe care Pontius Pilat nu-l cunoştea încă – există o limită dincolo de care nu se poate să treci când este vorba despre un evreu.

— Haide, continuă povestea cu havuzurile, stărui Marcellus, căci vederea apei îl făcuse să-şi aducă aminte de o baie.

— Acestea au fost făcute datorită soţiei lui Pilat. Petrecuseră mai mulţi ani în Creta, unde Pontius fusese prefect. În această insulă vegetaţia este foarte variată şi soţia lui a rămas dezamăgită când a constatat cât este de aridă regiunea aceasta din Iudeea. L-a rugat să-i facă grădini. Or, grădinile au nevoie de apă. Ca să poţi avea apă din abundenţă, ai nevoie de un apeduct. Construirea apeductelor este foarte costisitoare. Fonduri disponibile nu există, aşa că noul procurator a luat sumele de care avea nevoie din vistieria templului şi…

— Şi atât a fost de ajuns ca să izbucnească revoluţia, completă Marcellus.

— Aşa este, tribune! A durat şapte luni, care au fost pline de groază. Au fost ucişi două mii de evrei şi o mie de legionari romani. Pilat era gata să-şi piardă slujba. Dar cred că Tiberiu ar fi procedat mult mai cuminte dacă pe Pilat l-ar fi transferat în altă parte. Evreii nu-l vor respecta niciodată, chiar dacă ar fi să rămână o mie de ani în slujba de procurator al Iudeii. Se străduieşte în toate chipurile ca să-i mulţumească, deoarece îşi aduce aminte de ceea ce sunt în stare să facă dacă vor începe din nou. El se găseşte aici pentru a păstra liniştea şi ştie că, dacă va izbucni o nouă revoluţie, cu slujba lui se va termina pentru totdeauna…

— Este de mirare că evreii n-au cerut până acum transferarea lui, zise Marcellus.

— Ei nu doresc câtuşi de puţin ca el să fie transferat, răspunse Paulus şi începu să râdă. Negustorii aceştia bogaţi şi cămătarii care plătesc majoritatea impozitelor şi se bucură de mare trecere ştiu foarte bine că Pilat nu îndrăzneşte să le impună condiţii prea severe. De urât îl urăsc, dar nu le-ar face nici o plăcere dacă ar pleca. Sunt gata să fac prinsoare că, daţ ă împăratul ar numi alt procurator în locul lui, Sanhedrinul ar trimite un protest la Roma.

— Ce este asta Sanhedrin? Întrebă Marcellus.

— Corpul legislativ evreiesc. Se spune că nu se ocupă de alte probleme decât de cele religioase; dar adevărul este că, atunci când Sanhedrinul începe să murmure, Pontius Pilat se supune, zise Paulus şi strigând la oamenii care conduceau cămilele, acestea plecară din nou la drum. Totuşi nu vreau să rămâi cu ideea că Pilat nu înseamnă nimic. Situaţia lui aici este foarte delicată, dar cu toate acestea cred că Pontius îţi va plăcea. Este un bărbat încântător şi ar merita o prefectură mai liniştită.

Îşi continuară drumul şi, trecând pe după colţul palatului, ajunseră în partea unde se ridicaseră barăcile destinate garnizoanei din Minoa. Trei sferturi din terenul dreptunghiular fusese amenajat pentru adăpostirea trupelor, iar din acesta mai puţin de un sfert era ocupat de garnizoana locală. Se vedea că toate barăcile sunt pline şi fremătau ca un roi de albine. Imensul teren de exerciţiu, împresurat de clădiri de piatră cu două caturi, era împestriţat de uniformele legiunilor care sosiseră din toate forturile Palestinei. Drapelele din Cezareea, Joppa şi Capernaum, pe vârful prăjinilor cu acvilele imperiale, dădeau o culoare mai veselă acestui teren plin de soldaţi.

Marcellus rămase încântat de apartamentul pe care i-l arătară şi în care urma să se adăpostească, îl compară cu confortul pe care-l putea oferi membrilor săi Palatul Tribunilor din Roma, de care nu rămânea prea departe în urmă. Din seara când plecase de acasă, acum se simţea prima dată mai în largul său.

Puţin după aceea apăru Paulus, pentru a se convinge dacă tânărul comandant are tot ce-i trebuie.

— Va trebui să scriu câteva scrisori, zise el. Mâine Vestris va sosi la Joppa şi probabil se va întoarce acasă înainte de sfârşitul acestei săptămâni. Vă aduceţi aminte, tribune, că în ziua când noi am părăsit fortul galera era ancorată în portul Gaza.

— Îţi mulţumesc, Paulus, că mi-ai adus aminte, răspunse Marcellus. Ideea este foarte bună şi voi profita şi eu de ea.

Dianei nu-i mai scrisese din seara aceea când plecase spre Ostia. Cu mare greutate reuşise să-i trimită scrisoarea aceea, căci se simţise profund deprimat. După câteva încercări nereuşite de a-i spune cât de abătut se simte din pricină că este obligat s-o părăsească şi cât este de nerăbdător s-o revadă iarăşi – deşi nu-i venea să creadă că o va mai revedea vreodată – scrisoarea lui se dovedi că nu este altceva decât un fel de despărţire duioasă, fără făgăduieli pentru viitor şi fără temeri pentru prezent. Drăguţa Diana va fi întotdeauna prezentă în gândurile luir aşa că nu era nici un motiv să-şi facă griji din pricina acestei absenţe care putea să dureze.

În drumul până la Gaza, încercase în mai multe rânduri să-i scrie, dar nu reuşise să termine aceste scrisori. Avea atât de puţine lucruri de spus. Va aştepta până în ziua când se va ivi ceva despre care i-ar putea scrie, în preziua sosirTi la destinaţie, compusese o scrisoare pentru familia sa, dar foarte scurtă şi sfârşise făgăduindu-le că data viitoare le va scrie mai mult.

Primele zile în fortul Minoa fuseseră destul de emoţionante pentru a-i procura materialul necesar unei scrisori, dar obligaţiile lui în calitate de comandant îl ţinuseră mereu ocupat, în seara aceasta va trimite Dianei o scrisoare, îi va spune fără nici un înconjur că situaţia este mult mai favorabilă decât şi-a închipuit el. Îi va explica şi motivul pentru care acum se găseşte în Ierusalim, unde este foarte bine cartiruit. Demnitatea lui, care primise o lovitură atât de grea datorită numirii disciplinare în calitate de comandant al fortului Minoa, care avea o reputaţie atât de proastă, părea acum aproape în întregime satisfăcută. Nu lipsea mult pentru a se mândri de calitatea lui de cetăţean al Romei. Acum putea scrie Dianei cu toată încrederea.

Vreme de trei ceasuri, la lumina a trei opaiţe de piatră fixate pe perete în apropiere de masa lui, îi înşiră toate fazele mai importante din viaţa pe care o ducea la Minoa. Nu-i spuse nici o vorbă despre înfăţişarea aridă şi cu desăvârşire neplăcută a acestui vechi fort şi a împrejurimilor lui şi nici despre impresiile cu care rămăsese în prima zi a sosirii lui: „Cel care ţinea locul de comandant, scria el, mi s-a părut că este puţin nemulţumit, şi, la sosirea mea, nu prea ospitalier; dar nu mult după aceea şi-a schimbat atitudinea şi astăzi suntem cei mai buni prieteni. Centurionul Paulus a început să-mi devină simpatic. De fapt nu prea stiu ce aş putea face fără el, deoarece cunoaşte tradiţiile fortului în toate amănuntele; el mă informează despre ceea ce trebuie făcut, de timpul indicat şi de felul în care trebuie făcut”.

Marcellus se simţea mulţumit că are ocazia să scrie Dianei despre toate aceste amănunte, care acum reprezentau viaţa sa. Îi dădea aproape aceeaşi senzaţie ca şi când ei doi şi-ar fi aparţinut unul altuia şi-i scria exact cum ar scrie soţiei sale un soţ care este plecat de acasă.

După ce va aşterne foile de papirus una peste alta, sulul va fi destul de gros. Dar înainte de a ajunge la capătul scrisorii va fi obligat să-i scrie câteva rânduri venite de-a dreptul din inimă. Doar că nu era tocmai uşor să scrie aceste rânduri.

Stătu vreme îndelungată şi se gândi care ar fi atitudinea cea mai indicată pe care va trebui s-o adopte. Să asculte de propriul său îndemn şi să spună sincer Dianei cât de mult se gândeşte la ea, cât îi este de dragă şi cât de nerăbdător aşteaptă ca despărţirea lor de acum să se termine? Oare n-ar fi un procedeu greşit? Diana este o fată tânără şi plină de viaţă. Este oare just ca să-i dea nădejde că într-o bună zi se va întoarce acasă pentru a o cere în căsătorie? Că el însuşi se gândeşte la această posibilitate? N-ar fi mai bine să-i spună limpede că e foarte probabil să nu se poată întoarce la Roma decât foarte târziu; probabil după ani întregi de absenţă? Evident, Diana cunoştea situaţia reală şi despre Paulus îi spusese c-a fost trimis la Minoa acum unsprezece ani şi că de atunci nu s-a mai întors la Roma. Prin urmare, îşi va putea da seama de dureroasa situaţie în care se găseşte el acum. În cele din urmă Marcellus reuşi să termine scrisoarea, aproape aşa cum ar fi dorit el.

„Ştii foarte bine, Diana, ce mi-ar face plăcere să-ţi spun dacă am fi împreună. De la distanţa care ne desparte – socotind în mile şi cine ştie pentru câtă vreme – este de ajuns să-ţi spun că fericirea ta va fi întotdeauna şi a mea. Tot ce te întristează pe tine, draga mea, mă va întrista şi pe mine. Galera Vestris va sosi curând la Joppa. A vizitat portul Gaza; de aceea sunt nerăbdător să mă întorc la fort, căci probabil acolo voi găsi o scrisoare de la tine. Doresc din toată inima ca acesta să fie adevărul. Demetrius va sosi mâine şi va preda sulul acesta curierului care va merge să întâmpine galera. Vestris va pleca la sfârşitul săptămânii acesteia. Mi-ar face plăcere să pot pleca şi eu la bordul ei”.

Demetrius nu fusese până acum niciodată atât de neliniştit. Evident, de fiecare dată când încerca să se gândească la propria sa situaţie, îşi dădea seama că nu are dreptul să aştepte nimic de la viaţa aceasta. Dar pe măsură ce trecea timpul, începea şi el să se resemneze. Era sclav şi în situaţia aceasta nimic nu se mai putea schimba, în comparaţie cu situaţia oamenilor liberi, soarta lui era extrem de tristă: dar când compara situaţia lui de sclav cu cea a majorităţii populaţiilor îngenuncheate, îşi dădea seama că totuşi a avut noroc.

În casa senatorului Gallio fusese tratat cu toată consideraţia cuvenită unui slujitor, în acelaşi timp viaţa lui devenise atât de strâns legată de a lor, încât libertatea – chiar dacă i s-ar fi oferit – l-ar fi costat mai mult, în ceea ce priveşte întreruperea acestei tovărăşii, decât ar fi meritat libertatea dobândită în schimbul acestui sacrificiu. Cât despre sentimentele sale faţă de Lucia, era pe deplin conştient că acestea nu au nici un rost. Interesul ei nu l-ar fi putut câştiga nici dacă ar fi fost tot atât de liber ca şi o pasăre în zbor. Gândurile de felul acesta îi serviră până acum pentru a se feri de orice imprudenţă şi a-l determina să se resemneze.

Dar astăzi felul acesta de a gândi nu-i mai putea fi de nici un folos. Nu numai că lumea lui minusculă părea răsturnată cu fundul în sus, dar întreaga existenţă omenească i se părea cu desăvârşire zadarnică, lipsită de semnificaţie, deşartă şi un fel de parafrazare a ceva care ar fi avut posibilităţi incomensurabile, dar care acum era în mod iremediabil pierdut.

Încercase să analizeze motivele acestei deprimări ce pusese stăpânire pe el.

— În primul rând se simţea abătut din pricină că era singur. Nu s-ar fi putut spune că Marcellus îl ignoră de când au sosit în Ierusalim, dar pesemne aici sclavii nu erau bine văzuţi în cartierul ofiţerilor, doar cel mult când erau consemnaţi pentru serviciu. Imediat ce terminau acest serviciu, erau obligaţi să plece. Demetrius nu fusese obişnuit cu un astfel de tratament. Vreme îndelungată se ţinuse ca o umbră după stăpânul său, aşa că astăzi atitudinea lui indiferentă faţă de el îl durea tot atât de mult ca şi o rană.

De nenumărate ori îşi zisese că probabil Marcellus suferă tot atât de mult ca şi el, din cauză că este obligat să-l excludă din prietenia lui. Astăzi situaţia lui de sclav i se părea atât de dureroasă, cum nu i se mai păruse încă niciodată din ziua când fusese vândut senatorului Gallio.

Dar zbuciumul lui Demetrius se datora şi altui motiv: amintirea privirii îndurerate a ochilor pe care-i văzuse înainte de a intra în oraş. Stătuse ceasuri întregi şi se gândise la semnificaţia acestei priviri, pentru care la urmă putu găsi o singură definiţie, anume că este privirea îndurerată a omului care se simte singur şi neînţeles. Se vedea cât de colo că micul grup de prieteni care se găseau în apropierea lui, probabil pentru a-l feri de înghesuială, este dezamăgit. Indiferent de ceea ce i-ar fi cerut fanaticii dimprejurul său să facă, dorinţa aceasta a lor reprezenta o greşeală. Asta se putea vedea fără nici o greutate şi era de mirare că ei înşişi nu sunt în stare să-şi dea seama de această realitate. Toată lumea prezentă îi ceruse să se pună în slujba unei cauze care – evident – pe el nu-l interesa câtuşi de puţin. Era un om cu desăvârşire singur, un om ale cărui priviri încercau lacome să descopere undeva un prieten care să-l înţeleagă. Singurătatea acestui om misterios părea că are o legătură neînţeleasă cu singurătatea ce-l chinuia pe el însuşi şi ar fi vrut să-i spună: „Fiecare dintre voi aţi putea face în interesul lumii acesteia ceva dacă aţi vrea, dar nu vreţi să faceţi”.

Trecuseră trei zile şi fiecare dintre acestea fusese exact ca şi cea precedentă. Melas părea exagerat de atent şi de dispus să-i arate oraşul cu toate colţurile ce meritau să fie văzute. Datorită situaţiei în care se găseau, majoritatea timpului trebuiau să şi-l petreacă împreună. Servicul era uşor şi îl terminau repede. După cum prevăzuse şi Melas, aici n-aveai de făcut altceva decât să-ţi serveşti stăpânul în timpul meselor, să-i scuturi hainele, dimineaţa să-l ajuţi să-şi îmbrace uniforma complicată şi seara să şi-o dezbrace. Restul timpului erai complet liber.

Prânzul se servea în zorii zilei şi imediat după aceea trupele ieşeau pe terenul de exerciţiu pentru inspecţie. Apoi un mic detaşament al contingentelor prezente se întorcea în barăci, iar ceilalţi – sub comanda ofiţerilor mai tineri şi în frunte cu impunătoarea legiune, îmbrăcată în aceleaşi uniforme, a procuratorului – plecau în oraş pentru a defila în lungul străzilor.

Defilarea aceasta era un spectacol impresionant şi, după ce-şi termina serviciul, lui Demetrius îi făcea plăcere să urmărească parada militară, cu soldaţii în rânduri de câte patru cum cotesc pe după colţ şi se opresc în atitudini rigide, până când drapelele se plecau în faţa pretoriului, ca pe urmă să coboare în josul străzii şi să treacă prin faţa pretenţiosului palat al marelui preot Caiafa, dar de salutat nu salutau nici în faţa acestei reşedinţe şi nici a templului.

În două rânduri Demetrius, însoţit de inevitabilul Melas, urmărise soldaţii. La Roma, în astfel de împrejurări, parada soldaţilor era urmată de sute de oameni în lungul străzilor, dar aşa ceva nu se putea întâmpla aici. Probabil populaţia era prea nemulţumită său ura prea mult Roma. În acelaşi timp se putea ca oamenii să nu aibă energia necesară pentru a putea ţine pas cu soldaţii. Demetrius avusese şi până acum ocazia să vadă oameni săraci îmbrăcaţi în zdrenţe, orbi, cerşetori şi ologi, dar nu văzuse încă niciodată atât de mulţi şi nici în halul de deznădejde în care erau cei pe care-i vedea aici. La el acasă, în Corint, erau destui nenorociţi, dar aceştia puteau fi văzuţi mai mult în regiunea litoralului, unde se găseau porturile. Atena – unde fusese şi el împreună cu tatăl şi cu fraţii săi pe vremea când avea doisprezece ani – îşi avea şi ea sărăcimea ei, dar avea în acelaşi timp parcuri foarte frumoase şi opere de artă. Ierusalimul acesta, care-şi zicea oraş sacru, era înspăimântător la vedere. Străzile lui mişunau de cerşetori şi de mfirmi roşi de boli. Alte oraşe îşi aveau şi ele stigmatele lor, care de multe ori păreau respingătoare. Ierusalimul însă întrecea tot ce s-ar putea imagina! Nu e de mirare că bărbatul acela încălecat pe măgăruşul alb părea atât de singur.

Trupele se întorceau la barăci în lungul străzilor laterale care tăiau piaţa în două, iar negustorii şi samsarii dădeau fuga să le facă loc, deoarece soldaţii treceau mândri şi cu nasul în vânt, ca şi când ar fi vrut să le spună că legionarilor împăratului puţin le pasă dacă vor călca lumea în picioare. Dacă se întâmpla ca unei cămile să nu-i pese de cei care se apropie şi rămâne culcată în mijlocul drumului, demnitatea Romei nu discuta cu ea dreptul de liberă circulaţie, ci formaţia militară se despărţea în două şi se scurgea pe lângă ea, ca apoi să se împreune iarăşi. Tot aşa când întâlneau în drum câte un convoi de măgari încărcaţi cu poveri. Toţi ceilalţi care se găseau pe stradă se refugiau sub streşinile intrărilor sau în hudiţele laterale.

În drumul de întoarcere treceau şi prin faţa consulatelor romane şi pe lângă un grup de locuinţe ale funcţionarilor, unde legiunea se oprea pentru câteva clipe pentru a saluta emblema imperială şi nicidecum pe reprezentanţii imperiului în Samaria, Decapolis şi Galileea.

— Uită-te cu atenţie la ei când se vor opri ca să salute reşedinţa lui Irod. Merită să-i vezi, îl sfătui Melas.

De fapt merita, în timpul cât Irod se ocupase de raporturile diplomatice dintre Roma şi Galileea, făcuse avere, dar salutul acordat reşedinţei sale reprezenta de-a dreptul o insultă.

— I-am auzit spunând, îi explică Melas, că Irod urmărea să devină procurator. Probabil din pricina asta salutul legiunii lui Pilat începe cu gestul făcut de legionari, când fiecare-şi duce arătătorul la nas. S-ar putea ca acesta să fie un ordin special sau un gest făcut din proprie iniţiativă. Eu n-aş putea să-ţi spun cu certitudine.

După ce ajungeau din nou pe terenul de exerciţiu, legionarii rupeau rândurile şi erau liberi pentru tot restul zilei. Astfel începeau să coboare în grupuri de câte doi şi trei spre cartierul comercial al oraşului, bucurându-se de plăcerea pricinuită de admiraţia trecătorilor faţă de uniformele lor frumoase şi faţă de armele lucitoare, suportând cu superioritate privirile sfioase ale fetelor oacheşe şi nemulţumirea neputincioasă a negustorilor, jecmăniţi cu îndrăzneală şi neruşinare de mărfurile lor.

În timpul după-amiezii majoritatea legionarilor se îndrepta spre arena din partea de miazăzi a oraşului, unde se desfăşurau jocuri sportive – alergări, aruncarea cu discul şi suliţa şi lupte – distracţii inocente care totuşi erau mai bune decât nimic. În imediata apropiere a arenei, dar în interiorul terenului ei, se desfăşurau tot felul de spectacole imaginabile, date de oameni veniţi din mari depărtări, între aceştia erau vrăjitori din India, pigmei din Africa Centrală şi ghicitori din Siria. Tot aici era instalată şi roata norocului şi alte jocuri care uşurau pe spectatori de ţechinii câştigaţi cu trudă. Mai erau şi barăci în care se vindeau băuturi calde ca leşia, dar dulci şi de provenienţă îndoielnică, smochine năpădite de muşte şi plăcinte care nu erau plăcute la vedere.

Pentru romanii care erau obişnuiţi de acasă cu distracţii mult mai rafinate în zilele de festivităţi, arena aceasta nu putea fi un loc de atracţie; dar pentru populaţia rurală şi mai ales pentru tineret, spectacolele ce se desfăşurau aici reprezentau un eveniment fără pereche. Pentru părinţii lor, pe care-i interesa mai mult vânzarea articolelor de olărie, a covoarelor, a şalurilor, a pânzeturilor, a sandalelor, a şeilor, a brăţărilor şi podoabelor de piele şi de argint, spectacolul cel mai interesant se desfăşura întotdeauna în cealaltă parte a oraşului, unde era furnicarul negustorilor.

Pentru Marcellus şi statul său major, precum şi pentru ofiţerii din celelalte garnizoane, principala distracţie în afară de aceasta era jocul. După prima zi pe care o petreceau ca să facă vizita de rigoare procuratorului şi consulilor, eventual o plimbare prin oraş, ofiţerii îşi petreceau timpul în somptuoasele lor apartamente.

Vinul părea că nu se mai termină şi ofiţerii făceau uz de el fără nici o sfială, în două rânduri centurionul Paulus nu veni la cină, dar împrejurul meselor din sală, încărcate cu tot felul de bucate, se găseau întotdeauna multe locuri neocupate. Demetrius rămase mulţumit când constată că purtarea stăpânului este mult mai discretă decât a celorlalţi ofiţeri, dar era evident că şi el încerca să-şi alunge plictiseala cu ajutorul singurului mijloc accesibil. Spera că săptămâna | aceasta se va termina fără să dea loc la vreo încăierare. Motivele pentru aşa ceva le aveau la îndemână: vinul, zarurile şi plictiseala. Marcellus n-avea nevoie de prea multă băutură pentru a nu ţine socoteală de ceea ce face. Când era beat, Marcellus devenea morocănos şi susceptibil. Demetrius începuse să numere ceasurile ce mai lipseau pentru a putea pleca din nou. Minoa îşi avea dezavantajele ei, dar era un loc mult mai sigur şi mai plăcut decât Ierusalimul.

Într-una din zile se gândi la tânărul acela care refuzase să devină regele acestei ţări şi se întrebă ce s-o fi ales de el. Vorbi cu Melas despre subiectul acesta, dar tracianul, care ştia tot ce se întâmplă, nu ştia nimic şi uitase cu totul de înghesuiala ce se desfăşurase în faţa porţilor oraşului.

— Probabil patrulele l-au speriat şi l-au făcut să se. Întoarcă din drum, zise Melas.

— S-ar putea să-l fi arestat.

— Asta înseamnă c-a avut noroc, declară Melas şi începu să râdă. Săptămâna aceasta cei care au calitatea să adune mulţimile împrejurul lor se simt întotdeauna mai bine la închisoare decât în lungul străzilor.

— Ştii în ce parte este închisoarea? Întrebă Demetrius şi prin minte-i trecu un gând neaşteptat.

Melas se uită la el bănuitor. Nu ştia unde este închisoarea şi nici nu dorea să ştie. Închisorile sunt anume ca să te fereşti de ele. Cei care merg să viziteze pe câte un prieten care se găseşte la închisoare trebuie să fie nebuni. Nici nu-ţi dai bine seama ce se întâmplă împrejurul tău şi te pomeneşti că te-au arestat şi pe tine. Nu, dragul meu, Melas a stat la închisoare tocmai de ajuns ca să-şi poată aduce aminte toată viaţa.

Într-o după-amiază – era a patra zi de la sosirea lor-în Ierusalim -Demetrius plecă singur şi apucă în lungul drumului pe care venise spre oraş şi urcă încet coastele colinei, până la locul unde întâlnise pe tânărul acela singur şi cu ochii rugători. Recunoscu fără greutate punctul unde se oprise, după ramurile rupte şi prăfuite de palmier, aruncate pe jos, vestigii triste ale unei scurte şi îndoielnice glorii.

Întorcându-se până la poala colinei, la marginea oraşului, dădu de o grădină cu cărări bătătorite care şerpuiau printr-o pădure de măslini răsuciţi şi cu crengile strâmbe, ca şi când vreme îndelungată s-ar fi împotrivit şi aceştia, împreună cu evreii, destinului lor vitreg. Se opri aici la umbră vreme de un ceas şi se uită spre oraşul de la picioarele lui. Îşi zise că un oraş care durează de treizeci şi cinci de secole ar putea să aibă ceva mai mult farmec pentru a-ţi reţine atenţia. Dar după o astfel de viaţă nici o parte de lume nu-ţi poate dovedi cu nimic ceea ce a învăţat şi ce a adunat în anii lungi de suferinţă. Ierusalimul ar fi vrut să se bucure de libertate. Dar ce ar fi făcut cu această libertate dacă i s-ar fi acordat? În lumea aceasta toţi doresc mai multă libertate decât cea pe care o au; dar ce ar face şi ce ar deveni dacă ar avea-o?

Să presupunem – deşi aşa ceva nu se poate concepe, dar să presupunem – că evreii vor reuşi să alunge pe romani. Ce se va întâmpla atunci? Vor înceta să se mai certe între ei, vor uita de neînţelegerile proprii şi vor începe să conlucreze pentru prosperarea patriei lor? Marii proprietari şi cămătarii vor veni oare în ajutorul populaţiei sărace? După ce vor alunga pe romani, vor hrăni oare pe cei flămânzi, vor îngriji pe cei bolnavi şi vor curăţa străzile? Acelaşi lucru l-ar putea face şi acum dacă ar fi dispuşi, căci romanii nu i-ar fi împiedicat. Romanii ar fi foarte mulţumiţi să constate astfel de îmbunătăţiri, deoarece unii dintre ei erau obligaţi să trăiască în oraşul acesta.

, Ce putea să fie robia aceasta, împotriva căreia evreii protestau cu atâta violenţă? Fanaticii aceia pe care zilele trecute îi întâlnise în drum, probabil, îşi închipuiau că toate nenorocirile lor se datoresc administraţiei romane şi dacă ar putea găsi un conducător destul de puternic, acesta îi va putea scăpa de jugul romanilor şi-şi vor întemeia un regat al lor. Credeau că în felul acesta totul se va schimba, dar oare schimba-se-vă cu adevărat? În ce măsură o revoluţie ar putea folosi poporului? Imediat ce la conducere se va instala un nou guvern, o mână de oameni mai lacomi şi interesaţi va reuşi să-şi impună voinţa. Probabil tânărul acela singuratic şi trist, venit de la ţară, ştia foarte bine ce se va întâmpla. Mulţimea aceea pestriţă de oameni avea intenţia să-l proclame rege al lor şi să-l instaleze în palatul lui Pilat. Totuşi Ierusalimul va continua să rămână ceea ce a fost până acum. Schimbarea domniilor nu poate folosi poporului.

Demetrius se ridică în picioare şi ieşi din nou în drum, dar rămase mirat când văzu atât de puţini trecători. Totuşi mai erau două ceasuri până la apusul soarelui. Fără îndoială se întâmplase ceva neobişnuit pentru a determina oamenii să dispară din lungul uliţelor. Oraşul însă părea extrem de liniştit. Coborî încet coasta colinei şi continuă să se gândească la ceea ce-l preocupa. Ce guvern ar putea să soluţioneze problemele la care se gândeşte toată lumea? Din cele ce se puteau vedea era sigur că toate guvernele care conduc destinele oamenilor sunt lacome şi hrăpăreţe. Popoarele din toate părţile pământului suportau jugul împilătorilor, până în momentul când puteau deveni destul de puternice pentru a-i alunga, primind în schimb împilarea altor tirani. Focarul nemulţumirilor nu se ascunde numaidecât în sânul guvernului, ci în imediata lui vecinătate: în interesele tribunului, ale familiei şi ale indivizilor. I-ar fi plăcut să stea de vorbă cu omul acela singuratic, pentru a putea afla de la el ce părere are despre un guvern şi care ar fi posibilitatea de a întrona un fel de libertate care să mulţumească pe toţi.

Prin minte îi trecu gândul neaşteptat că micul şi îndrăzneţul atenian ar putea să ştie unde se găseşte acum omul acesta care a refuzat să devină rege. Grăbi pasul, hotărât să se intereseze de o caravană care adusese mirodenii pentru vânzare.

În partea de jos a oraşului, orice activitate încetase aproape cu desăvârşire. Unde dispăruseră oamenii aceştia? Chiar în piaţă nu se vedeau decât foarte puţini negustori. Se apropie de un negustor grec care-şi păturea un balot de covoare şi-l întrebă ce se petrece şi unde sunt cei care furnicau în această piaţă? Bătrânul negustor îşi mângâie barba şi, în loc de răspuns, se mulţumi să zâmbească. Părea convins că tânărul din faţa lui are intenţia să facă glume.

— S-a întâmplat ceva? Stărui Demetrius cu glasul grav. Bătrânul îşi legă balotul şi, urcându-se pe el, începu să respire cu greutate din pricina oboselii. Dar imediat după aceea se uită la concetăţeanul său cu mai mult interes.

— Vrei să-mi spui că n-ai habar de ceea ce se petrece? Întrebă el. Nu uita că astăzi este noaptea Paştilor şi toţi evreii s-au retras în casele lor, iar cei care nu au casă s-au retras într-un adăpost.

— Pentru câtă vreme?

— Până mâine dimineaţă. Mâine vor apărea devreme, deoarece ziua aceasta va fi cea din urmă din săptămâna Paştilor şi afacerile vor începe din nou cu şi mai multă înfrigurare. Dar unde ai trăit până acum de nu eşti informat despre situaţie?

— Mă găsesc pentru prima dată în acest oraş, răspunse Demetrius, căruia îi venea să zâmbească de mirarea negustorului. Nu cunosc obiceiul evreilor. Vreme de două ceasuri am fost dincolo, pe coasta dealului, unde se găseşte o grădină de măslini.

— Ştiu, răspunse bătrânul. Aceea este grădina Ghetsimani. Nu prea se găseşte nimic de văzut acolo. Ai fost vreodată pe colina lui Marte din Atena?

— Da, este foarte frumoasă!

— Oamenii aceştia de aici nu ştiu să facă statui. Procedeul acesta este împotriva religiei lor. Tot aşa nu ştiu să sculpteze nimic.

— Templul are o mulţime de sculpturi, ripostă Demetrius.

— Da, dar pe acestea nu le-au făcut ei, răspunse bătrânul şi, ridicându-se în picioare, îşi luă balotul pe umăr.

— N-ai vrea să-mi spui unde aş putea găsi o caravană din Atena care să se ocupe cu negoţul de mirodenii?

— Fireşte că pot! Vorbeşti despre Popygos. El este în apropierea Turnului Vechi. Când ai coborât coasta colinei din grădina măslinilor, ai trecut chiar prin faţa lui Popygos. Dar fii cu ochii în patru, căci umblând pe acolo s-ar putea să-ţi dispară chimirul.

— Crezi că Popygos ar fi în stare să jefuiască pe un compatriot al său? Întrebă Demetrius.

— Popygos este în stare să jefuiască chiar pe maică-sa. Demetrius zâmbi şi-şi luă rămas bun de la bătrânul negustor, apoi se îndreptă spre partea unde era palatul procuratorului, căci era prea târziu pentru a mai putea merge la negustorul de mirodenii, îl va vizita mâine. Oamenii se aseamănă foarte mult unul cu altul, indiferent din ce parte a lumii ar fi. Evreii urau guvernul, dar tot aşa îl urau şi grecii. Totuşi schimbarea guvernului nu le-ar folosi la nimic. Vina nu era aici. Marea vină o purtau oamenii, din pricină că nu erau în stare să schimbe obiceiurile altor oameni şi nici chiar pe ale lor. Popygos era în stare să jefuiască chiar pe maică-sa, dar Tiberiu nu purta nici o vină din cauza asta. Fără îndoială Tiberiu era un împărat necorespunzător şi un stăpânitor rău; dar, orice ar fi fost împăratul, mama lui Popygos nu s-ar fi simţit în mai multă siguranţă decât acum. Probabil bărbatul acela singur care venise de la ţară ştia acest lucru. El nu dorea să devină rege. Indiferent de cel care este rege, omul trebuie să fie cu ochii în patru şi să-şi păzească chimirul. Lumea avea nevoie de ceva, probabil o nouă concepţie, o nouă morală şi pe aceasta nu i-o putea oferi un nou rege.

Demetrius nu mai aşteptă să vadă parada militară din dimineaţa următoare. Imediat ce servi stăpânului său prânzul, plecă singur în oraş. Străzile începuseră să mişune de lume. Trebuia să-ţi faci loc cu cea mai mare atenţie pe uliţele din cartierul bazarului, pentru a nu da peste negustorii ambulanţi care-şi înşiraseră marfa pe trotuarele înguste şi stăteau aşezaţi cu picioarele încrucişate sub ei, deşi nu aveau altceva decât câteva urcioare de pământ. Văzu un maldăr de zdrenţe despre care constată că este o femeie bătrână care avea de vânzare trei ouă şi un pepene. Uliţele erau pline de animale de povară, de pe care se descărcau mărfurile micilor bazare, în toate părţile, mâini uscate ca nişte surcele se întindeau în calea trecătorilor, cerând pomană. Infirmi cu plăgile expuse în văzul lumii boceau, scânceau şi înjurau. Un bătrân fără vedere, cu pieptul ca o scândură şi cu orbitele pline de muşte, cânta o melodie stinsă şi tristă dintr-un bucium vechi.

Uliţa începuse să se îngusteze, devenind tot mai întunecoasă, apoi începu să coboare câteva trepte, ca şi când s-ar fi terminat într-o peşteră. Treptele erau lunecoase şi murdare, pline de cerşetori şi de câini pribegi cărora li se vedeau coastele. Centurionul Paulus spusese că evreii sunt făcuţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Demetrius îşi duse mâna la nas şi se grăbi să scape cât mai repede din mijlocul acestor imagini divine, umblând cu toată grija ca să nu se lovească de ele.

Caravana o găsi fără greutate în apropierea Turnului Vechi, care domina valea Kedronului. Aici era un maidan de unde pleca un drum spre apus. O adiere de aer rece şi binefăcător, după drumul făcut prin bazarul pestilenţial, îi călăuzi paşii. Imediat după aceea auzi pe cineva că-l strigă:

— Ei, adelfos! Şi în faţa lui apăru micul atenian. Demetrius se simţi mulţumit când îl văzu, deşi, dacă s-ar fi găsit în altă parte şi în alte împrejurări, nu i-ar fi făcut plăcere să-l audă spunându-i frate. Îşi strânseră mâinile. Eram sigur că ne vom întâlni din nou. Pe mine mă cheamă Zenos; cred că nu ţi-am spus încă numele meu.

— Pe mine mă cheamă Demetrius. Constat că aici eşti bine instalat.

— Cât se poate de bine. Avem loc de ajuns şi putem vedea tot ce se petrece. Ar fi trebuit să fii aici azi-noapte. A fost o frământare nebănuită! Au arestat pe nazarineanul acela pe care l-ai văzut zilele trecute. L-au descoperit în grădina aceea cu măslini.

— Nazarineanul? N-am auzit de el. Ce a făcut de l-au arestat? Întrebă Demetrius cu indiferenţă.

— Cum să nu fi auzit! Tânărul acela care zilele trecute venea spre oraş, încălecat pe un măgar alb.

Demetrius înţelese imediat despre cine vorbeşte şi-i puse o mulţime de întrebări. Zenos se simţi mulţumit că poate să-i dea informaţiile pe care le doreşte. Trupele procuratorului căutau pe tânărul acesta cu numele Isus încă de duminică după-amiază. Noaptea trecută l-au adus în oraş, împreună cu prietenii săi.

— Dar ce a făcut? Întrebă Demetrius nerăbdător.

— De… se spune c-a fost arestat pentru că instigă poporul şi pentru că urmăreşte să devină rege. Popygos afirma că, dacă se va întâmpla să-l condamne pentru trădare, atunci va sfârşi prost.

— Trădare! Vorbele acestea sunt prostii! Exclamă Demetrius revoltat. Omul acesta n-are intenţia să răstoarne guvernul; nici nu urmăreşte nimic împotriva lui şi nici împotriva altui guvern. Trădare? Cred că oamenii aceştia trebuie să fie nebuni.

— Dimpotrivă… Nu sunt nebuni deloc, ripostă Zenos. Cei care sunt la conducerea templului erau obligaţi să scape de el într-un fel oarecare, căci altfel le-ar fi stricat toate afacerile. N-ai aflat ce-a făcut în templu în aceeaşi zi în care l-am întâlnit?

— N-am aflat nimic! Ce s-a întâmplat?

— Ce s-a întâmplat! S-au întâmplat destule. Trebuie să ştii că templul este locul unde poporul aduce sacrificii; cumpără animale şi, după ce le înjunghie, le ard: o afacere, foarte neplăcută şi prost mirositoare, dar zeului lor îi place procedeul acesta. Astfel curtea templului – sau cum îi zice – este întotdeauna plină de animale de vânzare. Oamenii aduc bani şi chiar în pridvorul templului sunt aşezaţi zarafii care îi schimbă cu moneda templului. Se spune că aceşti cămătari fac afaceri strălucite, sfârşi Zenos râzând.

— Vrei să spui că în interiorul templului aceluia frumos se vând animale? Întrebă Demetrius neîncrezător.

— De vândut se vând într-o curte cu arcade de marmură, răspunse Zenos cu toată convingerea. Curtea este admirabil pavată. Pe pereţi şi pe tavan este cel mai frumos mozaic ce se poate vedea. Nici în Atena nu se poate găsi ceva mai frumos. Curtea aceasta este plină de viţei, de miei şi de porumbei, îţi poţi închipui cum arată, dar nu-ţi vei putea închipui cum miroase. Va trebui să mergi să o vizitezi, ca să te convingi. Ei bine, Isus acesta a venit de la ţară, de undeva din Galileea, şi, intrând în templu, nu i-a plăcut ce a văzut şi le-a spus că acesta nu este locul unde să poată vinde animale. Probabil a prins pe cineva şi cu tâlhăria, căci pe cămătari şi zarafi i-a alungat din pridvorul templului.

— Ce a făcut? Întrebă Demetrius, căruia nu-i venea să creadă. Zenos începu să râdă mulţumit când văzu mirarea compatriotului său.

— Da, dragul meu; poate nu-ţi vine să crezi, căci nu arată ca un bărbat care ar putea să aibă o astfel de îndrăzneală, dar Isus acesta a pus mâna pe un bici şi a început să-i croiască, poc-poc-poc! Pe unde-i putea ajunge, fără să mai aleagă. Au fugit buluc. A fost un spectacol fără pereche, în toate părţile vedeai viţeii, preoţii, oile şi zarafii fugind de le sfârâiau călcâiele, iar aerul dimprejurul templului era plin de porumbei speriaţi şi de fulgi. Mesele zarafilor le-a dat peste cap; în toate părţile pe jos erau numai ţechini, drahme şi dinari… Monede mari şi mici, bani buni şi bani falsificaţi; grupurile de pelerini alergau în patru labe şi se încăieraseră ca să-i adune de pe jos. Era o plăcere… Şi mi-ar fi părut rău dacă n-aş fi fost şi eu de faţă, sfârşi Zenos şi, întorcând privirea, adăugă cu glasul în şoaptă: Uite că vine bătrânul. Astăzi este nemulţumit, deoarece clienţii lui cei mai buni sunt ocupaţi cu acest Isus.

Perdeaua din faţa celui mai impunător cort din tabără se dădu la o parte, ca să facă loc unui bărbat pântecos, cu părul şi barba căruntă, care acum se apropia de ei. Trecuse vreme îndelungată de când Demetrius nu mai văzuse un bărbat îmbrăcat în haine împodobite atât de barbar; împrejurul gâtului avea lanţuri grele de argint care-i ajungeau până la brâu; avea inele în degete şi cercei în urechi, brăţări pe mâini şi pe gleznele picioarelor. Se opri în loc şi se uită la Demetrius, încercând să-l cântărească.

— Este din Corint, îi explică Zenos, întinzând arătătorul. Ne-am cunoscut în timpul drumului.

— Constat că eşti îmbrăcat într-o tunică romană, zise Popygos nemulţumit.

— Stăpânul meu, răspunse Demetrius respectuos, este comandantul fortului Minoa.

— Ar fi fost mai bine, continuă Popygos, dacă garda legionarilor ar fi lăsat în pace pe evrei, ca să se descurce singuri. Toţi cei din Ierusalim care au câţiva gologani de cheltuit nu se mai gândesc astăzi decât la afacerea asta cu nazarineanul. Acum, după ce s-a amestecat şi guvernul, e sigur că ziua de azi se va pierde de pomană. Iar mâine este ziua sâmbetei, când evreii nu fac nimic.

— În zi de sâmbătă nu se face nici o vânzare, declară Demetrius, ca să zică şi el ceva şi se uită la compatriotul său.

Bătrânul Popygos îşi răsuci îngândurat mustaţa.

— Eu fac drumul acesta de douăzeci şi trei de ani, zise el, dar de astă dată am vândut marfă mai puţină decât în orice an. Merge din ce în ce mai prost, în săptămâna Paştilor se întâmplă întotdeauna câte ceva care împiedică muşteriii mei să vină şi să-şi cumpere provizia de scorţişoară şi cuişoară. Popygos întoarse cu fundul în sus un coş şi se aşeză pe el, petrecut de clinchetul lanţurilor dimprejurul gâtului, îmi aduc aminte, continuă el întunecat, că până acum oamenii n-au fost niciodată jecmăniţi în felul acesta. N-ai decât să te gândeşti la ceea ce s-a întâmplat duminica trecută în pridvorul templului. Acum câţiva ani oamenii erau foarte mulţumiţi. Cei de la ţară veneau la Ierusalim ca să petreacă sărbătorile Paştilor şi să-şi facă cumpărăturile de care aveau nevoie. De fiecare dată, dacă se întâmpla să fie din cale-afară de săraci, aduceau o colivie în care era un porumbel, iar dacă erau mai cu dare de mână, un miel sau un viţel. Acesta era un fel de dar pentru templu. Preoţii ardeau jertfele acestea sau spuneau numai că le ard. Dar eu totuşi cred că le ardeau, dacă ar fi să judeci după mirosul greu dimprejurul templului. Puţin după aceea însă aceşti slujitori ai templului s-au tâlhărit. Omul de la ţară îşi aducea mielul, pe care preoţii, după ce-l examinau, îi spuneau că are ceva meteahnă la intestine sau ceva de însemnătate mai mică. Prin urmare mielul nu era bun pentru jertfă, de aceea se ofereau să-i dea altul în schimb dacă diferenţa de preţ o va plăti în bani. După ce ajungeau la o înţelegere, mielul cu meteahna era vândut altui naiv.

— Urâtă afacere! Exclamă Demetrius. Nu e de mirare că nazarineanul acesta a fost indignat.

— De, indignarea nu este niciodată de folos, în orice caz lui nu-i va folosi prea mult.

— Ce an de gând să facă cu el? Întrebă Demetrius. Să-l bage la închisoare?

— Nu prea îmi vine sa cred. Am auzit că aseară a fost dus în faţa marelui-preot pentru a fi judecat, din pricină c-a provocat dezordine în templu, îl acuză c-ar fi spurcat interiorul templului, adăugă Popygos şi începu să râdă. Ca şi când cineva ar putea spurca un templu care este mai rău decât un grajd. Fireşte, au destui oameni de partea lor care să facă mărturie împotriva lui pentru a putea fi osândit, aşa că s-au dus la palatul procuratorului şi l-au scos din aşternut ca să judece întâmplarea aceasta. Pilat le-a răspuns că, dacă şi de astă dată este vorba despre o neînţelegere religioasă, ar fi mai bine să şi-o limpezească între ei. Dar bogătaşii şi cămătarii aceştia bătrâni nu s-au învoit să le scape din mână atât de uşor. I-au spus că acest Isus încearcă să se proclame rege. Pilat nu a crezut totuşi de cuviinţă să intervină şi le-a răspuns să-l biciuiască şi după aceea să-l pună în libertate.

— Şi l-au biciuit? Întrebă Demetrius speriat.

— Fireşte că l-au biciuit şi foarte rău. Apoi cineva dintre oamenii adunaţi a strigat: „Ucide pe galileean!”. Pilat l-a auzit şi le-a răspuns: „Dacă omul acesta este din Galileea, duceţi-l să-l judece Irod. El este cel care trebuie să se ocupe de delictele întâmplate în această provincie!”

— L-au dus în faţa lui?

— L-au dus, răspunse Popygos şi dădu din cap. Irod şi-a zis că aceasta este ocazia bine venită ca să-şi bată joc de el pentru a face plăcere fariseilor şi cărturarilor. A poruncit soldaţilor să-l biciuiască din nou, apoi l-a îmbrăcat într-o haină veche de purpură şi s-a prefăcut că i se închină. Un beţivan a împletit o cunună de mărăcini şi i-a pus-o pe creştet în loc de coroană. Dar fariseii şi cărturarii n-au fost mulţumiţi numai cu atât. Au cerut ca Isus să fie condamnat la moarte…

— La moarte! Exclamă Demetrius.

— Da! Dar toţi ştiau că nimeni nu are dreptul să condamne pe cineva la moarte decât Pilat. Aşa că s-au întors cu el la palatul procuratorului.

Popygos clătină din cap şi ridică dintr-un umăr.

— Atât este tot ce am putut afla, sfârşi el. Hărăgarul Diophanos a fost de faţă la aceste cazne, dar după aceea a fost obligat să se întoarcă în bazar şi altceva n-a mai putut să-mi spună.

— Probabil judecata mai ţine încă, zise Demetrius nerăbdător.

— Cred c-ar fi mai cuminte să nu te amesteci, îl preveni Popygos. Cel care se amestecă în astfel de treburi niciodată nu sfârşeşte bine.

— S-ar putea ca stăpânul meu să aibă nevoie de mine, răspunse Demetrius. Sunt obligat să plec. Îţi urez drum bun de întoarcere acasă. La revedere, Zenos!

Demetrius grăbi pasul până începu aproape să alerge şi din depărtare văzu o mulţime de oameni adunaţi în faţa intrării principale a pretoriului. Urcă scările în fugă şi se opri la marginea grupului de curioşi care stăteau înghesuiţi.

— Evreii bine îmbrăcaţi din apropierea lui se încruntară la el când îl văzură lângă ei. Cei adunaţi aici nu păreau să fie oameni săraci. Procuratorul era aşezat între coloanele pretoriului şi împrejurul său se vedea un număr de legionari din garda palatului. Pe terasa cea mai de sus era un grup dş soldaţi aşezaţi pe patru rânduri, în atitudini rigide, în faţa lor, singur, era acuzatul. Auzi că-i pun întrebări la care dă răspunsuri, dar într-o limbă pe care el n-o putea înţelege. Demetrius îşi zise că aceasta trebuie să fie limba aramaică, deoarece limba aceasta o vorbea şi poporul pe care-l întâlnise în drumul spre Ierusalim. Se mişcă din locul în care se oprise şi înainta pe dreapta până în apropierea lor. Acum putea vedea profilul omului aceluia singur şi trist. Constată că pe creştet poartă cununa de mărăcini despre care pomenise Popygos. Obrazul îi era vărgat de dârele sângelui ce i se scursese de pe frunte. Haina îi fusese coborâtă în jos de pe umeri, aşa că era gol până la brâu şi pe trupul lui se vedeau vânătăile lăsate de bice. Unele dintre acestea sângerau, dar părea că el nu-şi dă seama de rănile sale. Procuratorul îşi continuă repede interogatoriul – indiferent de întrebările ce i le punea – iar acuzatul, care sta cu fruntea în sus, îi răspundea respectuos, dar cu deplină încredere în sine. Din când în când din mijlocul mulţimii se auzea câte un murmur şi toţi se uitau chiorâş şi cu gurile căscate ca să poată auzi.

Demetrius examina cu atâta atenţie obrazul victimei, încât aproape nu-şi dădea seama de ceea ce se petrece în apropierea sa. În clipa aceasta îşi aduse aminte c-ar putea să-l vadă şi pe Marcellus, în primul rând erau postaţi ofiţerii din garnizoanele diverselor forturi, între ei era şi Paulus, care sta drept şi se legăna uşor. Imediat după el erau legionarii din Minoa. Pe Marcellus însă nu-l văzuse nicăieri.

Procuratorul începuse acum să vorbească cu glasul ceva mai ridicat. Cuvintele tui treziră imediat protestele celor adunaţi în pretoriu. Demetrius îşi schimbă poziţia, pentru a vedea mai bine pe Pilat. De astă dată văzu şi pe Marcellus, împreună cu ceilalţi legaţi, în stânga procuratorului. Se întrebă: oare stăpânul său era conştient de ceea ce se petrece în apropierea lui? Poate cel mult dacă s-ar fi găsit un interpret care să-i explice, altfel ar fi fost imposibil să înţeleagă ceva. Demetrius cunoştea semnificaţia exactă a expresiei întipărite pe obrazul stăpânului său. În clipa aceasta obrazul lui exprima spaimă şi tot atâta plictiseală. Se vedea cât de colo că Marcellus ar fi preferat să fie în altă parte.

Înţelese că se găseşte în mare încurcătură. Atitudinea ostilă a celor din sală părea că l-a intimidat. Se întoarse şi dădu un ordin unui membru din gardă, care se apropie de o uşă a sălii şi imediat după aceea îi aduse un vas mare de argint. Pilat îşi băgă mâinile în apa pe care o conţinea vasul şi lăsă picăturile să i se zvânte de pe degete. Publicul începu să vocifereze din nou, dar de astă dată strigătele lui păreau chiote de triumf. Se vedea limpede că s-a luat o hotărâre şi în acelaşi timp că hotărârea a fost satisfăcătoare pentru cei prezenţi. Demetrius înţelese imediat ce însemnează pantomima cu vasul de argint. Pilat pronunţase osânda şi-şi spălase mâinile. Cererea poporului fusese ascultată, dar răspunderea o purta el însuşi pentru judecata pronunţată. Procuratorul nu admitea ca mâinile lui să rămână pătate de sângele acestui om. Demetrius era acum convins că stăpânul său a înţeles. Chiar dacă până acum nu înţelesese nimic, vedea totuşi că Pilat a pronunţat o osândă împotriva propriei sale convingeri.

De astă dată Pilat se întoarse spre Marcellus, care făcu un pas înainte şi salută. Schimbară câteva cuvinte, salută din nou, apoi, coborând cele câteva trepte, se apropie de Paulus şi-i dădu instrucţiunile necesare. Acesta se apropie de legionarii din Minoa şi dădu un ordin. Soldaţii înaintară în rânduri de câte doi, făcând un semicerc împrejurul estradei, în frunte cu Marcellus şi Paulus, care venea imediat după el, apoi coborâră în pretoriu în mijlocul publicului, care se despărţi în două ca să le facă loc. Unul dintre soldaţii cei de la urmă se opri şi apucă de capătul frânghiei ce atârna de mâinile legate ale condamnatului. Probabil îl smucise cu violenţă, deoarece era gata să cadă. Legionarii înaintau cu paşi repezi.

Câţiva dintre cei care erau în pretoriu îi urmară, dar majoritatea se adună în mici grupuri şi începură să vorbească, fluturându-şi bărbile, ca dovadă că sunt mulţumiţi. Demetrius se întrebă care va fi soarta condamnatului. Fusese osândit la moarte; de asta nu mai încăpea nici o îndoială, căci nici o altă osândă n-ar fi putut să mulţumească poporul întărâtat. Probabil îl vor duce în curtea unei închisori, unde va sluji drept ţintă unui grup de arcaşi. Pe cealaltă margine a străzii aştepta un pâlc de oameni cu obrajii palizi şi ochii speriaţi, îmbrăcaţi prost, ca cei de la ţară; se adunaseră grămadă şi păreau că se sfătuiesc între ei dacă va fi bine să-l urmeze sau nu. Peste câteva clipe câţiva dintre ei se urniră la drum, dar păreau că nu se grăbesc deloc să-l ajungă. Fără îndoială aceştia erau prietenii lui Isus.

Ce păcat, îşi zise Demetrius, că, judecând după atitudinea lor, oamenii aceştia par atât de laşi. Fără îndoială cel care pleca spre locul de osândă merita să fie susţinut cu mai mult curaj.

Nu ştia nici el ce să facă: să urmeze convoiul sau să aştepte la barăci până când se va întoarce stăpânul său, dar imediat după aceea apăru Melas şi se apropie de el.

— Ce vor să facă cu el? Întrebă Demetrius cu glasul tremurând.

— Să-l răstignească, răspunse Melas.

— Să-l răstignească! Exclamă Demetrius speriat. Cum se poate? N-a făcut nimic pentru a merita o astfel de moarte!

— S-ar putea să nu fi făcut, încuviinţă Melas, dar acesta este ordinul dat de procurator. Eu cred că Pilat l-a osândit împotriva voinţei sale, deoarece se temea că din pricina lui se vor isca tulburări. Tocmai de aceea a dat această însărcinare celor din Minoa. Nu vrea ca legiunea lui să fie amestecată într-o astfel de afacere. Minoa este destul de departe de Ierusalim şi legionarii acestei garnizoane sunt oameni vânjoşi, sfârşi Melas râzând, căci era mulţumit că face parte şi el din această garnizoană care nu se sperie de puţin sânge.

— Te duci să vezi şi tu cum îl vor executa? Făcu o strâmbătură şi clătină din cap.

— Nici nu mă gândesc, răspunse Melas. Eu n-am ce căuta acolo. Poate ai vrut să mergi? Nu este o vedere care ar putea să-ţi facă plăcere. Atâta lucru pot să-ţi spun şi eu. Odinioară am avut ocazia să vad o astfel de execuţie… În Gallia. Un legionar înjunghiase pe un centurion. Pentru crima aceasta l-au condamnat să fie crucificat. A durat o zi întreagă şi-i puteai auzi ţipetele de la jumătate de leghe. Stolurile negre de corbi au apărut şi au început să zboare împrejurul lui înainte de a muri, aşa că…

Demetrius făcu un gest de protest şi simţi o tresărire în stomac. Melas începu să râdă şi, întorcând puţin capul, scuipă într-o parte. Apoi se întoarse în loc şi apucă încet spre barăci, lăsând pe Demetrius să hotărască singur ce va face.

Peste câteva minute şi fără să-şi dea seama, apucă şi el pe urma lui. După ce intră în apartamentul stăpânului său, se aşeză pe un trepied şi încercă să se liniştească. Inima îi bătea cu atâta violenţă, încât simţi că începe să-l doară capul.

Se ridică apoi în picioare ca să bea o gură de apă. Se gândi că probabil şi Marcellus ar vrea să bea o gură de apă înainte de a termina cu groaznica însărcinare ce o primise. Umplu un mic urcior şi ieşi, umblând încet, căci nu-i făcea nici o plăcere să plece din tabără.

Din primul moment când se uitase în ochii lui Isus, Demetrius se gândise la el ca la un om care a rămas singur şi pe care nimeni nu-l înţelege; nici chiar prietenii săi apropiaţi. Astăzi va deveni un om care a rămas cu adevărat singur.