CAPITOLUL VI.

În dimineaţa aceasta, una dintre cele zece companii ale palatului lipsi de la inspecţie. Marcellus constată imediat că numărul legiunii procuratorului este mai redus, dar n-avu nici un motiv să se gândească mai îndelung la amănuntul acesta. Pe cei din Minoa nu-i putea interesa motivul care a determinat trupele acestea să plece atât de devreme din barăci.

Dar când Iulian, comandantul fortului din Capernaum, care trebuia să ia serviciul în primire, îi anunţă că parada obişnuită în fiecare zi a fost contramandată şi toţi legionarii vor trebui să se întoarcă în barăci, unde vor aştepta ordinele, Marcellus deveni furios. După ce ajunse în apartamentul său, trimise după Paulus, convins că acest izvor nesecat de clevetiri va putea să-i explice misterul.

După o întârziere destul de lungă, centurionul apăru în faţa lui, clătinându-se pe picioare, cu obrazul aprins şi ochii tulburi. Comandantul său se uită la el cu vizibilă nemulţumire şi indicându-i un scaun din apropiere, Paulus se aşeză comod şi aşteptă.

— N-ai putea să-mi spui şi mie ce se petrece? Întrebă Marcellus.

— Procuratorul a petrecut o noapte agitată, îngână Paulus.

— După cât văd, tot aşa s-a întâmplat şi cu dumneata, declară tribunul nemulţumit. Ce se pregăteşte… Spune-mi şi mie, de cumva nu este ceva ce trebuie păstrat secret?

— Pilat se găseşte într-o mare încurcătură, răspunse Paulus cu limba grea, aşa că vorbele îi ieşeau cu mare greutate din gură. Este nemulţumit de toată lumea. A avut o discuţie cu bătrânul Iulian, care a fost de părere că, dacă omul pe care l-au judecat a fost din Galileea. ar fi trebuit să-l predea autorităţilor de acolo, pentru a fi judecat de tribunalul lui Irod.

— N-ai vrea să fii amabil şi să-mi spui şi mie despre ce vorbeşti? Se răsti Marcellus. Pe cine să judece? Şi de ce să-l judece? Începe de la început, deoarece eu nu ştiu nimic despre afacerea asta.

Paulus căscă zgomotos, se frecă la ochi şi începu să-i debiteze o poveste lungă despre evenimentele petrecute noaptea trecută. Un teslar îndrăzneţ, venit de undeva din interiorul Galilei! A fost arestat pentru tulburarea liniştii publice şi pentru c-a încercat să instige poporul la revoltă. Acum câteva zile îşi permisese acte de violenţă în pridvorul templului, alungase în stradă animalele aduse pentru jertfe, răsturnase mesele zarafilor şi blestemase lăcaşul acela sacru, spunând că nu este casă de rugăciune, ci peşteră de tâlhari.

— Afirmaţia aceasta este destul de întemeiată, dar nu tocmai politicoasă, declară Paulus.

— Fără îndoială, omul acesta trebuie să fi fost nebun, zise Marcellus.

Paulus îşi strâmbă buzele groase şi clătină din cap.

— Omul acesta mi s-a părut neobişnuit. A fost arestat aseară. L-au dus în faţa bătrânului Anna, fostul mare-preot, apoi la Caiafa, actualul mare-preot şi de acolo la Pilat, la Irod şi…

— După câte văd, eşti bine informat, îl întrerupse Marcellus. Paulus zâmbi cu înţeles.

— Câţiva dintre noi am fost azi-noapte să dăm o raită prin oraşul sacru, ca să-l putem vedea la lumina lunii, recunoscu el. Puţin după miezul nopţii am dat peste o mulţime de oameni care vociferau pe stradă şi ne-am luat şi noi după ei. Era singura distracţie de care ne puteam bucura deocamdată. Dar afară de ăsta eram şi puţin ameţiţi dacă îmi vei îngădui să-ţi spun adevărul, căci pentru asta am plecat l din tabără.

— Sunt convins, zise Marcellus. Te rog, continuă şi spune-mi tot ce mai poţi să-ţi aminteşti.

— Ei bine, l-am însoţit în toate părţile la judecată. Cum ţi-am spus, nu prea eram cu capul limpede ca să putem înţelege despre ce] este vorba şi majoritatea judecăţii s-a desfăşurat în limba aramaică. Totuşi se vedea destul de limpede că cei din slujba templului şi j negustorii ţin cu orice preţ ca omul acesta să fie osândit la moarte.

— Pentru ceea ce s-a întâmplat în templu?

— Da… Pentru ceea ce s-a întâmplat în templu şi pentru că cutreieră regiunile rurale, adunând oamenii împrejurul său şi vorbindu-le.

— Despre ce?

— Despre o nouă religie. Am vorbit cu unul dintre legionarii lui | Pilat care înţelegea această limbă. Mi-a spus că acest Isus stăruia pe lângă popor să adopte această nouă religie care nu prea avea nici o legătură cu templul. O parte dintre învinuirile ce i se aduceau mi s-au părut caraghioslâcuri. Unul dintre martori a jurat c-ar fi auzit pe galileeanul acesta spunând că dacă templul ar fi dărâmat el îl va reclădi în vreme de trei zile. Auzi vorbe! Dar, fireşte, toţi aceştia urmăreau condamnarea acuzatului, în scopul acesta orice fel de mărturie nu putea fi decât bine venită.

— Şi în ce stadiu se găseşte astăzi afacerea asta? Întrebă Marcellus.

— Eu mă săturasem de procesul din faţa lui Irod şi m-am întors în tabără înainte de revărsatul zorilor, căci abia mă mai puteam ţine pe picioare. Au luat hotărârea să se mai prezinte o dată în faţa lui Pilat, imediat după ce se va termina prânzul. Probabil acum sunt în pretoriul palatului. Pilat le va îndeplini dorinţa şi – Paulus ezită şi continuă încruntat – dorinţa lor este să fie răstignit. I-am auzit vorbind şi vociferând.

— N-ar fi bine să mergem şi noi la judecată? Întrebă Marcellus.

— Pe mine te rog să mă ierţi, căci eu m-am săturat, zise Paulus şi, ridicându-se cu greutate, se îndreptă spre uşă. În prag se lovi piept în piept cu o santinelă din garda palatului care-l salută.

— Procuratorul vă salută, începu el cu glasul metalic. Ofiţerii şi un detaşament de treizeci de legionari din garnizoana fortului Minoa sunt poftiţi să se prezinte imediat în pretoriu. Apoi mai salută o dată şi se retrase, apucând în lungul coridorului, fără să mai aştepte răspuns.

— Oare ce nevoie are Pilat de noi, zise Marcellus şi se uită speriat în ochii centurionului.

— Cred că nu va fi tocmai greu să ghicesc, îngână Paulus. Pilat nu are obiceiul să facă favoruri celor din Minoa. Ne va da o însărcinare care este prea primejdioasă pentru a o încredinţa trupelor din oraş; asta înseamnă că nu doreşte ca legiunea lui să fie amestecată în această afacere. Detaşamentul din Minoa va pleca mâine, aşa că, dacă din cauza faptei săvârşite de noi se vor isca tulburări, nimeni nu ne va mai putea ajunge.

Îşi săltă cingătoarea din şale şi ieşi din odaie. Marcellus rămase câteva clipe nehotărât, apoi se luă după el, căci voia să-i spună să scoată grupul de legionari de care vor avea nevoie. Prin uşa întredeschisă de la sala în care erau cantonaţi centurioni p văzu cum bea cu lăcomie dintr-o cupă uriaşă. Intră repede în sală şi-i spuse nemulţumit:

— Dacă aş fi în locul dumitale, Paulus, zise el sever, aş renunţa să mai beau. Cred că până acum ai băut tocmai de ajuns!

— Iar eu dacă aş fi în locul dumitale, îi răspunse Paulus cu îndrăzneală, aş bea cât m-ar ţine pântecele. Apoi făcu doi paşi spre Marcellus şi se uită la el cu neruşinare: Astăzi vei răstigni un om! Zise el. Ai avut până acum ocazia să vezi o răstignire?

— N-am avut! Răspunse Marcellus şi clătină din cap. Nici nu ştiu cum se face răstignirea. Va trebui să-mi spui.

Paulus se întoarse încet spre masa pe care burduful fleşcăit se vedea într-o poziţie grotescă. Umplu din nou cupa uriaşă şi o întinse picurând lui Marcellus.

— Îţi voi arăta după ce vom ajunge la locul de execuţie, răspunse el cu glasul sugrumat: Bea vinul acesta! Bea-l tot! Dacă nu-l vei bea, îţi va părea rău. Ceea ce va trebui să facem noi acum nu este treabă pentru un om treaz.

Marcellus întinse mâna fără să mai protesteze şi, luând cupa, o sorbi până la fund.

— Nu numai că fapta aceasta este revoltător de crudă, continuă Paulus, dar în toată înfăţişarea omului acestuia este ceva straniu. Aş prefera să nu am nici o legătură cu executarea lui.

— Te temi că de aici înainte te va urmări amintirea lui? Întrebă Marcellus şi, oprindu-se, se uită la el şi zâmbi cu sfială.

— Ei bine, mai ai puţină răbdare şi te vei convinge! Răspunse | Paulus şi clătină din cap cu înţeles. Martorii spuneau că în pridvorul templului omul acesta s-a purtat ca şi când ar fi fost la el acasă. Dar afirmaţia aceasta nu este nici pe departe atât de caraghioasă cum ţi s-ar părea. Să fiu afurisit dacă în faţa bătrânului Anna nu s-a purtat ca şi când ar fi fost tot în casa lui. În casa lui Caiafa mi-a făcut impresia că toată lumea este pe banca acuzaţilor, afară de el însuşi, în palatul procuratorului, Isus a fost singurul care nu arăta deloc emoţionat. J Părea c-ar vrea să-ţi spună că şi acesta este al lui. Mi se pare că însuşi Pilat a simţit ceva. Unul dintre martori a afirmat că acuzatul a spus | despre el însuşi că ar fi rege. Pilat s-a aplecat spre el şi I-a privit cu atenţie, apoi l-a întrebat: „E adevărat că eşti rege?” Bagă de seamă, Pilat nu l-a întrebat: „E adevărat c-ai spus despre tine că eşti rege?”, I-a întrebat numai atât: „Eşti rege?”, dar nu l-a întrebat nici în bătaie de joc.

— Bine, Paulus, nu-ţi dai seama că toate acestea sunt prostii? Vinul pe care l-ai băut te face să aiurezi, zise Marcellus şi, apropiindu-se din nou de masă, îşi umplu cupa a doua oară. Scoate oamenii, porunci el cu glasul categoric. Cred că vei putea să te mai ţii pe picioare până ce vom ajunge la palat, căci văd că eşti beat mort, adăugă el şi mai bău o cupă, apoi îşi şterse gura cu dosul mâinii. Va să zică aşa… Şi ce a răspuns galileeanul la întrebarea pe care i-a pus-o Pilat?

— I-a răspuns că împărăţia lui nu face parte din lumea aceasta, declară Paulus şi făcu un gest enigmatic cu mâna.

— Mi se pare că tu nu eşti numai beat, ci ţi-ai pierdut şi mintea, adăugă Marcellus în silă. Poate va fi mai bine să te culci. Voi raporta că nu te simţi bine.

— Nu, Marcellus, eu nu te voi lăsa singur în această încurcătură. Se întâmpla pentru prima dată ca Paulus să spună comandantului său pe nume.

— Eşti un om cumsecade, Paulus, declară tribunul şi întinse mâna spre el, apoi se apropie de burduful de vin. Paulus îl urmă şi-i luă cupa din mână.

— Ai băut tocmai de ajuns zise el. Te sfătuiesc să pleci fără să mai pierzi vremea, deoarece lui Pilat nu-i face plăcere să ne vadă că sosim târziu, în dimineaţa aceasta a avut plictiseli mai multe decât ar fi avut nevoie. Voi scoate oamenii şi ne vom întâlni în pretoriu.

După ce plecase anume cu întârziere şi pierduse o mulţime de vreme pentru a se informa încotro trebuie să apuce – căci locul execuţiei era pe un teren unde adunau gunoaiele oraşului şi le ardeau -Demetrius nu se aştepta să poată sosi la vreme pentru a vedea crucificarea de la început.

Dar, deşi întârziase, nu se îndemna deloc la drum; se simţea atât de abătut cum nu se simţise niciodată din ziua când fusese luat sclav. Timpul vindecase rănile lăsate de lanţurile ce i le încopciaseră pe mâini, iar tratamentul omeno de care avusese parte în casa lui Gallio îi vindecase rănile din suflet; astăzi însă îşi zicea că lumea aceasta nu este indicată pentru ca un om civilizat să poată trăi într-însa. Toate instituţiile făcute de oameni sunt întemeiate numai pe minciuni. Tribunalele sunt corupte şi venale. Celui care are dreptate nu i se dă dreptate. Toţi dregătorii imperiului, mici şi mari, pot fi năimiţi. Până şi templele sunt întemeiate numai pe înşelăciune. Poţi să înşiri pe toţi slujbaşii şi demnitarii care se bucură de respectul şi cinstea publică, de la cel dintâi până la cel din urmă şi nu vei găsi unul între ei care să nu fie vrednic de profundul dispreţ al unui om cumsecade.

Deşi era obişnuit să umble cu paşi întinşi, Demetrius se tara de astă dată fără nici o grabă în lungul drumului desfundat şi răscolit, umblând cu fruntea aplecată, copleşit de gânduri şi îndurerat, întocmai ca un vagabond care rătăceşte fără nici o ţintă. Din când în când gândurile lui păreau că se cer articulate în vorbe, în timpul cât trecea în revistă toate instituţiile acestei lumi ticăloase. Patriotismul! Cât de mult le place poeţilor şi preoţilor să vorbească despre vărsarea sângelui altora! Dar se poate ca şi aceştia să fie în solda cuiva. Bătrânul Horaţiu! Probabil tocmai atunci împăratul August îi trimisese un peplum şi o togă nouă, împreună cu un burduf de vin, în dar pentru c-a scris oda: Dulce et decorum est pro Patria mori! Dar toate acestea nu sunt altceva decât elucubraţii! Cum se poate ca un bărbat sănătos şi cu mintea întreagă să-şi închipuie că este plăcut şi nobil să-şi sacrifice viaţa pentru salvarea lumii? În lumea aceasta nu face să trăieşti, prin urmare face cu atât mai puţin să mori pentru ea. Lumea nu va deveni niciodată mai bună. Să luăm de pildă pe galileeanul acesta îndrăzneţ, care a fost atât de revoltat împotriva corupţiei din pridvorul templului, încât şi-a permis un gest de protestare cu totul lipsit de însemnătate. Fără îndoială nouăzeci şi cinci la sută dintre oamenii săraci şi amărâţi din provincia lui îl vor aplauda pentru această îndrăzneală; dar, când va veni vorba să-şi asume răspunderea, toţi aceşti anonimi, striviţi de jugul împilărilor şi al sărăciei, vor lăsa pe Isus al lor să răspundă singur de faptele sale, în faţa reprezentanţilor unui templu pervers şi ai unui imperiu corupt.

Cât despre credinţă, ce rost mai poate să aibă ca cineva să fie credincios cuiva? Ar fi mult mai bine ca fiecare să-şi urmeze drumul său şi să se apere în felul în care va crede de cuviinţă. De ce să-ţi; petreci viaţa alergând pe urmele stăpânului roman, care astăzi are încredere în tine, ca mâine să te poată umili? Crezi c-ai merita mai puţin respect dacă ai părăsi pe acest aristocrat? Drumul până la Damasc nu este tocmai greu!

Ziua aceasta fu tristă pentru Demetrius. Până şi cerul era acoperit de nori grei şi cenuşii ca plumbul. În zorii zilei soarele strălucise pe cer, dar de jumătate de ceas încoace întunericul părea c-a început să coboare.

Apropiindu-se de câmpul pe care-l putea recunoaşte din depărtare după dârele de fum ce se destrămau în aer din mormanele de gunoaie aprinse, întâlni foarte mulţi oameni care se îndreptau spre oraş… Majoritatea acestora erau bine hrăniţi, bine îmbrăcaţi, demni şi îngânduraţi; oameni de vârstă mijlocie şi mai bătrâni, mergând răzleţi, ca şi când fiecare dintre ei ar fi venit singur. Oamenii aceştia, îşi zise Demetrius, sunt cu siguranţă cei vinovaţi de crima ce s-a săvârşit astăzi. Se simţi ceva mai uşurat gândindu-se că partea cea mai grea s-a terminat. Fuseseră de faţă la asasinatul la care contribuiseră şi ei, aşa că acum se puteau întoarce la tarabele şi dughenele lor. Fără îndoială, unii dintre ei se vor opri şi la templu, ca să-şi recite rugăciunile de seară.

După ce trecu de ultimele movile de pe câmp şi rămase mirat de enorma cantitate de gunoaie ce se vedeau îngrămădite aici, poteca urcă spre un deal care fusese ferit de murdării. Demetrius se opri şi, uitându-se în sus, văzu pe coama dealului trei cruci mari, aşezate în rând. Probabil se gândiseră în ultimul moment ca să execute şi doi dintre prietenii galileeanului. Era oare posibil ca, fiind de faţă, aceştia doi să se fi repezit ca să-l apere? Nu se poate, căci acestora le lipsea curajul necesar pentru o astfel de faptă; în orice caz cei care muriseră împreună cu el nu puteau fi cei pe care-i văzuse azi-dimineaţă stând grămadă pe marginea străzii.

Străduindu-se din toate puterile, urcă dealul până la o depărtare de jumătate stadiu de locul supliciului. Aici se opri. Cei doi, pe care nu-i cunoştea, se zbăteau pe cruce, cu mâinile şi picioarele bătute în piroane. Omul cel singur, răstignit pe crucea de la mijloc, sta tot atât de nemişcat ca şi o statuie. Capul i se plecase înainte. Probabil era mort sau leşinase numai. Ar fi dorit din toată inima ca acesta să fie adevărul.

Rămase vreme îndelungată fără să se mişte şi se uită la acest spectacol tragic. Revolta care până aici aproape îl sugrumase începuse să se liniştească. Omul acesta enigmatic îşi pierduse viaţa fără nici un folos. Nu putea inventa nimic ce ar fi putut să justifice curajul lui în această împrejurare. Cei din templu vor continua şi de aici înainte să înşele pe cei care veneau de la ţară ca să aducă un miel de jertfa. Irod va continua să împileze şi să biciuiască pe cei săraci dacă se va întâmpla să stea în calea bogaţilor. Caiafa va condamna şi de aici înainte blasfemiile oamenilor care nu admiteau ca zeii lor să fie scoşi la mezat. Pilat va face dreptate şi-şi va spăla mâinile murdare în vasul de argint. Omul acesta singur plătise un preţ foarte ridicat pentru scurta şi zadarnica sa răzvrătire împotriva ticăloşiei omeneşti. Dar vorbise şi avusese îndrăzneala să se răzvrătească. Foarte curând nimeni nu-şi va mai aduce aminte că el a riscat totul şi că şi-a pierdut viaţa în slujba cinstei. Probabil este mult mai bine ca un bărbat să moară decât să trăiască într-o lume unde se pot întâmpla şi astfel de fapte. Demetrius se simţi din nou copleşit de senzaţia singurătăţii.

Oamenii adunaţi în apropiere nu erau atât de numeroşi cum îşi închipuise el. Nu putu constata nici vreo dezordine, probabil din pricină că legionarii se răzleţiseră printre oameni. După felul în care stăteau proptiţi în suliţe, se putea deduce că nu s-a întâmplat nici un fel de tulburare şi nici nu se aştepta ca cineva să îndrăznească.

Demetrius înainta şi ajunse până la marginea grupului şi constată că numai foarte puţini dintre bogaţii pe care-i văzuse la palatul procuratorului erau de faţă. Majoritatea oamenilor civili erau îmbrăcaţi în haine proaste şi unii dintre ei plângeau. Se vedeau şi câteva femei, învăluite în văluri grele; se adunaseră în grupuri, copleşite de tristeţe şi deznădejde, împrejurul crucilor rămăsese un spaţiu liber, în formă de cerc.

Făcându-şi loc înainte şi uneori ridicându-se pe vârful picioarelor pentru a-şi vedea stăpânul, Demetrius ajunse în apropierea unui legionar care-l recunoscu şi dădu din cap. Acesta îi răspunse la întrebarea pusă cu glasul în şoaptă că tribunul şi ceilalţi câţiva ofiţeri sunt în apropierea crucilor, de cealaltă parte a colinei.

— I-am adus puţină apă, zise Demetrius, arătându-i urciorul. Soldatul zâmbi mulţumit, arătându-şi gingiile ştirbe.

— Ai făcut foarte bine, declară el. Va putea să-şi spele mâinile. Astăzi ofiţerii nu beau apă, deoarece procuratorul le-a trimis un burduf de vin ca să nu-şi piardă firea.

— Omul acesta a murit? Întrebă Demetrius.

— N-a murit… Adineauri l-am auzit vorbind.

— Ce a spus? L-ai putut înţelege?

— Spunea că-i e sete.

— I-aţi dat apă?

— Nu… Dar au înmuiat un burete în oţetul care conţinea şi ceva mirodenii şi i l-au ridicat la gură, dar el s-a ferit. Nu prea înţeleg care poate fi motivul că l-au condamnat, dar am constatat că nu este laş.

Legionarul îşi îndreptă trupul şi, ridicând ochii spre cer, îi spuse că în curând va începe furtuna, apoi se depărta şi se pierdu printre oameni.

Demetrius nu se mai uită la omul singuratic pironit pe cruce. Ieşi dintre oameni şi, făcând un ocol mare, ajunse de cealaltă parte a colinei. Marcellus, centurionul Paulus şi alţi patru sau cinci inşi se aşezaseră roată pe pământ. O ulcică de piele, pentru jocul de zaruri, trecea din mână în mână. Văzând ce se întâmplă, în primul moment se simţi indignat de brutala nesimţire a purtării lor şi mai ales a lui Marcellus. Un bărbat cu cât de puţin simţ de omenie nu poate avea o astfel de purtare, mai ales într-o împrejurare atât de dureroasă ca aceasta, decât cel mult dacă este beat.

Dar acuma, după ce ajunsese aici, Demetrius îşi zise că va trebui să întrebe dacă nu cumva stăpânul său are nevoie de el. Se apropie încet de grupul ofiţerilor care nu-l văzuseră încă. Peste câteva clipe Marcellus ridică privirea şi, dând cu ochii de el, îi făcu semn să se apropie. Ceilalţi se uitară în treacăt la el şi continuară jocul, fără să-i mai dea atenţie.

— Vrei să-mi spui ceva? Întrebă Marcellus cu limba încleită.

— Ţi-am adus un urcior de apă, stăpâne.

— Bine ai făcut. Aşază urciorul în apropiere. Voi bea numaidecât. Venise rândul lui să tragă cu zarurile şi, luând ulcica în mână, o scutură cu indiferenţă şi aruncă zarurile.

— Azi e ziua dumitale cu noroc! Murmură Paulus. Eu am terminat! Şi ridicându-se în picioare îşi întinse trupul uriaş şi-şi împreună mâinile la ceafă. Demetrius, zise el şi-i făcu semn cu capul, vezi că la picioarele crucii de la mijloc este o cămaşă cafenie de lână. Adu-o încoace, căci aş vrea să mă uit la ea.

Demetrius aduse cămaşa şi i-o întinse. Centurionul o luă în mână şi o examina cu indiferenţă.

— Nu este tocmai de proastă calitate! Declară el, ţinând-o în lungimea braţului. A fost ţesută la ţară şi firul este vopsit în mustul cojilor de nuci. El nu va mai avea nevoie de ea. Aş vrea s-o iau eu; ce zici tribune?

— De ce s-o iei? Întrebă Marcellus cu indiferenţă. Dacă valorează ceva, atunci s-o jucăm la zaruri, adăugă el şi-i întinse ulcica de piele. Este rândul dumitale. Numărul mare câştigă. Trage!

În partea de miazănoapte se auzi mugetul uriaş al tunetului şi o limbă de flacără ca o scăpărare de pucioasă şerpui printre norii de pe boltă. Centurionul Paulus trase cu zarurile şi acestea căzură în dublă de trei, apoi ridică fruntea şi se uită la cerul de deasupra lui.

— Nu va fi tocmai greu să fii bătut, declară Vinicius, care era aşezat lângă el. Trase şi el şi unul dintre zaruri căzu cu trei, al doilea cu cinci; ulcica trecu pe rând la ceilalţi, fără ca vreunul dintre ei să poată obţine un număr mai mare, până când veni rândul lui Marcellus:

— Dublă de şase! Exclamă el. Demetrius ia în grija ta această cămaşă. Paulus i-o întinse numaidecât.

— Să vă aştept aici, stăpâne? Întrebă el.

— Aici nu am nevoie de tine. Întoarce-te la barăci şi începe să faci bagajele. Mâine în zorii zilei vom pleca, zise Marcellus şi ridică privirea spre cer. Paulus, treci în cealaltă parte şi vezi ce se întâmplă. Vom avea o furtună năprasnică. Se ridică şi el cu mare greutate şi păru că se leagănă pe picioare. Demetrius se gândi c-ar fi bine să-l apuce de braţ şi să-l spijine, dar îşi zise că din această împrejurare orice dovadă de atenţie din partea lui nu poate să fie bine venită. Indignarea i se liniştise. Se vedea cât de colo că Marcellus se îmbătase, deoarece n-ar fi fost în stare să săvârşească această faptă ruşinoasă fiind cu mintea trează. Un tunet cutremură bolta cerului cu zgomot atât de uriaş, încât li se păru că pământul li se clatină sub picioare. Marcellus întinse o mână şi se propti de crucea de la mijloc. După ce reuşi să se sprijine din nou pe picioare, îşi desprinse mâna cu care se proptise de cruce şi, văzând că este plină de sânge, şi-o şterse de togă.

În aceeaşi clipă un bărbat pântecos, îmbrăcat într-o bogată levită lucitoare, se apropie de el şi-i spuse cu îndrăzneală:

— Alungă oamenii aceştia de aici! Strigă el răstit. Au început să murmure, spunând că furtuna aceasta este judecata zilei de apoi pentru pedepsirea noastră!

Tunetul de adineauri cutremură cerul din nou.

— S-ar putea să fie! Răspunse Marcellus fără să ezite.

— Dumneata ai fost însărcinat să păstrezi ordinea! Zbieră bărbatul cel pântecos şi ridică pumnul în aer.

— Vrei să opresc furtuna? Întrebă Marcellus.

— Să opreşti blasfemiile! Oamenii au început să vocifereze şi afirmă că galileeanul acesta este Fiul lui Dumnezeu!

— S-ar putea să fie! Strigă Marcellus. De unde ştii dumneata cine este? Şi, plecându-se, încleşta mâna pe mânerul paloşului. Pântecoşii! Se retrase repede şi o luă la fugă, spunând că se va plânge procuratorului.

Demetrius trecu de cealaltă parte a dealului, ca să se mai uite o dată la chipul bărbatului singuratic pironit pe crucea de la mijloc, îl văzu că a ridicat ochii spre cerul negru ca păcura. Apoi cu totul pe neaşteptate deschise gura şi ţipă, ca şi când ar fi chemat întrajutor pe un prieten care se găseşte foarte departe.

Un bărbat de vârstă mijlocie, cu barbă şi îmbrăcat în haine ponosite, probabil un rural care era prieten al galileeanului, se desprinse dintre oamenii din apropierea crucii şi apucă în jos pe coasta dealului, ţipând cu glasul ridicat şi cu trupul cutremurat de suspine. Demetrius întinse mâna ca să-l oprească.

— Ce a spus? Întrebă el.

Dar omul se smulse din mâna lui şi continuă să alerge, bocindu-se în gura mare, fără să-l poată înţelege ce spune.

Galileeanul, care acum trăgea să moară, plecă ochii şi se uită la lumea din apropierea lui. Buzele i se mişcau. Se uita la oameni cu aceeaşi tristeţe în priviri ca şi în ziua aceea când mulţimea de pelerini întâlnită în drumul Ierusalimului începuse să-l aclame ca rege al lor. Un fulger flutură din nou în largul cerului cutremurat de tunete şi întunericul deveni mai greu.

Demetrius înfăşură cămaşa şi o luă la subsuoară, ţinând-o strâns. Contactul cu ea i se păru că-i uşurează durerea ce-l sugruma. Se gândi că poate Marcellus se va învoi să-i dea lui cămaşa aceasta. Pentru el ar fi o mulţumire deosebită să poată avea ceva care să-i aducă aminte de tânărul acesta curajos. Ar păstra-o ca pe un lucru de mare preţ. Ca să cunoşti pe un astfel de om şi să poţi afla felul lui de gândire ar fi un privilegiu fără seamăn. Acum, după ce nu va mai exista nici o posibilitate să devii prietenul lui, ar însemna o mare mângâiere să poţi păstra cămaşa pe care a purtat-o.

Ochii i se umplură de lacrimi şi, întorcându-se în loc, începu să coboare coasta dealului. Se făcuse atât de întuneric, încât poteca ce şerpuia la vale nu se mai vedea. Se opri şi se uită înapoi, dar vârful dealului şi crucile fuseseră învăluite de pânza întunericului.

Când ajunse în oraş, străzile erau copleşite de întuneric, deşi abia trecuse de amiază. La ferestrele caselor clipeau luminile opaiţelor. Trecătorii mergeau încet în lungul străzilor, cu făclii în mâini. Glasuri înspăimântate se auzeau chemându-se prin întuneric. Demetrius nu înţelegea ce spun, dar după tremurul acestor glasuri îşi dădea seama că oamenii sunt înspăimântaţi de întunecimea aceasta neobişnuită. Se mira şi el de acest fenomen, dar nu simţea nici deznădejde, nici spaimă. Senzaţia de singurătate în mijlocul unei lumi potrivnice care-l chinuise la plecarea din oraş îl părăsise. Acum nu se mai simţea singur. Strânse cămaşa cu putere la subsuoară, ca şi când aceasta ar fi reprezentat o alinare a tuturor durerilor omeneşti.

Când ajunse la barăci şi intră, văzu că Melas este pe coridor, în faţa uşii deschise a camerei lui Paulus. Demetrius nu se simţea dispus să stea cu el de vorbă şi trecu înainte spre apartamentul stăpânului său, dar Melas se luă după el, în mână cu o făclie aprinsă şi nerăbdător să afle ce spune.

— Va să zică ai fost să vezi nu-i aşa? Întrebă taciturnul încruntat, la spune, cum ţi-a plăcut ce ai văzut? Intrară împreună în cameră şi Melas plecă facla, de la flacăra căreia aprinse cele trei opaiţe mari de piatră. Văzând că nu primeşte nici un răspuns la întrebarea pe care i-o pune, îl întrebă din nou: Ce crezi c-ar putea fi întunericul acesta, o eclipsă de Soare?

— De unde vrei să ştiu eu? Până acum n-am auzit vorbindu-se despre o eclipsă care să dureze vreme atât de îndelungată.

— Te pomeneşti că este sfârşitul lumii, declară Melas şi încercă să râdă sinistru.

— Eu n-am pricină să mă tem de nimic, declară Demetrius.

— Crezi că acest Isus ar putea să aibă vreun amestec în fenomenul acesta? Întrebă el înspăimântat.

— Nu-mi vine să cred, răspunse Demetrius. Melas se apropie de el şi-l apucă de braţ:

— Te-ai mai gândit la Damasc? Întrebă el cu glasul în şoaptă. Demetrius clătină cu nepăsare din cap.

— Dar tu?

— Eu voi pleca în noaptea asta, declară Melas. În ajunul plecării, procuratorul are întotdeauna obiceiul să ofere ofiţerilor un banchet. După ce banchetul se va termina şi voi aduce pe centurion ca să-l întind pe pat – va dormi ca legănat – eu voi pleca. Cred c-ar fi mai bine să mă însoţeşti. Altfel va trebui să aştepţi vreme foarte lungă până când ţi se va oferi un astfel de prilej.

— Eu nu voi pleca! Declară Demetrius categoric.

— Nu cumva ai de gând să mă vinzi?

— Fii sigur că nu!

— De cumva îţi vei schimba gândul şi vei vrea să pleci, fă-mi un semn în timpul banchetului, zise Melas şi apucă spre uşă.

Închipuindu-şi c-a plecat, Demetrius desfăşură cămaşa pe care o ţinea subsuoară.

— Ce ai acolo? Întrebă Melas care se oprise în prag.

— Cămaşa pe care a purtat-o galileeanul! Răspunse Demetrius tară să se întoarcă spre el.

Melas intră din nou în cameră şi examina cu atenţie cămaşa pătată de sânge.

— Cum se face că este la tine? Întrebă el cu sfială.

— Este a legatului. Ofiţerii au tras hainele lui la sorţi. Şi a câştigat-o comandantul.

— Nu-mi vine să cred că el ar avea nevoie de ea, zise Melas. Eu în nici un caz n-aş păstra-o. Ar putea să-i aducă nenoroc.

— De ce nenoroci Cămaşa aceasta a aparţinut unui bărbat curajos!

Marcellus se întoarse în tabără cu gândurile răscolite, ameţit de băutură şi sleit de puteri, îşi descinse cingătoarea paloşului şi, după ce-l întinse lui Demetrius, se lăsă pe un scaun.

— Dă-mi o gură de vin, porunci el cu glasul sugrumat. Demetrius se supuse, apoi, lăsându-se într-un genunchi, desfăcu sandalele prăfuite ale stăpânului său în timpul cât acesta duse cupa la gură.

— După ce vei face o baie rece, stăpâne, te vei simţi mai bine, zise Demetrius ca să-l îmbuneze.

Marcellus făcu un efort şi, deschizând pleoapele grele, se uită mirat la sclavul său.

— Ai fost acolo? Întrebă el cu greutate. Da, sigur; abia acum îmi aduc aminte. Ai venit şi tu; ca să aduci un urcior cu apă.

— Şi am adus cu mine cămaşa lui, completă Demetrius. Tribunul îşi trecu mâna peste frunte, ca şi cum ar fi încercat să alunge gândurile ce-l preocupau şi ridică din umeri.

— Te duci la banchet stăpâne?

— Voi fi obligat! Îngână Marcellus. Nu se poate ca ceilalţi ofiţeri să ne ia în bătaie de joc. Noi cei din Minoa nu suntem oameni care să se sperie de aşa ceva. Dacă n-aş merge la banchet, toţi ofiţerii… Ofiţerii ar spune că legatul din Minoa s-a îmbolnăvit de vedera sângelui.

— Aveţi dreptate! Încuviinţă Demetrius. O baie rece şi un masaj vă vor pune din nou pe picioare. V-am scos cealaltă uniformă.

— Bine ai făcut! Încuviinţă Marcellus. Co… matul din Minoa n-a fost niciodată atât de murdar ca astăzi. Ce este asta? Întrebă el şi atinse cu unghia o pată umedă ce se vedea pe toga lui albă. Sânge! Marele Imperiu roman a săvârşit astăzi o faptă măreaţă! A câştigat o victorie sângeroasă! Murmură el.

Monologul său deveni incoerent şi începu să se stingă, apoi capul i se plecă înainte tot mai mult, până când bărbia i se propti în piept şi adormi. Demetrius îi desprinse toga de pe umeri şi, muind un prosop în apă rece, îl aşeză pe obrazul buhăit şi pe gâtul stăpânului său.

— Ridicaţi-vă în picioare, stăpâne! Zise Demetrius, întinzând mâinile spre el. Vă mai aşteaptă o singură bătălie şi pe urmă veţi putea dormi.

Marcellus se ridică cu greutate şi, sprijinindu-se cu amândouă mâinile pe umerii sclavului său, acesta începu să-l dezbrace de hainele murdare.

— Sunt murdar, murmură el cu glasul stins. Sunt murdar… Şi pe dinăuntru şi pe dinafară. Sunt murdar… Şi umilit, înţelegi, Demetrius? Sunt murdar şi umilit!

— N-aţi făcut altceva decât aţi executat ordinele pe care le-aţi primit, stăpâne, încercă Demetrius să-l îmbărbăteze.

— Ai fost de faţă? Întrebă Marcellus şi încercă să-l privească în luminile ochilor.

— Da, stăpâne. A fost o întâmplare foarte tristă.

— Ce părere ai despre el?

— A fost un bărbat foarte curajos. Păcat că această însărcinare ţi s-a dat tocmai dumitale.

— A doua oară n-aş mai primi-o, indiferent de la cine ar veni! Declară Marcellus categoric. Ai fost de faţă când l-a invocat pe Dumnezeul său şi l-a rugat să ne ierte?

— Nu; dar, chiar dacă aş fi fost, eu n-aş fi înţeles limba lui.

— N-am înţeles nici eu, dar mi-au explicat alţii. După ce a pronunţat vorbele acestea, s-a uitat drept la mine. Cred că va trebui să treacă foarte multă vreme ca să pot uita privirea aceasta a lui.

Demetrius îi petrecu un braţ împrejurul mijlocului, ca să se poată ţine în picioare. I se întâmpla pentru prima dată să vadă pe stăpânul său cu ochii plini de lacrimi.

Impunătoarea sală de banchete a palatului era împodobită pentru această ocazie cu emblemele şi steagurile romane şi în lungul pereţilor se vedeau urne pline de flori. Opaiţe uriaşe de piatră, aşezate pe coloanele de marmură, luminau încăperea vastă. O orchestră postată într-un alcov cânta marşuri militare. La masa principală, aşezată pe o estradă, era procuratorul, cu Marcellus şi Iulian pe stânga şi dreapta lui, iar lângă ei erau comandanţii forturilor din Cezareea şi Joppa. Toţi cei prezenţi cunoşteau motivul pentru care lui Marcellus şi Iulian li s-au oferit locuri de onoare. Minoa executase o sarcină neplăcută, iar Capernaum avea motive să fie nemulţumit. Pilat părea întunecat, absent şi cu gândurile rătăcite.

Sclavii palatului fuseseră însărcinaţi cu servirea bucatelor complicate. Ordonanţele ofiţerilor erau înşirate în lungul pereţilor, aşteptând gata să ajute pe stăpânii lor când vor avea nevoie, deoarece, în conformitate cu un obicei recunoscut de multă vreme, invitaţii procuratorului veneau la acest banchet pentru a se îmbăta, aşa că nici unu! Dintre ei nu era în stare să meargă prea departe după ce se ridica de pe scaun.

Dintre toţi cei prezenţi, ofiţerii din Minoa erau cei mai gălăgioşi şi mai îndrăzneţi, dar li se trecea cu vederea, deoarece ştiau că ofiţerii aceştia au avut o zi grea. Paulus sosise printre cei din urmă. Cu toate îngrijirile date de Melas, arăta buhăit la obraz şi se uita încruntat. Veselia celor dimprejurul său îl enerva. O vreme se uită la ei întunecat şi nemulţumit, iar din când în când se trezea din această letargie şi începea să sughiţe. Puţin după aceea, subalternii săi începură să se ocupe de el şi-i turnară un vin neobişnuit de tare, menit să-i pună din nou în mişcare activitatea spirituală, încercă să fie şi el vesel; să cânte şi să chiuie, dar nimeni nu era în stare să înţeleagă ce spune. Puţin după aceea dădu peste cap uriaşa cupă de vin ce o avea în faţa lui şi începu să râdă cu hohote. Centurionul se îmbătase.

Lui Demetrius îi făcea plăcere să constate că stăpânul său îşi păstrează demnitatea. Nu prea vorbea, dar asta se datora şi faptului că nici procuratorul nu era dispus să vorbească. Bătrânul Iulian, care era complet treaz, mânca lacom şi străduindu-se să susţină o conversaţie cu Pilat. Pe măsură ce trecea timpul, ofiţerii de la celelalte mese deveneau tot mai gălăgioşi şi mai dezordonaţi. Râdeau nestăpâniţi, debitau glume grosolane şi din când în când se răsteau unii la alţii.

Uriaşele tăvi de argint, pe care erau îngrămădite fripturi şi fructe exotice, veneau şi plecau fără încetare; carafe de argint, admirabil sculptate, vărsau mereu vinul în cupele uriaşe. Din când în când câte un centurion, care sta întins pe canapeaua din faţa mesei, se căznea să se ridice din nou şi sclavul său se repezea numaidecât spre el ca să-l ajute şi să iasă cu el din sală. După o bucată de timp apăreau iarăşi. Ofiţerul părea că se simte mai bine şi se aşeza din nou la masă, ca să înceapă de acolo de unde s-a oprit. Mulţi dintre invitaţi dormeau, spre nemulţumirea sclavilor lor, care se simţeau umiliţi de purtarea stăpânilor lor. Câtă vreme stăpânul era în stare să mai iasă din sală ca să-şi uşureze pântecele, n-aveau nici un motiv să se simtă umiliţi; dar, dacă se întâmpla să adoarmă, ceilalţi sclavi îşi făceau semne şi începeau să zâmbească batjocoritori.

Demetrius sta în poziţie de drepţi, lângă peretele din imediata apropiere a stăpânului său. Constată mulţumit că stăpânul său nu mănâncă cu lăcomie din bucatele servite, ceea ce dovedea că i-a mai rămas Încă simţul bunei-cuviinţe. Totuşi ar fi preferat ca stăpânul său să pară ceva mai vesel de faţă cu ceilalţi convivi. Ar fi dezastruos dacă cineva şi-ar închipui acum că el stă îngândurat datorită celor petrecute în timpul după-amiezii.

Puţin după aceea procuratorul se mişcă pe scaun şi, plecându-se spre Marcellus, se uită la el întrebător. Demetrius făcu un pas înainte ca să-l audă ce spune.

— Legate, zise Pilat, constat că nu-ţi face plăcere mâncarea. Probabil ai prefera să ţi se servească altceva?

— Vă mulţumesc, nu mi-e foame, răspunse Marcellus.

— Probabil că însărcinarea ce ai avut-o astăzi după-amiază ţi-a tăiat pofta de mâncare? Întrebă procuratorul cu indiferenţă.

Marcellus se întunecă la obraz.

— Cred că acesta ar fi un motiv destul de întemeiat pentru a-ţi trece pofta de mâncare.

— Recunosc c-a fost o însărcinare neplăcută, admise Pilat. Nici mie nu mi-a făcut plăcere să fiu obligat să dau un astfel de ordin.

— Obligat? Marcellus se întoarse spre el şi-l privi cu îndrăzneală. Omul acesta nu s-a făcut vinovat de nici o crimă, însuşi procuratorul a admis acest adevăr.

Auzind vorbele lui, Pilat încruntă nemulţumit din sprâncene.

— Nu cumva legatul din Minoa are intenţia să discute echitatea sentinţei pronunţate de justiţia imperiului?

— Justiţia imperiului! Repetă Marcellus cu dispreţ. Aceasta nu este justiţie! Nimeni nu ştie mai bine decât procuratorul că acest galileean a fost osândit pe nedrept.

— Legate, mi se pare că nu-ţi dai seama de ceea ce vorbeşti, ripostă Pilat cu glasul sever.

— Nu sunt eu cel care a adus vorba despre această chestiune, declară Marcellus, dar de cumva sinceritatea mea vă supără am putea vorbi despre altceva.

Obrazul lui Pilat păru că se mai luminează puţin.

— Ai tot dreptul, legate Marcellus Gallio, să-ţi exprimi părerile, admise procuratorul, cu toate că ştii foarte bine că nu e obiceiul ca cineva să-şi critice superiorul cu atâta îndrăzneală cum ai procedat dumneata.

— Ştiu, răspunse Marcellus respectuos. Este neobişnuit ca cineva să-şi critice superiorul. Dar şi întâmplarea aceasta este neobişnuită. Făcu o pauză şi privi pe Pilat în lumina ochilor: Judecata a fost neobişnuită, sentinţa a fost neobişnuită – şi osânditul a fost şi el un bărbat neobişnuit!

— De fapt a fost un bărbat straniu. Ce părere ţi-ai format despre el? Întrebă Pilat şi se plecă spre Marcellus.

Tribunul clătină din cap.

— Nu ştiu ce să zic, răspunse el după oarecare întârziere.

— A fost un fanatic! Declară Pilat.

— Fără îndoială! Tot fanatic a fost şi Socrate. Tot aşa Platon. Pilat ridică din umeri.

— Doar nu ai intenţia să afirmi că galileeanul acesta s-ar putea compara cu Socrate şi Platon!

Conversaţia lor se întrerupse înainte ca Marcellus să-i poată da un răspuns. Paulus se ridicase în picioare şi-l striga, spunându-i ceva ce nu putea înţelege. Pilat încruntă din sprâncene, ca şi când întreruperea aceasta nu i-ar fi făcut plăcere, chiar la un banchet ca acesta, unde participanţii pierduseră orice respect faţă de reşedinţa sa. Marcellus tăcu centurionului semn cu mâna ca să-i dea să înţeleagă că nu este dispus să stea cu el de vorbă. Dar Paulus nu se lasă mai prejos şi, ridicându-se în picioare, se apropie de masa de pe estradă, apoi, plecându-se peste ea, îi spuse ceva ce Demetrius nu putu auzi. Marcellus păru că încearcă să-l liniştească, dar centurionul părea încăpăţânat şi deveni agresiv. Cu vădită nemulţumire comandantul se întoarse spre Demetrius şi-i făcu semn.

— Centurionul Paulus vrea să vadă cămaşa, murmură el. Adu-o aici!

Demetrius ezită atât de mult, încât Pilat se uită mirat la el.

— Pleacă imediat şi adu-o! Îi porunci Marcellus cu glasul răstit. Părându-i rău că a pus pe stăpânul său într-o situaţie atât de penibilă în faţa procuratorului, Demetrius se strădui să-şi repare greşeala şi plecă în fugă. Alergând în lungul coridorului spre apartamentul legatului, îşi auzi bătăile inimii care zvâcnea speriată. Nu exista nimic ce ar fi putut justifica toanele acestea ale lui Paulus, dar, fiind atât de beat, te-ai fi putut aştepta la orice din partea lui.

Scoase cămaşa pătată de sânge şi sfâşiată şi, luând-o pe braţ, se întoarse în sală. Se simţea ca unul care-şi trădează pe cel mai bun prieten, când admite ca un om beat să-şi bată joc de el, deoarece acest Isus merita cel puţin atâta consideraţie, încât să nu fie luat în bătaie de joc, nici chiar mort fiind, de către o adunătură de beţivi. O clipă se opri în loc şi se întrebă dacă e cazul să se supună sau să urmeze sfatul pe care i-l dase Melas… Şi să evadeze.

Marcellus se uită la cămaşă, dar nu întinse mâna după ea.

— Dă-o centurionului Paulus, zise el.

Paulus, care se întorsese la locul său, se ridică legănându-se pe picioare, apoi, întinzând mâna după cămaşă, o ridică de umeri în faţa ochilor şi se apropie cu ea de masa procuratorului. În largul sălii se făcu imediat linişte când se opri cu ea în faţa lui Pilat.

— Iată trofeul! Strigă el.

Pilat zâmbi îngăduitor şi se întoarse spre Marcellus, ca şi când ar fi vrut să-i spună că în calitate de legat al fortului Minoa ar fi datoria lui să spună subalternului său cum să se poarte.

— Trofeul! Răcni Paulus a doua oară. Minoa prezintă reprezentantului Romei trofeul pe care i l-a adus. Şi, făcând un gest larg în care cuprinse drapelele ce se legănau pe pereţi deasupra mesei procuratorului, îi întinse cămaşa.

Pilat clătină din cap nemulţumit şi-i făcu semn cu mâna că nu-l interesează această farsă de beţivi. Dar Paulus păru că nu se intimidează de acest refuz şi, întorcându-se spre Marcellus, strigă:

— Pe reprezentantul Romei nu-l interesează acest trofeu, îngăimă el. Foarte bine! Îl va păstra Minoa. Legatul Marcellus Gallio îl va duce la Minoa. Haide, legate, îmbracă această cămaşă!

— Te rog, Paulus, cred că atât ajunge! Stărui Marcellus. Cineva dintre ofiţerii de la masă începu să strige:

— Îmbrac-o! Şi imediat după aceea toată sala răsună de urletele celor care se îmbătaseră: îmbrac-o! Îmbrac-o! Şi băteau cu cupele goale în tăblia meselor, de nu se mai auzea nimic altceva decât un vuiet de larmă sălbatică.

Marcellus înţelese că pentru a putea determina pe beţivii aceştia să se liniştească va trebui să le facă pe voie, aşa că se ridică în picioare şi întinse mâinile după cămaşă. Demetrius îşi îndreptă trupul şi rămase nemişcat, cu braţele împreunate peste cămaşa pe care o ţinea strânsă la piept. Marcellus aşteptă o vreme destul de îndelungată şi respira şuierător. Apoi ridicând mâna, lovi pe Demetrius cu palma peste obraz. Se întâmpla pentru prima dată ca el să-l pedepsească în felul acesta.

Demetrius plecă încet fruntea şi întinse lui Marcellus cămaşa, apoi rămase cu umerii bleojdiţi, până când stăpânul său şi-o trecu peste cap fără să-şi dezbrace toga. Sala se cutremură de hohote şi ofiţerii începură să aplaude. Obrazul tribunului era tras şi se uita cu ochii rătăciţi la cei dimprejurul său. Apoi se făcu din nou linişte. Ca şi când s-ar fi mişcat prin vis, mâinile lui se frământau stângace ca să potrivească vestmântul la gât şi trupul începuse să-i tremure.

— Să vă ajut, stăpâne? Întrebă Demetrius speriat.

Marcellus dădu din cap şi, după ce Demetrius îi ajută să şi-o scoată, se lăsă pe scaun şi i se păru că genunchii i s-au îndoit sub greutatea trupului.

— Ieşi cu ea în curte şi dă-i foc! Zise el cu glasul sugrumat. Demetrius salută şi ieşi repede din sală. Melas se oprise în apropierea uşii. Când văzu că Demetrius se apropie, îi aţinu calea.

— Ne vom întâlni la miezul nopţii lângă Poarta Mieilor, suflă el.

— Voi fi acolo, răspunse Demetrius şi se depărta.

— Pari grozav de emoţionat, zise procuratorul în bătaie de joc. Probabil eşti superstiţios.

Marcellus nu zise nimic şi părea că nici n-a auzit vorbele ironice ale lui Pilat, întinse mâna care-i tremura şi, ridicând cupa la gură, sorbi adânc. Ceilalţi ofiţeri, după ce spectacolul neaşteptat se termină, începură să vocifereze din nou şi să râdă.

— Bănuiesc că pentru ziua de astăzi ai trecut prin destule emoţii, adăugă procuratorul pe un ton mult mai îngăduitor. Dacă vrei să te retragi, îţi voi da voie.

— Mulţumesc! Răspunse Marcellus cu glasul stins. Dădu să se ridice, dar simţi că picioarele nu-l pot purta şi se lăsă din nou pe scaun. Cei din sală se ocupaseră până acum prea de aproape de el, aşa că n-ar fi vrut să atragă din nou atenţia asupra sa. Slăbiciunea aceasta trecătoare pe care o simţea se va termina în curând, încercă să înţeleagă inerţia aceasta care-l copleşise pe neaşteptate. Astăzi băuse mai mult decât ar fi trebuit şi rfervii lui fuseseră supuşi la o grea încercare. Dar chiar în această situaţie se putea gândi destul de limpede că slăbiciunea şi învălmăşeala gândurilor sale nu se datoresc nici băuturii şi nici întâmplării tragice din timpul după-amiezii. Senzaţia aceasta de inerţie îl copleşise în momentul când îşi băgase braţele în mânecile cămăşii. Pilat îi spusese că este superstiţios, dar, nimic nu putea să fie mai departe de adevăr: el nu era superstiţios. Nimeni nu s-ar fi putut interesa mai puţin decât el de oameni şi puteri supranaturale. Aceasta fiind realitatea, nici nu se gândise să atribuie acestei cămăşi anumite puteri magice.

Simţi pe Pilat că se uită la el cu o curiozitate plină de dispreţ. Situaţia lui începea de acuma să devină penibilă. Mai curând sau mai târziu tot va fi obligat să se ridice în picioare. Se întrebă: oare dacă va mai încerca o dată va reuşi să se ridice?

În momentul acesta apăru un legionar din garda palatului şi se îndreptă spre masa de onoare. Se opri în faţa procuratorului şi, după | ce-l salută, îi spuse că a sosit corabia Vestris şi căpitanul acesteia ar vrea să predea o scrisoare legatului Marcellus Lucan Gallio.

— Adu-o încoace! Porunci Pilat.

— Căpitanul Fulvius, stăpâne, ar vrea s-o predea el însuşi, răspunse legionarul.

— Ce vorbe sunt acestea! Spune-i să-ţi predea scrisoarea. Poartă de grijă să i se dea de cină şi vin de ajuns. Mâine dimineaţă voi sta cu el de vorbă.

— Scrisoarea, stăpâne, adăugă legionarul emoţionat, este de la | împăratul Tiberiu.

Marcellus, care până în momentul acesta ascultase conversaţia lor, fără prea mare interes, ridică privirea şi, plecându-se peste masă, se uită la procurator să vadă ce va răspunde.

— În cazul acesta spune-i să intre! Încuviinţă Pilat.

Cele câteva minute de aşteptare părură foarte lungi. Ce fel de scrisoare o fi trimis bătrânul Tiberiu, care este nebun? Imediat după | aceea legionarul apăru din nou în sală, urmat de marinarul cu obrazul biciuit de vânturi şi bărbos. Pilat îl salută cu indiferenţă şi-i făcu semn să predea lui Marcellus sulul de pergament. Căpitanul aşteptă şi procuratorul urmări pe Marcellus cu coada ochiului până când desfăcu sigiliile. Tribunul, cu mâna tremurândă, scoase pumnalul şi desprinse peceţile groase de ceară, apoi desfăşură încet documentul şi-l parcurse cu ochii. După ce-l înfăşură din nou, ridică privirea spre căpitan şi-l întrebă cu indiferenţă.

— Când vei ridica ancora?

În tonul cu care-i puse această întrebare, nu se simţi nimic din ce ai fi putut deduce dacă ştirile primite de la Tiberiu sunt bune sau rele. Indiferent de conţinutul mesajului primit, acesta nu reuşise să-l trezească din apatia ce pusese stăpânire pe el.

— Mâine seară, imediat ce vom ajunge din nou la Joppa.

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă. Voi fi şi eu gata de plecare.

— Vom pleca un ceas înainte de revărsatul zorilor, adăugă căpitanul. Am făcut toate pregătirile în vederea drumului pe care va trebui să-l faceţi pentru a putea ajunge în port. Vasul se va opri la Gaza, pentru a ridica bagajele pe care doriţi să le luaţi la Roma.

— Cum se face că ai venit la Ierusalim pentru a preda legatului Marcellus Lucas Gallio acest mesaj? Întrebă Pilat cu indiferenţă.

— Am fost la fortul din Minoa şi acolo mi-au răspuns că este aici. Căpitanul murmură câteva cuvinte de despărţire şi părăsi sala, împreună cu legionarul care-l introdusese. Fiind incapabil să-şi mai stăpânească nerăbdarea, Pilat se întoarse nerăbdător spre Marcellus.

— Dacă mesajul primit conţine un motiv pentru a te felicita, dă-mi voie să fiu cel dintâi, declară el.

— Vă mulţumesc! Răspunse Marcellus evaziv. Dacă sunteţi de acord, eu voi pleca.

— Sigur că da, se învoi Pilat, puţin nemulţumit. Probabil ai nevoie de ajutorul cuiva, adăugă el, când văzu cu câtă greutate se ridică de pe scaun. Vrei să trimit după sclavul dumitale?

Sprijinindu-se cu mâinile pe masă, Marcellus reuşi să se ridice în picioare, în primul moment se întrebă: oare picioarele lui vor reuşi să-l poarte până când va ieşi din sală? Încleşta pumnii şi-şi concentra toată puterea de voinţă pentru a se putea mişca. Cu paşi mărunţi, exact ca un infirm, se îndreptă spre uşă atât de nerăbdător, încât uită să mai salute pe Pilat. Se simţi profund uşurat după ce reuşi să treacă pragul şi putu să se proptească cu o mână în peretele coridorului larg. După o bucată de drum, la capătul acelui coridor dădu peste o uşă cu arcadă care ieşea într-o curte spaţioasă. Simţindu-se incapabil de a-şi mai continua drumul, coborî pe pipăite treptele scării, întocmai ca un om bătrân. Când ajunse la cea din urmă, se aşeză cu greutate pe ea, în mijlocul întunericului care învăluise terenul de exerciţii pustiu şi se întrebă dacă va mai reuşi vreodată să-şi recâştige foiţele.

Vreme de un ceas după aceea încercă în mai multe rânduri să se ridice în picioare, dar fără să reuşească. I se păru straniu că acum nu se simte înspăimântat de starea în care se găseşte. Inerţia care-i copleşise trupul se manifestase şi spiritualiceşte.

Faptul că exilul acesta care ameninţase să-i distrugă viaţa s-a terminat în mod definitiv nu-i pricinuia nici o mulţumire. Murmura fără încetare: „Marcellus, trezeşte-te! Eşti liber! Vei pleca acasă! Te vei întoarce la familia ta! Te vei întoarce la Diana! Corabia te aşteaptă! Mâine va ridica ancora! Ce s-a întâmplat cu tine, Marcellus?”

Într-un rând atenţia îi fu atrasă de umbra unui bărbat care se apropia, ducând o legătură pe umăr. Umbra aceea se furişa în lungul pereţilor, umblând cu paşi nesimţiţi ca de pisică. Era sclavul lui Paulus. După mişcările făcute de el, se vedea că are intenţia să evadeze. Când trecu pe lângă el, sclavul tresări văzându-l aşezat pe trepte, apoi o rupse la fugă, întocmai ca o sălbăticiune speriată. Lui Marcellus scena aceasta i se păru plină de haz, dar nu zâmbi. Prin urmare Melas va evada. Ce importanţă are! Întâmplarea aceasta nu putea să aibă cu nimic mai multă importanţă decât licărirea luminilor de licurici în mijlocul unui hăţiş.

După ce mai trecu o vreme care i se păru foarte lungă, în lungul pavajului de marmură al coridorului se auzi hârşâitul stins al sandalelor celor care ieşeau şi zvon de glasuri. Banchetul se terminase, în primul moment se gândi că ar fi mai bine să le dea de ştire de prezenţa lui pe scară, dar când trecură pe lângă el n-avu puterea necesară pentru a lua o hotărâre. Curând după aceea zvonul de paşi se stinse în lungul coridorului şi întunericul deveni mai greu. Totuşi nu fu în stare să-şi dea seama de singurătatea dimprejurul său. Gândurile lui păreau încremenite. Cu mare greutate se târî până la coloana din dreapta a arcadei şi, sprijinindu-se de ea, adormi adânc.

Vreme de un ceas Demetrius se învârtise de colo până colo prin apartamentul stăpânului său, împachetându-i hainele şi restul echipamentului în vederea drumului ce trebuia să-l facă a doua zi înapoi spre Minoa. Nu simţea nici un fel de remuşcare din pricina gândului că va evada, dar cu toate acestea nu se putea dezbăra cu uşurinţă de obiceiul de a îngriji de stăpânul său. Astă-seară îşi va face datoria pentru ultima dată, ca după aceea să plece în drumul ce-l va duce spre libertate. S-ar putea să fie prins sau va trebui să întâmpine multe greutăţi în drumul său, dar în orice caz de aici înainte va fi liber. Probabil, după ce Marcellus se va trezi, îi va părea rău de incidentul din sala banchetului şi s-ar putea ca el însuşi să recunoască fără greutate că sclavul său a avut motive temeinice să evadeze.

Încă nu era liber, dar cu toate acestea simţea plăcerea apropiatei libertăţi. După ce legă bagajele în curele, părăsi camera stăpânului său şi se îndreptă spre capătul barăcilor, unde era cantonată centuria din Minoa, şi, intrând în compartimentul său, îşi adună puţinele lucruri pe care le avea şi le băgă într-o desagă. După ce împacheta tot, înfăşură cămaşa galileeanului şi o băgă peste celelalte lucruri.

Procedeul acesta i se păru şi lui neobişnuit, dar moliciunea acestei cămăşi al cărei material fusese tors şi ţesut la ţară avea ceva care-l atrăgea. Când o atingea cu mâna, i se părea că simte un fel de linişte în toată fiinţa, ca şi când contactul cu ea i-ar fi dat o nouă încredere în sine. Îşi aduse aminte de o legendă pe care o auzise în vremea copilăriei lui despre un inel care purta stema unui prinţ. Prinţul îl dăruise unui biet legionar care-l ferise din calea unei săgeţi şi astfel îl scăpase de moarte. La mulţi ani după aceea, găsindu-se în mare strâmtoare, soldatul acesta a întrebuinţat inelul pentru a cere prinţului o audienţă. Nu-şi mai aducea aminte de amănuntele restului întâmplării, dar i se părea că această cămaşă are aceleaşi calităţi ca şi inelul prinţului, îţi inspira încredere şi siguranţă.

Până la Poarta Mieilor avea drum lung de făcut, dar, îndemnat de cele aflate de la Melas în timpul plimbărilor lui, mai fusese o dată pe acolo. Poarta aceasta nu prea era întrebuinţată decât de oamenii care veneau la oraş din satele regiunii de miazănoapte. Dacă cineva se îndrepta spre Damasc şi ţinea să rftj fie oprit de nimeni în drum, Poarta Mieilor îi oferea cea mai bună siguranţă. Fusese curios s-o vadă şi el. Nu se gândea să evadeze, dar ar fi vrut să vadă şi el cel puţin o dată poarta aceasta care se deschidea spre ţara făgăduinţei. Melas îi spusese că e destul de uşor.

Poarta nu era păzită şi regiunea din apropiere părea pustie. Melas nu sosise încă, dar întârzierea lui nu-l făcu să se neliniştească. Probabil el însuşi sosise prea devreme. Se întinse în iarba; de pe marginea drumului, alături de un turn clădit din piatră de calcar şi aşteptă.

Într-un târziu auzi pârâitul ritmic al curelelor de sandale şi ieşi în drum.

— Nu te-a văzut nimeni când ai plecat? Întrebă Melas gâfâind după ce lăsă de pe umăr legătura grea şi se aşeză să se odihnească.

— Nu! În tabără totul era liniştit. Dar pe tine?

— Când am plecat, m-am pomenit cu legatul în drumul meu, răspunse Melas şi începu să râdă. M-a băgat în sperieţi! Mă strecuram încet în lungul pereţilor de la barăci şi când am trecut prin curte am dat peste ei.

— Ce făcea acolo? Întrebă Demetrius nerăbdător.

— Sta singur… pe treapta scării… Din faţa unei intrări.

— Te-a recunoscut?

— Da… Sunt sigur că m-a recunoscut, dar n-a zis nimic. Haide, să plecăm! La ce să ne mai pierdem vremea aici în faţa porţii? Va trebui să ajungem cât mai departe înainte de răsăritul soarelui, zise Melas şi trecu pe sub bolta porţii dărăpănate.

— Nu ţi s-a părut că legatul este beat? Întrebă Demetrius.

— Nu… În orice caz nu părea să fie beat din cale-afară, răspunse Melas cu sfială. El a părăsit sala banchetului înaintea celorlalţi; părea ameţit şi arăta ca şi când n-ar fi fost în toate minţile. Eu a trebuit să întârzii, ca să aştept pe beţivanul de stăpânul meu şi să-l întind pe pat, dar au întârziat atât de mult, încât m-am hotărât să plec înainte de întoarcerea lui. Probabil nici nu va băga de seamă că eu lipsesc, în viaţa mea n-am văzut încă niciodată pe centurion atât de beat ca astă-seară.

Îşi continuară drumul prin întuneric, străduindu-se să nu se abată. Melas se împiedică de colţul unei pietre şi trase o înjurătură.

— Spui că ţi s-a părut că nu este în toate minţile.

— Da… Era ameţit şi se legăna pe picioare, ca şi când cineva l-ar fi pocnit în moalele capului. Când l-am văzut pe treptele intrării unde se oprise, mi s-a părut că se uită la mine cu ochii rătăciţi. Probabil el nu-şi dădea seama unde s-a oprit.

Demetrius domoli pasul, ca şi când ar fi vrut să se oprească.

— Melas, începu el cu glasul sugrumat, îmi pare foarte rău… Dar eu sunt obligat să mă întorc la el.

— Ce, eşti… Grecul se strădui să găsească un epitet cât mai greu cu care să-l apostrofeze. Mi-am dat seama mai demult că trebuie să fii o nătăfleaţă. Ţi-e frică să pleci din serviciul unui individ care n-a ezitat să te pălmuiască în faţa unui grup de ofiţeri, pentru a le dovedi cât este de brav. Bine faci; întoarce-te la el şi rămâi sclavul lui pentru totdeauna! Cred că nu va fi tocmai plăcut, mai ales acum după ce omul acesta şi-a pierdut mintea.

Demetrius îi întorsese spatele şi se depărtase.

— Noroc la drum, Melas, strigă el fără nici o supărare.

— Ar fi mult mai. Bine dacă ai încerca să scapi de cămaşa aceea, răspunse Melas cu glasul cutremurat de revoltă. Datorită acesteia, elegantul tău stăpân şi-a pierdut mintea! A înnebunit din prima clipă când a încercat s-o îmbrace. Lasă-l în pace şi vezi-ţi de treba ta. Omul acesta este urmărit de blestem. Galileeanul s-a răzbunat împotriva lui!

Demetrius nu-l mai ascultă, ci-şi continuă drumul prin întuneric. Melas se luă după el şi-l urmă până la poarta pe sub care trecuseră, străduindu-se să-l oprească.

— Este urmărit de blestem! Ţipă el. Este blestemat!