CAPITOLUL XI.

După răsăritul soarelui din ziua a şaptea a lunii septembrie, un negustor din piaţă care aducea fructe şi legume pentru Casa Eupolis le aduse ştirea că Veslris a fost văzută la intrarea în rada portului Pireu.

Fiind sigur că i-au sosit scrisori din Roma şi pentru că nu era dispus să aştepte predarea lor întârziată prin intermediul tetrarhiei din Atena, Marcellus luă o carigă de piaţă şi coborî împreună cu Demetrius în port.

De obicei locul sclavului era alături de cel care mâna caii carigei, dar de un timp încoace Demetrius şi stăpânul său începuseră să vorbească unul cu altul numai în limba aramaică, or asta nu era o limbă uşoară şi de fiecare dată când spuneau câte ceva pronunţau cuvintele cât mai limpede posibil şi-şi supravegheau în mod reciproc mişcările buzelor, în dimineaţa acestei zile se aşezaseră alături în partea dinapoi a carigei şi, dacă s-ar fi întâmplat ca cineva să-i vadă, n-ar fi bănuit că unul dintre aceşti doi tineri este stăpânul celuilalt. De fapt conversaţia era condusă de Demetrius, care uneori critica accentul greşit al stăpânului său.

De câteva săptămâni încoace, în fiecare dimineaţă, Demetrius seducea la Beniamin, unde sta toată ziua şi făcea lecţii până târziu după-amiază. Bătrânul ţesător nu ceruse să fie plătit pentru serviciile sale de pedagog. Spunea că lui îi face plăcere să-l ajute. Dar, pe măsură ce treceau zilele, Demetrius începuse să devină de folos în prăvălia lui Beniamin şi învăţase cu uşurinţă să toarcă la roată şi să depene. Seara, când se întorcea acasă, Demetrius se străduia să împărtăşească din învăţătura primită şi lui Marcellus, care, pentru a nu rămâne dator lui Beniamin, îi dăruise două baloturi de bumbac adus din Egipt. La început bătrânul nu voise să le primească, îi mai dăduse şi câţiva saci de lână din Cipru, unde miţele oilor păreau anume tăcute pentru clima aspră.

Beniamin, care n-avea obicei să spună amabilităţi, se simţise obligat ca peste o lună de la începerea lecţiilor să declare că Demetrius face progrese nebănuite în studiul limbii aramaice. Demetrius îi răspunse că are dreptate, dar meritul este al celui care îi dă lecţiile, iar Beniamin, ca să nu rămână mai prejos, declarase că cel mai bun mijloc de a învăţa ceva este să explici şi altuia ceea ce ai învăţat. Marcellus primea iniţierea în limba aramaică în mod indirect, dar învăţa cu tragere de inimă, deşi Demetrius se ţinea de capul lui şi-l plictisea mai rău decât un tiran.

În drumul spre Pireu începură să discute foarte animaţi despre cele Zece Porunci, pe care Marcellus le aproba, iar Demetrius afirma că nu sunt drepte. Din când în când îşi apăra punctul de vedere cu atâta entuziasm, încât îşi uita de limba aramaică şi vorbea greceşte, aşa că stăpânul său începea să râdă.

— Opreşte-te! Striga Marcellus. Nu se poate să vorbeşti în limba aceasta păgână despre cele Zece Porunci ale evreilor.

— Bine, stăpâne, gândeşte-te că poruncile acestea nu sunt juste. Una dintre ele spune: „Să nu furi!” Foarte bine! Dar nu există nici o poruncă în această lege care să spună oamenilor bogaţi să fie generoşi faţă de cei săraci ca astfel aceştia să nu se gândească să-i fure. „Să nu râvneşti ceea ce este al aproapelui tău!” Şi porunca aceasta este foarte bună! Dar este just oare să ceri săracului să nu râvnească ceea ce are bogatul şi să nu atragi atenţia acestuia că nu trebuie să fie egoist?

— Tu judeci Tablele Legii din punctul de vedere caracteristic sclavului, zise Marcellus. Eşti subiectiv. Singurul punct unde eu nu pot fi de acord cu cele Zece Porunci este acolo unde vorbeşte despre sculptură. E cert că acest Iehova nu este binevoitor faţă de artă.

— Porunca aceasta a fost dată pentru a-i împiedica să-şi facă idoli, îi explică Demetrius.

— Ştiu, dar ce ai putea avea împotriva idolilor? Aceştia sunt uneori foarte frumoşi. Oamenii de jos sunt obişnuiţi să se închine la ceva; prin urmare e mult mai bine ca celui căruia i se închină să fie frumos şi artistic. Bătrânul Zeus n-a protestat în ziua când sculptorii greci au făcut un grup de zei în marmură. Pe Colina lui Marte sunt vreo patruzeci, între statuile de acolo este şi una dedicată „Zeului Necunoscut”.

— Oare ce o fi zis Zeus de asta? Se întrebă Demetrius.

— Probabil a râs, răspunse Marcellus. Trebuie să ştii că uneori râde şi el. Eu sunt de părere că aceasta este marea greşeală a lui Iehova. El nu râde niciodată.

— Probabil el nu crede că lumea aceasta ar fi plină de haz, ripostă Demetrius.

— Asta este treaba lui, răspunse Marcellus nepăsător. De vreme ce el este cel care a creat-o, ar fi putut s-o facă mai veselă.

Demetrius nu-i dădu nici un răspuns.

— Cred că asta este cea mai mare prostie pe care am pronunţat-o în toată viaţa mea! Adăugă Marcellus după o clipă de gândire.

— Eu n-aş merge atât de departe pentru a face o astfel de afirmaţie, zise Demetrius calm. Apoi începură amândoi să râdă. Studiul limbii aramaice contribuia ca menţinerea relaţiilor severe dintre stăpân şi sclav să pară dificilă.

Căpitanul Fulvius zbiera la sclavii care asudau sub greutatea poverilor ce trebuiau descărcate; se uită mirat la Marcellus când îl văzu că se urcă pe punte, apoi îl recunoscu şi se repezi în calea lui ca să-l salute.

— Va să zică te-ai vindecat! Strigă el mulţumit, îmi pare foarte bine. Aproape nu te-am mai recunoscut. M-am gândit de foarte multe ori la dumneata. Ai fost grav bolnav!

— Probabil am abuzat de multe ori de răbdarea dumitale, răspunse Marcellus. Dar acum totul e în ordine şi aşa cum trebuie să fie, îţi mulţumesc!

— Ia te uită şi Demetrius! Exclamă căpitanul şi spre mirarea lui Marcellus întinse mâna spre el. N-am uitat încă serviciul pe care mi l-ai făcut după ce am plecat din Joppa.

— Despre asta nu mi-ai spus nimic, interveni Marcellus şi se uită întrebător la Demetrius.

— Ceva cu totul lipsit de importanţă, stăpâne, murmură Demetrius.

— Lipsit de importanţă! Protestă Fulvius. Omul acesta mi-a salvat viaţa şi acum afirmă că serviciul n-are importanţă. Pentru vorbele acestea ai merita să fii pus în lanţuri! Apoi se întoarse spre Marcellus: Erai prea grav bolnav, tribune, pentru ca să te poată interesa o astfel de întâmplare, aşa că nu ţi-am mai spus ce s-a întâmplat. Un sclav nebun care se găsea înlănţuit în cală a fost apucat de furii şi în timpul nopţii a reuşit să-şi scoată obezile tocmai în momentul când ne găseam în faţa intrării portului din Alexandria; s-a furişat pe punte cu o ghioagă în mână cu care voia să-mi zdrobească ţeasta. Dar Demetrius al dumitale a intervenit tocmai la timp.

— Sunt foarte mulţumit, căpitane, că s-a întâmplat să fiu prin apropiere, zise Demetrius.

— Tot atât de mulţumit sunt şi eu, răspunse căpitanul, în sfârşit, ce să vă mai spun… Este o adevărată plăcere să vă pot vedea pe amândoi. Legate, ţi-am adus nişte scrisori. Am rugat pe tribun să le ia când a plecat cu mesajul pe care ţi-l adresează împăratul, dar este un tânăr înfumurat şi mi-a răspuns că n-a venit la Atena ca să facă drumuri ca băiat de alergătură.

— Un mesaj de la împărat? Întrebă Marcellus neliniştit.

— Încă nu l-ai primit va să zică? Probabil te-ai întâlnit în drum cu tribunul acesta înfumurat. Nu vrei să mai zăboveşti şi să frângi pâinea împreună cu mine, aici pe bord?

— Mi-ar face plăcere, căpitane Fulvius, dar cred că va trebui să plec imediat. Tribunul acesta probabil mă aşteaptă.

— Sigur că da! Acum fără îndoială tună şi fulgeră. Este un individ care-şi ia slujba în serios; în acelaşi timp îşi dă mare importanţă şi-i place să împartă ordine, oftă Fulvius abătut. Şi nu voi putea scăpa de el vreme de cel puţin şase săptămâni de aici înainte, căci are un mesaj şi pentru Pilat din Pont, iar drumul de întoarcere la Roma îl va face tot cu Vestris.

— N-ai putea să-l arunci peste bord? Întrebă Marcellus.

— Aş putea foarte bine, răspunse Fulvius, zâmbind. Dar soţia mea mă aşteaptă să sosesc la Ostia, pe la începutul lui decembrie. Legate, nu s-ar putea să renunţi la Demetrius pentru ziua de astăzi ca să mâncăm împreună?

Marcellus era gata să se învoiască, dar ezită.

— Dacă vrei, Fulvius, ţi l-aş putea trimite mâine. Cred că de astă dată va fi mai bine să se întoarcă împreună cu mine. Probabil mesajul trimis de împărat va schimba ceva din planurile pe care ni le-am făcut.

— Îţi mulţumesc, căpitane Fulvius, zise Demetrius. Dacă voi fi liber, voi veni.

Marcellus era mult mai nerăbdător decât caii înhămaţi la carigă să se întoarcă în oraş, deoarece aceştia trebuiau mereu să se ferească pe marginea drumului pentru a trece în faţa cotigelor şi a convoaielor de cămile încărcate cu poveri, or el tocmai acum era preocupat de plăcerea ce i-o va face citirea scrisorilor aduse de Fulvius, pe care nu le putea citi în timpul drumului.

Desfăcu sulul de pergament al tatălui său şi constată mulţumit că acesta conţine şi câteva rânduri dela maică-sa şi de la Lucia. Scrisoarea Dianei – de care se miră că este adresată din Capri – ar fi citit-o cea dintâi dacă situaţia de acum ar fi fost indicată pentru o astfel de lectură. Marcellus înfăşură sulul pe care-l ţinea în jnana şi-şi zise că-i va face mai multă plăcere să-l poată citi în linişte.

— Se pare că fiica lui Gallus, după ce a sigilat scrisoarea, a desfăcut-o din nou, murmură el mai mult pentru sine însuşi decât pentru Demetrius, care se uita la el, în timpul cât examina sulul de pergament.

— Mi se pare că aşternutul de ceară, pus pe deasupra se deosebeşte puţin la culoare, zise Demetrius.

Marcellus examina mai cu atenţie sulul şi cu vârful pumnalului desprinse aşternutul de ceară prins pe deasupra.

— Ai dreptate, murmură el. Scrisoarea a fost deschisă de cineva.

— A fost deschisă de o femeie, căci se cunosc urmele degetelor, adăugă Demetrius.

Se încruntă nemulţumit şi băgă sulul sub tunică, apoi începu să citească scrisoarea tatălui său. Fusese la Capri pentru a explica împăratului motivul plecării fiului său şi se întoarse abia acum acasă, spunea senatorul.

„Trebuia să fac numaidecât acest drum, deoarece tu abia ajunseseşi în largul mării – continua scrisoarea – când a sosit un mesaj în care erai numit…”

— Demetrius, cred-că merită să afli ce spune scrisoarea aceasta! Zice Marcellus, împăratul m-a numit comandant al Gărzii palatului din Capri. Probabil despre asta va fi vorba şi în cel care a sosit acum. Comandant al Gărzii din Capri! Ce ocupaţie crezi c-ar putea avea un comandant al Gărzii din Capri?

Intimitatea relaţiilor imediate dintre el şi stăpânul său indica nu numai emanciparea sa, ci şi eventualitatea unui reproş dacă va ezita să uzeze de privilegiul de a vorbi cu stăpânul său ca de la egal la egal.

— Cred că datoria lui va fi să guste ciorba înainte de a o gusta împăratul şi să doarmă cu un ochi dechis fără să se dezbrace de uniformă.

— În timpul cât sclavul său va fi obligat să doarmă cu amândoi ochii deschişi, adăugă Marcellus. Cred că ai dreptate. Insula aceasta este un viespar de zavistii şi uneltiri. Nu cred ca acolo viaţa omului să valoreze mai mult decât un dinar găurit…

Ridică scrisoarea din nou şi continuă să citească, din ce în ce tot mai încruntat.

— Eu nu voi primi această însărcinare, zise el şi ridică privirea, deoarece tatăl meu îmi spune că acum împăratul şi-a schimbat gândul. Ia să-ţi citesc: „L-a interesat foarte mult ceea ce i-am putut spune despre neplăcuta aventură de la Ierusalim. Iar când i-am spus că multă lume consideră drept Mesia pe evreul care a fost răstignit… Marcellus se întrerupse pe neaşteptate şi se uită la Demetrius. Cum de a putut afla despre această întâmplare? Întrebă el mirat.

— L-am informat eu, răspunse Demetrius fără să ezite. Senatorul Gallio mi-a cerut să-i povestesc în toate amănuntele acesta întâmplare. Mi-am zis că în interesul dumitale, stăpâne, el va trebui să cunoască adevărul… Mai ales că tocmai atunci nu erai în stare să-l informezi de-a dreptul.

— Asta este adevărat, admise Marcellus nemulţumit. Cred că nu i-ai vorbit şi despre cămaşa galileeanului.

— Dimpotrivă, stăpâne. Din cauza acestei cămăşi te-ai îmbolnăvit şi, dacă nu i-aş fi pomenit despre ea, povestea pe care i-am înşirat-o n-ar mai fi avut nici un înţeles.

— Şi vrei să spui că vorbindu-i şi despre cămaşă, această poveste a fost mai uşor de înţeles?

— Nu, stăpâne, eu n-am crezut aşa ceva şi e foarte probabil că tocmai partea aceasta, care mi se pare esenţială, va rămâne şi de aici înainte acoperită de mister.

— Mai bine să terminăm cu scrisoarea, zise Marcellus şi continuă să citească cu glasul ridicat: „împăratul m-a ascultat cu tot interesul, deoarece el dispune de informaţii vaste în domeniul tuturor religiilor. Cunoaşte foarte multe amănunte despre profeţiile mesianice ale evreilor. De aceea doreşte să-ţi continui studiile la Atena, mai ales în domeniul religios, ca pe urmă să te întorci la Capri în calitate de sfetnic al curţii”. Sfetnic al curţii! Exclamă Marcellus şi începu să râdă sarcastic, dar Demetrius nu păru dispus să râdă. Ce zici.

Demetrius, afacerea asta nu ţi se pare plină de haz? Stărui el. Eşti în stare să mă vezi în rolul omului care ar ţine conferinţe în faţa menajeriei de acolo?

— Nu, stăpâne, răspunse Demetrius cu glasul grav, nuc posibilitatea aceasta nu mi se pare deloc c-ar putea să aibă ha? Dimpotrivă, mi se pare un dezastru dintre cele mai grave!

— Vrei sa spui că m-aş plictisi?

— Mai mult decât atât, declară Demetrius iară să ezite. Dacă vrei; să vă spun părerea mea, situaţia aceasta ar fi umilitoare. Despre împăratul Tiberiu se spune că este împresurat de un mare număr de cititori în stele, de ghicitori, necromanţi şi de tot felul de netrebnici care exploatează slăbiciunea lui. Pentru stăpânul meu ar fi o situaţie penibilă să fie considerat la fel cu aceştia.

Marcellus deveni tot atât de grav ca şi corintianul său.

— Crezi că-mi va cere ca oamenilor acestora să le explic superstiţiile despre care vorbesc cei slabi de minte?

— Da. Răspunse Demetrius şi dădu din cap. Probabil vrea să afle şi alte amănunte în legătură cu cămaşa.

— Bine dar aceasta nu este o superstiţie! Protestă Marcellus.

— Pentru noi nu este, dar după ce împăratul Tiberiu şi prezicătorii lui vor începe să discute între ei această problemă este cert că dintr-însa nu va mai rămâne altceva.

— Pari foarte impresionat, Demetrius! Zise el cu bunăvoinţă.

— Da, stăpâne, nu mi-ar face deloc plăcere să constat că această cămaşă este luată în bătaie de joc de bătrânul acela respingător şi de toată adunătura aceea de năuci ce se găsesc în apropierea lui.

Marcellus se prefăcu indignat.

— Nu-ţi dai seama, Demetrius, că felul în care vorbeşti despre împăratul Romei ar putea fi considerat drept lipsă de respect? Zâmbiră amândoi şi Marcellus continuă să citească scrisoarea tatălui său:

…Nu-mi vine să cred fiule, că această însărcinare ar putea să-ţi facă plăcere, împăratul este un om cu mintea stranie şi gândurile mereu rătăcitoare, în orice caz acesta este un ordin dat de el şi nu-ţi rămâne altceva de făcut decât să te supui. Din fericire ţi s-a îngăduit să întârzii în Atena o bucată de vreme pentru a-ţi continua studiile. Toţi suntem nerăbdători să te vedem din nou la Roma, dar eu te sfătuiesc să nu-ţi grăbeşti întoarcerea acasă.”

Despre Diana nu-i scria nimic. Faptul acesta i se păru straniu, deoarece fără îndoială ea fusese la vila lovis în timpul cât tatăl său a fost primit de împărat în audienţă. Abia aştepta să poată citi scrisoarea ei. Se simţea neliniştit la gândul că ea se găseşte acum în această insulă sinistră. Cineva deschisese scrisoarea ei, ceea ce înseamnă că este urmărită în tot ce face. Prin minte îi trecu gândul că insula Capri nu este locul unde Diana s-ar fi putut simţi în siguranţă.

Casa Eupolis părea în mare fierbere. Nu se întâmpla ca să sosească în fiecare zi un tribun, îmbrăcat în strălucitoare uniformă, care să aducă un mesaj al împăratului şi toată casa, care de obicei părea calmă, se cutremura acum ca de friguri.

Dion, grav ş cu obrazul scăldat în sudoare, se plimba pe alee când cariga hodorogită intră pe poartă.

— Va trebui să te grăbeşti, Marcellus, îl rugă el cu glasul speriat când îi văzu că se opresc în apropierea lui. A sosit un mesaj al împăratului! Tribunul care l-a adus a început să zbiere că dacă nu te vei întoarce imediat ne va raporta tetrarhului.

— Linişteşte-te, Dion, zise Marcellus. Tu nu porţi nici o vină. Apoi dădu drumul carigei şi-şi continuă drumul în lungul aleii, trecând pe lângă un grup de argaţi din serviciul grădinii, care se uitară la el cu respect şi simpatie. Theodosia şi mătuşa Ino se opriseră în foişor alături de Phoebe, care părea emoţionată. Tribunul se plimba mândru prin faţa intrării.

Marcellus recunoscu imediat pe Quintus Lucian! Prin urmare acesta era. Motivul pentru care făcuse atâta gălăgie. Acesta era Quintus, favoritul prinţului Gaius. Fără îndoială misiunea ce i se încredinţase de astă dată nu-i făcuse nici o plăcere. Nemulţumirea aceasta explică şi felul în care se purtase pe bordul galerei. Cu siguranţă, Gaius se simţea profund jignit din cauză că bătrânul din Capri contramandase ordinul dat de el fără să-i spună nimic şi-l revocase din demnitatea de comandant al fortului Minoa. De astă dată împăratul expediase pe netrebnicul de Quintus cu un mesaj şi acestei dispoziţii nu i se putuse împotrivi nici Quintus şi nici Gaius.

— Cară vreme va fi obligat trimisul împăratului ca să te aştepte? Ţipă ci ovipă ce Marcellus se apropie urmat de Demetrius, care venea la o mică depărtare de stăpânul său.

— Nu m-a informat nimeni că va trebui să stau la pândă ca să aştept un mesaj al împăratului, ripostă Marcellus, încercând să se stăpânească. Dar acum, tribune Quintus, după ce am sosit, te poftesc să-ţi îndeplineşti însărcinarea ce ţi s-a dat cu curtenirea pe care un roman are dreptul s-o ceară unui ofiţer de acelaşi rang ca şi el.

Quintus murmură ceva neînţeles şi-i întinse sulul aurit al împăratului.

— Aştepţi vreun răspuns? Întrebă Marcellus.

— Da, dar te sfătuiesc să nu mă faci să aştept prea mult. Mesagerii împăratului nu sunt obişnuiţi să-şi piardă vremea prin hanuri greceşti.

Tonul cuvintelor lui era încărcat de atâta dispreţ, încât aluzia părea transparentă. Demetrius făcu un pas înainte şi se opri în poziţie de drepţi. Marcellus păli, dar nu-i dădu nici un răspuns.

— Voi trece în camera mea, Quintus, ca să citesc mesajul şi să fac răspunsul. Vei putea să aştepţi – sau să vii mai târziu – cum pofteşti. Apoi se întoarse în loc şi înainte de plecare se adresă lui Demetrius în şoaptă: „Tu să nu te mişti de lângă el!”

După ce Marcellus dispăru în interiorul casei, Quintus se apropie agale şi oprindu-se în faţa lui Demetrius zâmbi batjocoritor.

— Tu eşti sclavul lui? Întrebă el şi-i făcu semn cu capul în partea unde dispăruse Marcellus.

— Da, stăpâne.

— Cine este fata aceea frumoasă din foişor? Întrebă Quintus, repezindu-şi cuvintele prin colţul gurii.

— Este fiica lui Eupolis, răspunse Demetrius calm.

— Nu mai spune! În cazul acesta voi putea face cunoştinţă cu ea în timpul cât va trebui să aştept.

Trecu pe lângă Demetrius şi traversă mândru pajiştea care-l despărţea de foişor, făcând la fiecare pas câte o mişcare arogantă cu capul acoperit de coiful pe care-l purta. Dion, cu obrazul palid şi înspăimântat, se îndreptă spre foişor, iar Demetrius îl urmă cu paşi înceţi.

Încălţat în sandale elegante, cu picioarele depărtate unul de altul şi cu mâinile proptite în şolduri, Quintus se opri în faţa fetei şi o examina cu îndrăzneală. Apoi zâmbi neruşinat, fără să ţină socoteală de cei prezenţi şi o întrebă:

— Cum te cheamă? Întrebă el cu glasul răstit.

— Este fiica mea, interveni Dion, frecându-şi mâinile cu umilinţă.

— Asta înseamnă că eşti un bărbat fericit dacă ai o fată atât de frumoasă. Va trebui numaidecât s-o cunosc mai de aproape, zise Quintus şi întinse mâna după ea. Fata se feri din calea lui şi se uită la el speriată. Eşti sperioasă, ei? Şi începu să râdă cu dispreţ. De când an devenit fetele hangiilor greci atât de sfioase de nu îndrăznesc să mai zâmbească?

— Te implor, tribune! Începu Dion cu glasul tremurând. Casa Eupolis s-a bucurat întotdeauna de cea mai bună reputaţie. Nu se poate-a jigneşti pe fiică-mea.

— Nu se poate… Ei, nu mai spune! Ripostă Quintus batjocoritor. Şi cine eşti tu de-ţi permiţi să sfătuieşti pe trimisul împăratului ce poate şi ce nu poate să facă? Plecaţi de aici! Ţipă el întinzând braţul spre Phoebe şi Ino. Tot aşa şi tu! Plecaţi toţi!

Palidă ca o moartă, Phoebe făcu câţiva paşi împreună cu Ino, care o ţinea de susuori. Dion nu se mişcă şi începu să gâfâie din pricina furiei neputincioase, dar se retrase numaidecât când văzu că duşmanul său întinde mâna după pumnalul ce-i atârna din cingătoare.

— Tu, sclavule, ce cauţi aici? Zbieră Quintus când dădu cu ochii de Demetrius.

— Stăpânul meu mi-a poruncit să nu mă mişc de lângă dumneata. Apoi se adresă Theodosiei: Cred că ar fi mai bine să urmezi pe Dion în casă.

Cu obrazul aprins ca o flacără, Quintus îşi smulse pumnalul din teacă şi se repezi spre el. Demetrius făcu un salt şi-l apucă de încheietura mâinii cu dreapta, înainte de a-l putea lovi, iar pumnul stângii pocni pe tribun în plin obraz. Lovitura răbufni ca un mai şi Quintus, care nu se aşteptase la surpriză, se clătină pe picioare. Înainte de a-şi putea veni în fire, Demetrius îl mai pocni o dată cu pumnalul încleştat al stângii peste gură. Cu dreapta îl strângea de încheietura mâinii ca într-o menghină, aşa că scăpă pumnalul. Loviturile începuseră să se descarce una după alta şi cu atâta repeziciune, încât Quintus rămase zăpăcit. Acum începuse să împartă lovituri orbeşte, în timpul cât Demetrius îl strângea tot mai de aproape şi-i cară pumn după pumn în obrazul buhăit.

Quintus începu să gâfâie şi Demetrius presimţi că nu va mai fi nevoie să-l pocnească decât o singură dată sub fălci pentru a-l scuti de a mai continua lupta cu trimisul împăratului, dar se simţi copleşit de o dorinţă nestăpânită de a vedea până când va putea stâlci nesupărat obrazul tribunului, înainte de a-l lăsa lungit, încăierarea devenise sângeroasă şi pumnii lui Demetrius erau plini de sânge de fiecare dată când se ridicau de pe orbitele şi nasul zdrobit al lui Quintus, care acum nici nu încerca să se mai apere. Speriat şi orbit de sângele care-i curgea din abundenţă, cedă terenul pas cu pas, până când ajunse alături de tulpina unui pin uriaş de care se propti cu o mână. Printre buzele terciuite îi scăpă un scâncet:

— Pentru fapta asta vei muri, îngână el înecat de suspine.

— Foarte bine, scrâşni Demetrius printre dinţii încleştaţi. Dacă e să mor pentru că te-am pedepsit… Şi întinzând braţul îl apucă de cureaua coifului şi cu cealaltă mână continuă să-l piseze în obraz. Apoi se uită la el şi se retrase un pas ca să-i poată repezi pumnul. Încă o dată cu sete sub falcă. Genunchii lui Quintus se îndoiră şi trupul i se întinse moale pe pajiştea grădinii.

În timpul cât se desfăşurase lupta, familia Eupolis se retrăsese la o mică distanţă, dar de astă dată Dion, cu obrazul palid ca de mort, se apropie speriat şi întrebă:

— L-ai ucis?

Demetrius respira şuierător şi-şi examina pumnii striviţi şi însângeraţi, apoi clătină din cap.

— Ne vor băga pe toţi la închisoare, gemu Dion.

— În primul rând să nu încerci să fugi de acasă, îl sfătui Demetrius. Tu n-ai nici o vină. Asta se poate dovedi cu uşurinţă, sfârşi el şi se îndreptă spre camera stăpânului său.

— Ce aş putea face pentru individul acesta? Întrebă Dion.

— Adu-i o găleată de apă şi un prosop. Se va trezi foarte curând, iar dacă se va întâmpla să mai aibă poftă de încăierare, trimite după mine, dar spune-i că, dacă mă va obliga să-l buşesc, a doua oară îl voi ucide.

Ostenit peste măsură, Demetrius trecu prin peristil fără să se oprească, deşi văzu că Marcellus este aşezat la masă şi scrie, aşa că nici nu ridică obrazul spre el.

— Demetrius! Strigă el. Împăratul îmi porunceşte să plec în Palestina şi să adun toate informaţiile posibile privitoare la galileean. Glasul lui vibra de mulţumire: Crezi că ar fi putut să se întâmple şi altceva care să-mi facă atâta plăcere? Tiberiu ar vrea să ştie ce este adevărat din zvonurile care circulă în legătură cu acest Isus, despre care se spune c-ar fi fost Mesia, întrucât mă priveşte pe mine, această chestiune nu mă interesează câtuşi de puţin. Eu aş vrea să aflu numai ce fel de bărbat a fost. Ce noroc neaşteptat pentru noi, Demetrius! Vom continua cu mai multă sârguinţă studiul limbii aramaice cu bătrânul Beniamin. La începutul primăverii vom putea pleca în Galileea! Semnă pergamentul, lăsă stiloul din mână, feri scaunul şi ridicându-se în picioare se uită la obrazul palid al lui Demetrius, la te uită; ce naiba ai făcut? Întrebă el.

— Tribunul acela! Răspunse Demetrius ostenit. Marcellus se schimbă la faţă.

— Doar nu te-ai bătut cu Quintus!

— N-aş putea spune exact că m-am bătut, răspunse Demetrius. A insultat familia… În special pe Theodosia… Şi l-am pedepsit.

— Judecând după pumnii însângeraţi, cred că I-ai pedepsit destul de grav. Dar… Ascultă Demetrius… Afacerea asta este primejdioasă! Un sclav grec nu poate proceda în felul acesta – mai ales faţă de un tribun roman – chiar dacă se întâmplă ca acesta să merite o astfel de pedeapsă!

— Da, stăpâne, ştiu! Voi fi obligat să fug. Dacă aş rămâne aici, vei încerca să mă aperi şi asta ar însemna să ai nemulţumiri din pricina mea. Te rog, n-ar fi mai bine să plec imediat?

— Va trebui să pleci numaidecât! Stărui Marcellus. Dar unde vrei să pleci? Unde ai putea pleca?

— Nu ştiu, stăpâne. Voi încerca să mă refugiez la ţară şi să ajung în munţi înainte de a se răspândi vestea despre ceea ce s-a întâmplat.

— În ce stare se găseşte Quintus? Întrebă Marcellus speriat.

— Se va reface! Răspunse Demetrius. N-am avut asupra mea nici o armă. I-am umflat ochii şi s-au închis; i-am umflat şi buzele, dar gura i-a rămas deschisă şi când l-am lovit pentru ultima dată de câteva ori în nas l-am simţit că este terciuit.

— A plecat?

— Nu, este tot aici, căci nu s-a putut ridica de pe jos. Marcellus oftă şi-şi trecu mâinile prin păr.

— Du-te, spală-te pe mâini şi împachetează-ţi câteva lucruri pentru drum. Apoi trecu pe lângă el şi intrând în cameră deschise lădiţa şi scoase dintr-însa un pumn de talanţi de aur şi argint pe care-i băgă într-o pungă de mătase, împreună cu câteva monede mai mărunte. După aceea se întoarse din nou în peristil şi se aşeză la masă, luă stiloul în mână, scrise o pagină, o pecetlui cu inelul pe care-l avea în deget, o făcu sul şi o sigila şi pe dinafară. Când apăru Demetrius, îi întinse pergamentul împreună cu punga.

— Aici Demetrius vei avea bani de ajuns ca să te poţi ajuta deocamdată… Documentul acesta este certificatul tău de mânu mittere, aşa că nu vei mai fi sclav. Eu voi mai întârzia în oraş până în primăvară; probabil până la idele lui Martie. Pe urmă voi pleca la ierusalim. Nu-ţi pot spune dinainte câtă vreme voi fi obligat să cutreier regiunile interioare ale Palestinei, dar în orice caz toată vara, dacă nu chiar ceva mai mult. Pe urmă va trebui să mă întorc la Capri şi să mă prezint în faţa împăratului. De asta nu voi scăpa, deşi nu-mi face nici o plăcere, dar mă voi feri de nemulţumiri.

— Aş prefera să te pot însoţi, stăpâne! Declară Demetrius.

— Absenţa ta îmi va lipsi, Demetrius, dar prima ta datorie este să scapi cât mai repede de primejdie, încearcă şi dă-mi de ştire în ce parte te găseşti imediat ce vei putea. Adu-ţi aminte că eu voi aştepta cu nerăbdare să aflu că nu ţi s-a întâmplat nimic. Dă-mi de ştire dacă vei avea nevoie de ceva. Dacă vei fi prins, voi putea pune totul în mişcare pentru a putea obţine libertatea ta!

— Ştiu, stăpâne! Declară Demetrius cu glasul tremurând de emoţie. Eşti extrem de bun faţă de mine. Banii aceştia îi voi luă… Dar de certificatul de libertate nu am nevoie, adăugă el şi puse sulul de pergament pe masă. Dacă m-ar prinde şi l-ar găsi la mine, şi-ar putea închipui că m-aţi răsplătit pentru c-am pedepsit pe Quintus. Apoi luă poziţie şi salută cu suliţa. Rămâi cu bine, stăpâne! Îmi pare rău că sunt obligat să plec. S-ar putea să nu ne mai vedem niciodată!

Marcellus îi întinse mâna.

— Umblă sănătos, Demetrius, zise el cu glasul sugrumat, îmi vei lipsi foarte mult. Mi-ai fost un prieten credincios şi mă voi gândi mereu la tine.

— Te rog, stăpâne, să explici Theodosiei motivul pentru care n-am putut să-mi iau rămas bun de la ea, zise Demetrius.

— Există ceva între voi doi? Întrebă Marcellus interesat.

— Numai ceva… Nimic mai mult, admise Demetrius.

Îşi strânseră mâinile tară să mai zică nimic şi Demetrius dispăru repede, trecând printre tufişurile de trandafiri ale grădinii.

Marcellus intră încet în casă, închise lădiţa în care-şi păstra banii şi ieşi pe uşa din faţă. Văzu că Dion se apropie palid la obraz şi speriat.

— Aţi aflat? Întrebă el gâfâind.

— Ce face acum? Întrebă Marcellus.

— S-a ridicat în capul oaselor… Dar să vezi obrazul lui… Te apucă groaza. Spune că ne va pedepsi pe toţi, adăugă Dion şi Începu să tremure de spaimă.

— Spune-mi ce s-a petrecut în realitate?

— Tribunul s-a purtat foarte necuviincios faţă de Theodosia. Sclavul dumitale a protestat şi tribunul s-a repezit la el cu pumnalul în mână. Imediat după aceea Demetrius al dumitale l-a dezarmat şi a început să-l lovească cu pumnii în obraz. L-a bătut crâncen. Nici nu mi-am închipuit că sclavul acesta atât de blând ar fi în stare se devină atât de sălbatic. Pe tribun nici nu-l mai poţi recunoaşte. Sclavul dumitale s-a ascuns?

— A plecat, răspunse Marcellus şi văzu pe Dion că răsuflă uşurat. Trecură împreună prin boschetele de trandafiri şi găsiră pe ouintus aşezat şi proptii cu spatele de tulpina pinului unde căzuse; începuse să se şteargă pe obraz cu o cârpă care era plină de sânge. După ce reuşi să deschidă pleoapele umflate, se uită la ei furios.

— După ce mă voi duce la tetrarh şi voi spune ce mi s-a întâmplat, tu vei fi băgat la închisoare, iar ceilalţi vor fi executaţi.

— Ce vrei să-i spui tetrarhului, Quintus? Întrebă Marcellus şi zâmbi sarcastic. Şi cam ce crezi că-ţi vor răspunde cei de la tetrarh ie după ce le vei spune c-ai insultat o fată cumsecade şi ai încercat să loveşti cu pumnalul pe un sclav care a sărit în ajutorul fetei, iar acesta te-a dezarmat şi te-a bătut cu mâna goală până când n-ai mai fost în stare să te ridici în picioare? Du-te, Quintus, la palat! Continuă Marcellus în bătaie de joc. Dă-le şi lor ocazia să te vadă cum arăţi după bătaia ce ţi-a dat-o un sclav grec. Tetrarhul îţi va spune că este destul de ruşinos pentru un tribun roman să se încaiere cu un sclav, chiar dacă iese victorios. Haide, ne vom duce împreună până la palat. Te voi însoţi şi eu, Quintus, căci pentru nimic în lume n-aş vrea să scap o astfel de ocazie.

Quintus continuă să-şi şteargă obrazul umflat.

— De concursul tău n-am nevoie, murmură el.

— Dă-mi voie, stăpâne, să-ţi ajut să te ridici în picioare dacă te simţi mai bine, interveni Dion.

— Propunerea aceasta mi se pare binevenită, încuviinţă Marcellus. Fără îndoială Dion nu are nici o obligaţie faţă de tine pentru c-ai încercat să te porţi ca un derbedeu în casa lui, dar, dacă va vrea să te adăpostească până în momentul când te vei simţi dispus să te arăţi în faţa oamenilor străini, eu te-aş sfătui să primeşti propunerea lui. Am aflat că vrei să pleci poimâne cu galera Vestris. Prin urmare va fi mult mai bine să stai aici, ca să nu te vadă nimeni în ce hal eşti şi să nu pleci decât în momentul când vasul va fi gata să ridice ancora. În cazul acesta nimeni dintre cei care sunt la tetrarhie nu va avea ocazia să afle ce ai păţit şi nici nu va putea să-şi bată joc de tine cu prima ocazie când va merge la Roma.

— Voi cere ca sclavul tău să fie biciuit până când trupul îi va ti rupt panglici! Îngână Quintus.

— Probabil îţi va face plăcere să-l biciuieşti chiar tu! Ripostă Marcellus. Vrei să-l chem aici?

Zilele treceau una după alta, triste, reci şi plictisitoare. Marcellus începu să-şi dea seama ce loc important ocupase până acum sclavul său corintian în viaţa lui nu numai din punctul de vedere al serviciilor pe care i le făcuse, ci chiar ca prieten şi tovarăş. Pentru el Demetrius devenise un fel de a doua personalitate, iar acum când nu-l mai vedea în apropierea sa se simţea rătăcit şi dezorientat.

De la plecarea lui nu se întâmplase nimic deosebit, în fiecare dimineaţă mergea la bătrânul Beniamin pentru lecţiile de limbă aramaică pe care acesta i le dădea făcând mai mult conversaţie. La amiază se întorcea la han şi restul zilei, cât mai ţinea lumina, şi-l petrecea în atelier, cioplind fără tragere de inimă şi fără inspiraţie un bust de marmură, care cu fiecare zi ce trecea, semăna tot mai puţin cu Diana Gallus. În orice caz se putea distinge că reprezintă o patriciană romană şi una destul de frumoasă; totuşi nimeni n-ar fi putut bănui că reprezintă pe Diana.

Probabil – îşi zicea Marcellus – amănuntul acesta se datora faptului că imaginea Dianei i se destrămase. Din amintire şi se pierdea din ce în ce tot mai departe şi devenea mai tulbure. Primise de la ea două scrisori. Prima, care venise de la Capri, fusese scrisă în grabă. Era informată despre ordinul împăratului care admisese ca el să-şi continue studiile la Atena şi după aceea să plece la Ierusalim şi de acolo în regiunile de miazănoapte ale Palestinei, pentru a aduna informaţii despre tânărul şi misteriosul evreu.

Despre ea însăşi îi spunea că împăratul a stăruit să mai zăbovească vreme de câteva săptămâni la Capri şi, având în vedere concesiile ce i le făcuse, a luat hotărârea să-i facă pe voie. Bătrânul a fost foarte amabil faţă de ea; se simte singur, aşa că va mai sta cu el.

A doua scrisoare i-o trimisese de acasă, dar şi aceasta părea că este scrisă ca şi când curierul ce trebuia s-o ducă ar fi aşteptat în faţa uşii şi cineva s-ar fi aplecat peste umărul ei ca să vadă ce scrie. Scrisoarea era amabilă şi plină de nerăbdare pentru a afla veşti de la el, dar îi lipsea elanul şi duioşia la care s-ar fi aşteptat destinatarul, îţi făcea impresia că dragostea lor a fost amânată pentru mai târziu, când se va putea desfăşura în mai multă libertate. Marcellus citi această scrisoare de mai multe ori la rând şi o cântări frază cu frază, pentru a se convinge dacă nu cumva Diana îşi luase toate măsurile de prevedere pentru cazul când scrisoarea ei va fi deschisă de cineva sau poate a început să ţină la el mai puţin decât până acum. Se putea să fie şi una şi alta, dar tot atât de bine se putea să fie întemeiate ambele supoziţii. Cuvintele aşternute în această scrisoare nu semănau a murmur de dragoste. Erau blânde… Dar aproape imperceptibile şi această constatare îi adânci şi mai mult senzaţia de singurătate.

Tocmai de aceea ştirea că i-a sosit o scrisoare de la Demetrius fu pentru el o surpriză neaşteptată, în timpul nopţii se aşternuse un strat uşor de zăpadă şi cerul era înnorat. Marcellus întârziase vreme îndelungată în faţa ferestrei, întrebându-se dacă n-ar fi oare mai bine ca astăzi să nu meargă la Beniamin. Dar luimna era prea slabă pentru a se putea ocupa de sculptură. În acelaşi timp bătrânul ţesător îl va aştepta să apară. Ieşind din casă, tot atât de mohorât ca şi vremea de afară, se îndreptă spre prăvălia lui Beniamin, unde, de cum intră, bătrânul îl primi cu ochii strălucind de mulţumire.

— Ţi-a sosit o scrisoare! Îl anunţă Beniamin.

— Ei comedie! Şi cum de a venit pe adresa dumitale?

— Mi-a fost adresată mie ca să ţi-o predau dumitale. A fost adusă de un sclav care a sosit cu o caravană şi mi-a fost adusă de Zenos, sclavul acela guraliv care este în slujba prietenului meu Popygos. După cum vei putea constata, Demetrius se găseşte la Ierusalim. Atât este tot ce am citit din scrisoare. Sclavul dumitale e un tânăr prevăzător. Temându-se că dacă-ţi va trimite scrisoarea de-a dreptul dumitale aceasta ar putea fi desfăcută de cineva şi astfel îi vor da de urmă, a trimis-o pe numele meu, zise Beniamin şi începu să râdă când îi întinse sulul de pergament: De astă dată vei avea ocazia să pui în practică cunoştinţele pe care le ai din domeniul limbii aramaice. Este scrisă într-o limbă foarte aleasă, adăugă el cu mândrie.

Marcellus apropie un scaun de masa de lucru, desfăcu capătul sulului de papirus şi începu să citească cu glasul ridicat, ca uneori să se oprească şi să facă apel la ajutorul lui Beniamin, care se simţea mulţumit că-l poate ajuta.

Cinstite stăpâne (începu Marcellus) îţi scriu această scrisoare în ziua Sabatului evreiesc, în camera de la mansardă a unei case vechi cu vederea spre Kedron, la o mică depărtare de cartierul templului.

Camera aceasta o împart cu unul Stefanos, un grec de aceeaşi vârstă cu mine, căruia evreii îi zic Ştefan. Este un tânăr inteligent, ştie tot ce se petrece şi este amabil. În momentul acesta este plecat de acasă pentru motive pe care numai el le cunoaşte; probabil aceleaşi care noaptea trecută l-au determinat să lipsească de acasă până aproape de zorii zilei.

Am sosit la Ierusalim abia acum trei zile. Probabil vei fi curios să afli felul în care am plecat din Atena. Având toată încrederea în prietenia lui Fulvius, am coborât într-un suflet până în port şi urcându-mă pe bordul galerei i-am spus starea desperată în care mă aflu. Fulvius m-a ascuns în cală şi, după ce galera a ieşit în largul mării, a doua zi m-a scos pe punte, unde mă puteam plimba în toată libertatea. Am avut cu noi un călător important care bolea de pe urma unui accident ce-l avusese la obraz. Nu s-a mişcat nici un pas din cabină până când am părăsit portul Alexandria. Când m-a recunoscut, a poruncit lui Fulvius să mă pună în obezi, dar căpitanul a refuzat, spunându-i că eu mi-am plătit călătoria, ceea ce nu era adevărat, deşi mă oferisem să-i plătesc. Fulvius a informat pe acest distins călător că dacă are ceva de împărţit cu mine, după ce vom ajunge în portul următor, este liber să ceară autorităţilor arestarea mea.

Odată cu; uderea nopţii am ancorat în golful Gaza şi Fulvius, fără să ştie cineva, a luat o luntriţa şi m-a condus până la ţărm. După ce mi-am cumpărat puţine merinde, m-am îndreptat spre Ierusalim, întrebuinţând acelaşi drum pe unde am trecut prima dată împreună cu centuria plecată din fortul Minoa. Într-o vale, cam la zece leghe spre miazănoapte de Ascalon, am fost prins de beduini, care nu mi-au făcut altceva decât m-au jefuit şi m-au lăsat să-mi văd de drum. Vremea a fost foarte friguroasă şi eu eram subţire îmbrăcat. Regiunea aceasta, după cum ştii, este foarte puţin locuită. Oamenii sunt săraci şi bănuitori faţă de străini, începuse să-mi placă laptele cald de capră şi boabele de porumb trecute prin râşniţă; într-una din zile, când m-au prins într-o grădină de legume, m-au alungat cu pietre. Am constatat că ouăle crude sunt bune la gust dacă vrei să le sorbi din găoace şi că o vacă ostenită nu se supără să-şi împartă căldura trupului cu un călător care caută adăpost în grajdul ei. Vitele din Iudeea sunt ospitaliere, în ultima noapte, înainte de terminarea drumului în care plecasem, am fost foarte mulţumit că m-au îngăduit să dorm în grajdul unui han din satul Betleem. Dimineaţa hangiul mi-a trimis cu argatul o strachină de ciorbă fierbinte şi o bucată de pâine de orz. Argatul mi-a spus că tradiţia hanului acestuia este să ajute drumeţii săraci. Am constatat că pe colţul bucăţii de pânză în care era înfăşurată pâinea este brodată imaginea unui peşte. M-a mirat această constatare, deoarece văzusem că şi pe uşa grajdului este aceeaşi imagine, arsă cu fierul roşu. După ce am ieşit din Betleem, la două răscruci de drumuri am descoperit din nou desenul acesta, făcut în colbul drumului şi mi-am zis că acest desen criptic probabil a fost lăsat de cineva care a trecut înainte, pentru ca cel care va trebui să vină după el să-şi poată da seama în ce parte a apucat. Dar pentru că nu ştiam ce înseamnă şi nici nu mă interesa din cale-afară, nu m-am mai gândit la el.

După ce am ajuns la Ierusalim, flămând şi cu picioarele umflate, m-am hotărât să caut casa unui ţesător, unde aş putea găsi ceva de lucru în schimbul hranei şi al unui aşternut în care să mă odihnesc. Am avut mare noroc în această privinţă. În prăvălia lui Benyosef am fost primit cu bunăvoinţă de Stefanos, care lucra acolo. Aflând că sunt grec, după ce i-am spus că în prăvălia din Atena a lui Beniamin, pe care el îl cunoştea, am învăţat să torc şi să depăn, m-a dus la Benyosef, care mi-a dat numaidecât de lucru. Simbria este mică în raport cu valoarea lucrului la care mă pricep, dar tocmai de ajuns ca deocamdată să am din ce să trăiesc. Stefanos m-a poftit să dorm în aceeaşi cameră cu el.

Evident, el se interesează de mine în primul rând că sunt grec. Familia lui este de origine din Filippi; străbunicul său s-a refugiat la Ierusalim după ce Macedonia a fost subjugată. Am constatat că în părţile acestea sunt sute de greci care s-au refugiat la Ierusalim pentru acelaşi motiv, între ei se găsesc foarte puţini care să ştie carte şi Stefanos, care este un cunoscător al clasicilor, simte nevoia să poată vorbi cu cineva care să aibă cunoştinţe din acelaşi domeniu. Mi s-a părut că este foarte mulţumit când la întrebarea care mi-a adresat-o i-am răspuns că şi eu cunosc puţin literatură elenă din ceea ce învăţasem mai demult.

În prima seară pe care am petrecut-o împreună, după ce am terminat cu cina şi am început să vorbim despre diferite subiecte în legătură cu soarta tristă a grecilor, Stefanos a desenat pe o bucăţică de papirus conturul unui peşte şi mi-a întins-o peste masă, uitându-se întrebător la mine.

I-am răspuns că nu înţeleg ce înseamnă acest simbol, deşi până acum l-am întâlnit de două ori în drumul meu. După aceea m-a întrebat dacă n-am auzit niciodată vorbindu-se despre Isus galileeanul. I-am răspuns că am aflat despre el, dar numai foarte puţine amănunte şi că m-ar interesa să mai aflu şi altceva. Mi-a spus că cei care cred în învăţăturile acestui Isus sunt atât de crâncen persecutaţi, încât nu îndrăznesc să se întâlnească pentru a identifica pe ceilalţi care profesează aceeaşi credinţă. Nu mi-a spus cum de au ajuns să întrebuinţeze acest mijloc de a se recunoaşte unul pe altul. Isus n-a fost pescar, ci teslar.

Stefanos mi-a mai spus că acest Isus a propăvăduit libertatea pentru toţi oamenii. „Nu se poate ca un sclav să nu participe la susţinerea unei astfel de idei”, spunea el. I-am răspuns că învăţătura aceasta mă interesează şi pe mine şi mi-a făgăduit că la prima ocazie îmi va da şi alte informaţii despre acest Isus.

Am constatat că prăvălia lui Benyosef nu este numai atelierul unui ţesător, ci şi locul de întâlnire pe ascuns a celor care au fost prietenii lui Isus. Situaţia mea aici în prăvălie este atât de neînsemnată şi de inocentă, încât oamenii aceştia gravi şi speriaţi, care nu vin nici să vândă, nici să cumpere, ci să stea de vorbă pe şoptite cu Benyosef, aproape n-au luat cunoştinţă până acum de existenţa mea. (Beniamin ar începe să râdă dacă aşa ceva s-ar întâmpla în apropierea războiului său).

Ieri a venit un bărbat înalt şi foarte bine legat, care purta o barbă mare şi a vorbit în şoaptă vreme de un ceas cu Benyosef, iar alţi doi mai tineri îl aşteptau în colţul prăvăliei fără să zică nimic. Stefanos mi-a spus că sunt galileeni. Celui voinic îi zice „Marele Pescar” şi celor doi mai tineri, care par că sunt fraţi, „Fiii Tunetului”. Marele Pescar este un bărbat de o forţă neobişnuită şi fără îndoială trebuie să fie conducătorul acestei grupări, deşi nu am pretenţia să înţeleg care ar putea fi motivul că s-au constituit într-o grupare aparte şi că se întâlnesc pe ascuns, mai ales acum după ce Isus a murit şi cauza lor este pierdută. Toţi se poartă ca şi când s-ar strădui să-şi ascundă o teamă nemărturisită, care totuşi nu pare să fie teamă, ci mai curând un fel de aşteptare, îţi fac impresia că au descoperit un lucru de mare preţ, pe care încearcă să-l ascundă.

Astăzi după-amiază a apărut în prăvălie un bărbat de la ţară, înalt şi simpatic la vedere, pe care l-au primit foarte bine. Am bănuit că nu avuseseră ocazie de multă vreme să-l mai vadă. După ce am terminat cu lucrul zilei şi eu am plecat împreună cu Stefanos ca să ne întoarcem acasă, am constatat că omul acesta este amabil şi că toţi ţin la el, iar Stefanos mi-a spus că este Barsabas Justus, originar din Galileea, localitatea Seforis… Mi-a mai spus că Isus a ales doisprezece inşi, dintre prietenii săi, ca aceştia să-i fie ucenici. Unul dintre aceştia, cu numele luda din Iscariot, este cel care a vândut pe Isus cărturarilor. După arestarea învăţătorului său, s-a spânzurat din pricina mustrărilor de conştiinţă. Cei unsprezece ucenici s-au sfătuit între ei ca să aleagă pe altul care să-i ţină locul, dar ce i-a determinat să procedeze în felul acesta, după ce Isus a murit, Stefanos n-a putut să-mi spună.

Au ales pe doi dintre cei care urmaseră pe Isus în toate părţile Palestinei pe unde a propovăduit în faţa poporului şi au văzut faptele stranii săvârşite de el, despre care Stefanos mi-a făgăduit să-mi vorbească şi mie în ziua când va crede de cuviinţă. Bănuiesc că el ar vrea înainte de toate să se convingă dacă sunt vrednic de încrederea lui. Unul dintre cei doi, cu numele Matei, a fost ales pentru a înlocui pe Iuda, vânzătorul, iar al doilea este Barsabas Justus.

V-aş sfătui, stăpâne, ca atunci când veţi veni la Ierusalim să vă informaţi despre viaţa lui Isus, ar fi foarte bine să faceţi cunoştinţă cu un bărbat ca Barsabas Justus. Procedeul acesta însă nu va fi tocmai uşor. Toţi aceşti prieteni ai lui Isus sunt de aproape supravegheaţi şi urmăriţi pentru orice încercare ce ar face-o în scopul de a răspândi învăţătura lui Isus şi de a păstra amintirea lui. Cei de la conducerea templului sunt conştienţi că în învăţătura lui se ascunde grăuntele unei revoluţii împotriva religiei recunoscute. Tot aşa, cei din intimitatea procuratorului şi-au dat seama că pe măsură ce lumea va uita mai curând pe acest Isus, va fi cu atât mai posibil ca sărbătorile Paştilor din anul acesta să se desfăşoare fără să dea naştere la tulburări politice.

În ultimele trei zile m-am gândit îndelung la un plan care să-ţi dea posibilitatea să ajungi în Galileea fără să atragi atenţia cuiva. Ai putea veni la Ierusalim în calitate de specialist, amator al ţesăturilor produse în războaiele rurale. Vei avea grijă să spui tuturor că astfel de produse sunt foarte apreciate la Roma. Interesează-te de astfel de produse prin dughenele din piaţă şi plăteşte-le bine. Aici nu sunt considerate drept produse care să aibă prea mare valoare, dar ar putea deveni în cazul când te vei lăsa înşelat zdravăn de câţiva negustori, în oraş veştile se răspândesc repede.

Căutând după astfel de ţesături, vei ajunge în mod firesc şi la dugheana lui Benyosef, iar aici vei aduce vorba despre o călătorie pe care ai intenţia s-o faci până la Capernaum în căutarea acestor produse. Te vei interesa şi de o călăuză care să te însoţească în această regiune.

Dintre toţi galileenii care vizitează dugheana, cred că cel mai indicat pentru această însărcinare ar fi Barsabas Justus. Cel căruia îi zic Marele Pescar este prea preocupat de ceea ce face în oraş, indiferent despre ce ar fi vorba. Fiii Tunetului sunt încărcaţi de prea multe obligaţii, aşa că singur Barsabas Justus este mai liber. Fără îndoială acesta este omul care te-ar putea servi… Dacă vei reuşi să-l convingi.

Părerea mea este că toţi aceştia se vor răspândi prin regiunile învecinate pentru a nu fi în Ierusalim în săptămâna Paştilor, deoarece garda procuratorului stă la pândă şi galileenii vor evita orice tulburare inutilă. Ar fi preferabil să soseşti în Ierusalim cel puţin cu o lună înainte de sărbătorile Paştilor. Primăvara se apropie şi regiunea rurală va fi o feerie de culori. Va fi în acelaşi timp mult mai prudent dacă te vei preface că nu mă cunoşti, chiar dacă ne vom întâlni faţă în faţă, căci, dacă nu mă înşel, până atunci Stefanos se va convinge că sunt un om de încredere şi ar fi o adevărată nenorocire dacă ar bănui că noi doi urmărim ceva anume. Stephanos ştie că eu am mai fost la Ierusalim şi înainte de asta. Dacă voi reuşi să pun la cale o întâlnire secretă între noi, mă voi simţi cât se poate de mulţumit şi vom sta de vorbă, dar totuşi sunt convins că va fi mult mai bine să te prefaci că nu mă cunoşti. Dacă voi constata că nu este nici o primejdie să stăm împreună de vorbă, voi născoci ceva şi-ţi voi da de ştire unde ne putem întâlni.

Marcellus ridică privirea şi se uită la Beniamin, apoi zâmbi.

— Tânărul acesta ar fi trebuit să fie evreu! Declară bătrânul. Are o minte foarte ageră şi este viclean.

— Da, încuviinţă Marcellus cu indiferenţă; constat că studiul limbii aramaice i-a fost de mare folos. Este priceput. Propunerea pe care mi-o face este destul de bună; dumneata ce părere ai în această privinţă?

— Eu, prietene, mă îndoiesc c-ar putea fi din cale-afară de înţeleaptă. Acesta este un joc pe care eşti obligat să-l joci cu cea mai mare băgare de seamă. Evreii n-au nici un motiv să se încreadă în romani şi încrederea lor va fi greu de câştigat.

— Crezi că aş putea să mă prezint în faţa lor ca negustor? Întrebă Marcellus cu îndoială.

— Cel mai bun mijloc pentru a te informa, îi propuse Beniamin şi clipi din ochi, ar fi să intri în bazarul lui David Sholem şi să cumperi ceva; apoi vei trece drumul şi ceea ce ai cumpărat vei încerca să vinzi lui Aaron Barjona, zise ţesătorul şi amândoi începură să râdă.

— Uite ce, să vorbim serios, zise Marcellus. Crezi că voi putea să ajung în Galileea primind una dintre propunerile lui Demetrius?

— Nu cred că vei reuşi! Răspunse Beniamin.

— Nici dacă aş oferi omului aceluia o simbrie mai mare? Beniamin clătină din cap.

— Nici chiar pentru o simbrie mai mare! Acest Barsabas Justus ar putea să aibă multe de împărtăşit, dar sunt sigur că nu va avea nimic de vânzare.

— Prin urmare mă sfătuieşti nici să nu mai încerc.

Bătrânul se strădui în mai multe rânduri să-şi înşire firul în ac, strâmbându-se şi uitându-se dintr-o parte, iar la urmă reuşi. Zâmbi triumfător şi dintr-o singură mişcare a degetelor făcu nodul.

— Cred că nu strică să încerci, murmură el. S-ar putea ca aceşti galileeni să fie mult mai proşti decât ne închipuim noi.