CAPITOLUL X.

Acum, după ce Diana putea să se întoarcă de la Capri în orice moment, familia Gallio presimţi că va fi nevoie să inventeze o explicaţie care să justifice plecarea neaşteptată a lui Marcellus.

Fără îndoială Tiberiu aflase că Vestris a sosit, aducând pe Marcellus, care era cel mai important dintre călătorii care fuseseră pe bord. Diana va fi nerăbdătoare să-l vădani va avea toate motivele să creadă că tot atât de nerăbdător aşteaptă şi el întoarcerea ei ia Roma.

Lucia era de părere să-i spună că Marcellus s-a întors acasă atât de bolnav, încât au crezut de cuviinţă că o schimbare a climei este imediat necesară, deşi Diana probabil se va interesa de ce fel de boală suferă şi se va întreba în ce măsură clima din Atena ar putea să fie preferabilă celei din Roma.

Cornelia propuse să-i răspundă că la Atena se găsesc medici mult mai buni decât la Roma. Probabil cu această explicaţie Diana se va simţi mulţumită, dar în realitate o astfel de explicaţie n-avea nici un rost, de vreme ce toată lumea ştia că cei mai buni medici din Atena au fost deportaţi la Roma.

— Nu se poate, interveni senatorul Gallio cu glasul categoric; amândouă greşiţi. Când eşti obligat să dai cuiva o explicaţie, nici o născocire nu te poate servi mai bine decât adevărul. Prin urmare i-l vom spune. Dacă Diana şi fiul meu se iubesc unul pe altul, aşa cum spuneaţi voi, ea are dreptul să ştie ce s-a întâmplat şi este datoria noastră să-i spunem. Nu va fi prea greu de vreme ce îi vom spune adevărul.

După ce pronunţă aceste cuvinte care păreau definitive, senatorul se ridică în picioare, pregătindu-se să părăsească odaia soţiei sale, dar în aceeaşi clipă fiică-sa îl opri.

— Să presupunem că această informaţie va trebui să i-o dau eu, începu Lucia cu toată prevederea; ce aş putea să-i spun din ceea ce s-a întâmplat?

Tatăl ei făcu un gest de nepăsare, pentru a-i da să înţeleagă că întrebarea ei este lipsită de importanţă.

— Îi vei putea spune că fratele tău a primit ordin să conducă operaţia de răstignire a unui revoluţionar evreu; de pe urma acestei întâmplări s-a ales cu o puternică zdruncinare a nervilor şi din pricina asta a fost copleşit de o melancolie adâncă, astfel c-am crezut de cuviinţă să-l trimitem undeva pentru a nu fi obligat să se gândească mereu la această întâmplare.

— Prin urmare nu trebuie să-i pomenesc nimic depre chinuitoarele crize de remuşcare, nici despre obsesia şi nici despre întrebarea aceea stranie pe care o pune mereu, chiar fără să vrea?

— Huihium… Despre asta nu-i vei spune nimic, zise senatorul. Nici nu este nevoie. Va fi de ajuns să-i spui că Marcellus se simte abătut şi deprimat.

— Diana nu se va mulţumi cu această explicaţie, răspunse Lucia. Va rămâne dezamăgită şi indignată. Abstracţie făcând de faptul că ei se iubesc, nu trebuie să uităm că ea a intervenit în favoarea lui pentru a-l rechema din exil. Afară de asta i se va părea straniu ca un tribun roman să rămână atât de tulburat din pricina executării unui condamnat.

— În această privinţă suntem cu toţii de acord, admise senatorul. Nu am câtuşi de puţin pretenţia că eu înţeleg situaţia. Fiul meu n-a fost niciodată lipsit de curaj, prin urmare nu este obiceiul lui să se îmbolnăvească la vederea sângelui.

— Probabil va fi mult mai bine, interveni Cornelia, dacă nu-i vom pomeni nimic despre această înspăimântătoare răstignire şi-i vom spune fără înconjur că Marcellus a dorit să se ocupe de sculptură şi să asculte o serie de conferinţe, ca…

— Şi această dorinţă a fost atât de irezistibilă, încât n-a putut să mai întârzie câteva zile pentru a se întâlni cu ea, căreia i se datoreşte întoarcerea lui acasă, ripostă Lucia sarcastică.

Maică-sa oftă şi mai făcu o împunsătură în broderia la care lucra, apoi admise că propunerea ei, dacă stai să te gândeşti bine, nu este decât un caraghioslâc, afirmaţie cu care soţul şi fiica ei se declarară de acord.

— La plecare mi-a făgăduit că va scrie Dianei, adăugă Lucia.

— Ei bine, nu se poate să aşteptăm scrisoarea lui, răspunse senatorul. Până atunci ar putea să treacă săptămâni întregi. Diana va dori să afle adevărul acum. Eu zic că va fi mult mai bine să i-l spui. În orice caz ea te va descoase şi va afla, chiar fără să vrei tu. O fată care este destul de inteligentă pentru a putea obţine concesii de la bătrânul nostru îţnpărat, care este un om înrăit, va trage anumite concluzii din ceea ce vede, indiferent de ceea ce-i vei spune tu.

— Dacă-l iubeşte cu adevărat, ganguri Cornelia, atunci îi va trece cu vederea orice.

— Fără îndoială! Încuviinţă soţul ei şi se îndreptă spre ieşire.

— Mi se pare că voi n-o cunoaşteţi pe Diana destul de bine, îi preveni Lucia. Ea nu este pregătiră pentru a putea înţelege astfel de situaţii. Ea îl idolatrizează pe tatăl ei, care este în stare să ucidă un om cu aceeaşi uşurinţă cu care altul ar ucide un şoarece. Nu cred că ea ar fi în stare să ierte pe cineva pentru o slăbiciune de care a dat dovadă.

— Nu mă aşteptam la astfel de cuvinte din partea ta, Lucia, zise maică-sa după ce senatorul plecă, îi vine omului să creadă că nu ţii la fratele tău. Doar nu-ţi închipui despre fratele tău că ar putea să fie un bărbat fără voinţă?

— Nu ştiu nici eu ce să cred, murmură Lucia abătută. Ce ai putea crede într-o astfel de împrejurare? Întrebă ea şi, acoperindu-şi ochii cu palmele mâinilor, clătină din cap. Am pierdut pe Marcellus, mamă, îngână ea printre lacrimi. Era atât de îndrăzneţ şi atât de voinic! L-am iubit atât de mult! Mi se rupe inima când mă gândesc la el!

Dar dacă problema ce se punea în legătură cu informarea Dianei părea atât de complicată, ea totuşi era destul de simplă în comparaţie cu cea care se puse în după-amiaza zilei următoare, când apăru un centurion îmbrăcat în uniformă de gală ca să predea un sul impresionant adresat lui Marcellus. Centurionul le spuse că va aştepta răspunsul şi că dimineaţa următoare va sosi cariga imperială cu care vor trebui să plece.

— Fiul meu nu este acasă! Răspunse senatorul. S-a îmbarcat pe o corabie şi a plecat la Atena.

— Ce nenorocire!

— Bănuiesc că eşti informat despre conţinutul acestui mesaj? Întrebă Gallio.

— Da, stăpâne, căci conţinutul nu este secret, împăratul a numit pe tribunul Marcellus în calitate de comandant al gărzii palatului. Suntem cu toţii foarte mulţumiţi!

— Îmi pare extrem de rău, centurioane, că fiul meu lipseşte de acasă. Probabil voi putea trimite împăratului un mesaj cu ocazia întoarcerii dumitale la Capri. Gallio rămase câteva clipe îngândurat: Sau mai bine nu… Voi pleca eu ca să-i explic situaţia.

— Foarte bine, încuviinţă centurionul. Sunteţi de acord să plecăm mâine în zorii zilei?

Astfel plecară a doua zi împreună, deşi drumul de la Roma până la Napoli, făcut în goana cailor, nu putea să fie nici o plăcere, îşi zise senatorul. Dar afară de asta nici misiunea în care plecase acum nu-i făcea plăcere; deşi era obişnuit cu tehnica discuţiilor contradictorii, convorbirea cu împăratul nu putea oferi nici o plăcere, deoarece Tiberiu era nervos şi senatorul n-avea nici un motiv justificat pentru a se prezenta în faţa lui. Caii alergau în galop în lungul drumului desfundat şi cariga uriaşă se legăna ca o barcă; ceasurile treceau încet, pe senator îl durea capul. Judecând situaţia din toate punctele de vedere, drumul nu fu deloc plăcut şi la miezul nopţii, când sosi la vila din Capri, nu era în stare să se mai gândească la altceva decât cel mult la posibilitatea de a se odihni.

Fu primit de căpetenia sclavilor, care-l conduse într-un impunător apartament, unde Gallio se aşeză pe un scaun, simţindu-se cu desăvârşire sleit de puteri. Doi sclavi macedoneni veniră să-i despacheteze lucrurile şi să-i aştearnă patul. Un alt sclav îi pregăti baia, în timpul cât un uriaş din Nubia îngenunche în faţa lui ca să-i desfacă curelele sandalelor. Imediat după aceea veni un sclav din Tracia, care aduse un urcior de vin rece. Căpetenia sclavilor apăru din nou.

— Împăratul doreşte să vă primească, anunţă el respectuos.

— Acum? Întrebă Gallio şi făcu o strâmbătură de nemulţumire.

— Vă rog, stăpâne, împăratul a dat ordin ca tribunul Marcellus să fie imediat introdus în faţa lui după sosire. Când a fost informat că în locul lui a venit senatorul Gallio, împăratul a declarat că este dispus să vă primească fără întârziere.

— Foarte bine! Oftă Gallio. Făcu semn nubianului să-i lege din nou sandalele, apoi se ridică ostenit şi urmă pe sclavul care-l conduse spre somptuosul apartament al împăratului.

Bătrânul Tiberiu era aşezat în capul oaselor şi împrejurul lui erau câteva perne în care-şi proptise trupul şubred, iar în cap avea o scufiţă de lână căzută pe o ureche, în jurul lui se frământau mai mulţi slujitori care se prefăceau că ar vrea să-l servească.

— Ieşiţi afară! Strigă împăratul când văzu pe senator că apare; sclavii se retraseră respectuoşi, afară de cel care îl însoţise pe Gallio. Pleacă şi tu! Ţipă împăratul şi sclavul se întoarse în loc şi se retrase spre uşă.

Împăratul ridică privirea şi se uită sfidător la Gallio.

— Ce înseamnă toate acestea? Cloncăni bătrânul. Am conferit o mare onoare fiului tău, care n-a făcut nimic pentru a o merita, ca pe urmă să aflu c-a părăsit Roma fără să fie autorizat, în calitate de părinte ai venit să-mi explici? Ei bine, începe! Este tocmai timpul să vină cineva şi să-mi explice!

— Maiestate, începu Gallio, înclinându-se adânc în faţa lui, fiul meu va fi profund mâhnit când va afla că, fără să fi vrut anume, cu purtarea lui a supărat pe împăratul său căruia îi datorează atât de mult.

— Să nu vorbim despre asta! Ţipă împăratul ce glasul ascuţit. Continuă cu explicaţiile, dar vezi să fie cât mai scurte. Vreau să mă odihnesc. Toţi cei de aici au fost nişte nebuni când m-au trezit din somn numai pentru atâta lucru… Şi tot un nebun ai fost şi tu când le-ai dat voie să mă trezească. Un bărbat de vârsta ta ar trebui să fie şi el demult în pat. Ai făcut un drum greu. Eşti obosit. Ce stai în faţa mea ca o santinelă! Îţi poruncesc să te aşezi pe scaun. Eşti om bătrân… Foarte bătrân. Aşază-te pe scaun înainte de a cădea de pe picioare!

Gallio se aşeză mulţumit pe scaunul comod din apropierea patului de aur masiv al împăratului, apoi constată că nemulţumirea imperială s-a liniştit.

— Cum spune şi maiestatea-voastră, este prea târziu pentru a vă putea da explicaţii mai amănunţite. Fiul meu Marcellus a fost numit legat al legiunii din fortul Minoa…

— Da-da… Toate acestea eu le ştiu! Se zborşi Tiberiu. Am revocat ordinul dat de imbecilul acela de la Roma şi am adus pe fiul tău acasă. Ce s-a întâmplat după aceea?

— La Minoa a primit ordinul să se prezinte la Ierusalim pentru păstrarea ordinii în săptămâna Paştilor evreieşti. O grupare revoluţionară mai mică a încercat să provoace tulburări. Conducătorul acesteia a fost judecat pentru trădare şi osândit să fie răstignit.

— Răstignit, ei? În cazul acesta conducătorul a fost cu siguranţă om primejdios.

— Mie mi s-a spus despre el cu totul altceva, maiestate. Omul acesta a fost un tânăr evreu aproape necunoscut, inofensiv şi foarte blând, căruia îi plăcea să trăiască în pace cu toată lumea; era originar dintr-o provincie de la hotarul imperiului… Mi se pare din Galileea. Se spune c-ar fi jignit pe cei de la conducerea templului.

— Ei, comedie! Exclamă Tiberiu şi se plecă spre el ca să-l poată auzi mai bine. Ce a făcut anume?

— Oamenii aceştia, stăpâne, au obiceiul să vândă animale de jertfă chiar în incinta templului. Preoţii cer credincioşilor preţuri mari pentru aceste animale şi realizează câştiguri importante. Galileeanul acesta s-a revoltat din cauza înşelătoriei lor şi a sacrilegiului pe care aceasta îl reprezintă, aşa c-a pus mâna pe un bici şi a lovit preoţii şi animalele, alungându-i din Templu şi…

— Hi-hi-hi! Chicoti bătrânul Tiberiu atât de ascuţit, încât căpetenia sclavilor băgă capul prin deschizătura uşii şi se uită înăuntru. Vino încoace, netrebnicule! Adu un urcior de vin pentru senatorul Gallio! Vom bea şi noi vin! Hi-hi-hi! Va să zică galileeanul acesta blând şi iubitor de pace a pus mâna pe bici şi a alungat preoţii în stradă, ei? Nu e de mirare că l-au crucificat! Asta înseamnă că nu i-a lipsit îndrăzneala. Dar ce amestec a avut fiul tău în afacerea asta?

— El este cel care a primit ordinul să răstignească pe tânărul evreu şi datorită acestui spectacol sângeros s-a îmbohu.it. Gallio se opri şi sorbi încet vinul, în timpul cât moşneagul bolborosi ceva neînţeles în cupa pe care sclavul i-o ţinea la gură.

— S-a îmbolnăvit? Întrebă Tiberiu şi zâmbi sarcastic. S-a îmbolnăvit de la stomac?

— S-a îmbolnăvit de la cap. Dacă vă interesează, maiestate, aş putea să vă povestesc cum s-au petrecut lucrurile, adăugă Gallio, iar după ce Tiberiu dădu din cap în semn de încuviinţare începu să-i vorbească despre deprimarea lui Marcellus, despre purtarea lui neobişnuită şi hotărârea de a-l trimite la Atena, unde-şi închipuise că va găsi alte distracţii la care să se gândească şi să poată uita trista întâmplare la care fusese martor.

— De, murmură Tiberiu. Dacă fiul tău este atât de sensibil încât nu poate suporta mirosul sângelui cald, atunci nu vom stărui să primească însărcinarea de a îngriji de siguranţa persoanei noastre. Am aflat de la tânăra fiică a lui Gallus că este un bărbat curajos, în faţa ei se bucură de mare stimă şi l-am adus acasă numai pentru a-i face ei plăcere şi tot din pricina aceasta l-am numit şi comandant al gărzii palatului nostru. Pentru ea e mult mai bine că această slăbicune a lui s-a manifestat înainte de a avea motive să se simtă umilită din cauza purtării lui în anumite împrejurări şi de faţă cu alţii.

Pentru Gallio cuvintele fură prea grele pentru a le putea suporta tară să protesteze.

— Maiestatea-voastră mă pune într-o situaţie delicată, declară el cu îndrăzneală. Ar fi o necuviinţă din partea mea să fiu de altă părere; totuşi împăratul meu m-ar considera meschin şi laş dacă n-aş încerca să apăr pe propriul meu fiu împotriva unei astfel de afirmaţii.

Obrazul lui Tiberiu dispăru în fundul cupei, unde lui Gallio i se păru că întârzie vreme îndelungată. La urmă se ridică şi-l văzu că respiră cu greutate.

— Bine – hac – foarte bine! Haide, începe! Zise moşneagul şi-şi şterse bărbia umedă cu dosul mâinii. Apără pe fiul tău!

— Marcellus, maiestate, nu este un slăbănog. Este un tânăr mândru şi curajos, vrednic de calitatea lui de cetăţean al Romei şi de titlul său de tribun. Nu pot înţelege în întregime cum de a putut rămâne atât de impresionat de răstignirea acestui evreu, decât că…

— Continuă! Decât ce?

— El este convins că galileeanul nu s-a făcut vinovat de nici o crimă şi că n-a meritat o pedeapsă atât de severă, însuşi procuratorul a declarat că este nevinovat şi a încercat să-l scape.

— Ca pe urmă să-l condamne la moarte? Ce fel de dreptate împarte imperiul, acolo, în Ierusalim? Cine este astăzi prefectul -târâtoarea aceea respingătoare… Cum îi zice… Irod?

— Da, l-au judecat în faţa lui Irod… Dar de osândit l-a osândit Pilat din Pont. Pilat este procuratorul Palestinei.

Tiberiu pufni în râs, începu să tuşească şi-şi stropi cu salivă mâneca halatului de mătase cu care era îmbrăcat.

— Pilat din Pont! Exclamă împăratul aducându-şi aminte. Zăpăcitul acela care a construit afurisitul de apeduct. Nevastă-sa avea nevoie de grădini. Pentru acestea îi trebuia apă. A jefuit visteria templului ca să construiască un apeduct. Tâmpitul! A determinat pe evrei să se revolte. Am pierdut o mie de legionari pentru a putea linişti pe revoltaţi. Dacă se va mai repeta o dată, vom lăsa pe Pilat să se descurce singur cu evreii lui. N-am niciodată o idee prea bună despre caraghiosul acesta care se lasă dus de nas de o femeie, împăratul se opri ca să respire. Este un caraghios care se teme de soţia sa. Gândindu-se la cuvintele acestea, Tiberiu făcu pe senator să tresară când îl auzi că pufneşte într-un hohot de râs ascuţit, caracteristic omului beat: Eşti liber să râzi şi tu, Gallio, adăugă împăratul: Se teme de soţia sa! Un caraghios care se teme de o femeie! Hi-hi-hi!

Gallio zâmbi cu amabilitate, dar nu vru să participe la veselia zgomotoasă a împăratului, provocată de propria sa glumă. Tiberiu era beat, dar după ce se va trezi din acesta beţie ar putea să-şi aducă aminte.

— Şi şarpele acela de Irod! Împăratul încleşta pumnii şi-şi frecă ochii înlăcrimaţi. Cunoaştem destul de bine perfidia lui. O lipitoare scârboasă care s-a ghiftuit cu sângele concetăţenilor săi. Gallio… Eu am purtat război în multe ţări. Am robit multe popoare. Am condamnat la moarte pe curajoşii apărători ai acestora şi cu toate c-am poruncit ca războinicii lor să fie măcelăriţi, i-am respectat totuşi pentru vrednicia lor. Dar acest Irod! Acest orb care sfâşie cadavrele. Această hienă care se preface că reprezintă interesele concetăţenilor săi, dar vine să-mi lingă tălpile sandalelor pentru a obţine concesii în propriul său interes… Ce fiinţă josnică! Da, ştiu că este în interesul imperiului să avem astfel de ticăloşi în slujbe înalte în toate provinciile supuse de noi, care să-şi vândă şi să-şi trădeze propriu! Lor popor. Epuizat de această lungă peroraţie, Tiberiu mai sorbi o gură de vin, îşi linse buzele, tuşi şi îngână: Nu pot suferii trădătorii!

— M-am întrebat de multe ori, începu Gallio care-şi zise că va irebui să răspundă ceva la ceea ce spusese împăratul, dacă este cu adevărat în interesul imperiului ca noi să atribuim slujbe importante unor sceleraţi ca Irod care să administreze provinciile supuse. Este prudent gestul acesta? Şi care este utilitatea unui astfel de procedeu? Pe supuşii noştri îi putem jefui, dar de amăgit nu-i vom putea amăgi niciodată. Nemulţumirea lor mocneşte încet şi pe ascuns, dar asta nu înseamnă că este înlăturată şi la prima ocazie va izbucni.

— De, n-au decât să ne urască, murmură Tiberiu, căci de folosit tot nu le va folosi la nimic. Imperiul roman nu are nevoie să fie iubit. Nu cere decât supunere, supunere imediată şi fără crâcnire. Glasul împăratului deveni ţipător: N-au decât să ne urască! Să ne urască toată lumea! Şi-şi încleşta pumnii uscaţi de bătrâneţe. Sclavul din apropierea lui îi netezi perna ca să-l liniştească, dar se feri ca fript când simţi că împăratul a repezit cotul ciolănos spre el.

Curând după aceea capul îmbătrânit şi greu i se plecă pe piept. Căpetenia sclavilor se întoarse şi se uită rugător la Gallio, care se ridicase pe jumătate de pe scaun, întrebându-se dacă n-ar fi mai preferabil să se retragă. Tiberiu se trezi, înghiţi de câteva ori cu greutate şi făcu o strâmbătură.

— Gallio, începu el, mi se pare că ne-am rătăcit foarte departe, începusem să discutăm despre fiul tău. A răstignit pe evreul acela nevinovat şi nedreptatea aceasta l-a făcut să se îmbolnăvească, nu-i aşa? Deşi au trecut câteva săptămâni de la această întâmplare, el continuă să nu se simtă bine. Foarte ciudat! Cum ai putea să explici întâmplarea aceasta?

— Este un caz misterios, oftă Gallio. Dar mai este un amănunt, despre care n-am vorbit încă şi priveşte cămaşa acestui evreu.

— Hâh? Tiberiu se aplecă spre el, îndemnat de curiozitate. Cămaşa? Ce este cu cămaşa?

În primul moment Gallio se întrebă cum ar putea proceda mai cu prudenţă pentru a-i putea spune despre ce este vorba şi aproape îi păru rău c-a făcut aluzie la acest amănunt.

— În drumul acesta fiul meu a fost însoţit de un sclav grec care este toarte inteligent. Da la el am aflat această parte din întâmplarea de la Ierusalim. Se pare că, după ce galileeanul a fost răstignit cămaşa smuisă de pe el a fost aruncată ia picioarele crucii şi fiul meu împreună oi.: alţi ofiţeri ca să-şi treacă timpul, au jucat-o la zaruri. Marcellus „ câştigat-o.

Tiberiu se lăsase pe perne, căci era plictisit de această poveste banală şi era gata să aţipească din nou.

— În aceeaşi seară în palatul procuratorului s-a dat un banchet, continuă Gallio. După cât spune sclavul, fiul meu nu părea câtuşi de puţin mulţumit, dar n-a constatat nimic neobişnuit la el, nici înainte şi nici după răstignire. Băuse mult, dar încolo purtarea lui era normală, în timpul banchetului, unul dintre ofiţerii veniţi cu el din Minoa, care băuse mai mult decât ar fi trebuit, s-a apropiat de Marcellus şi a stăruit să îmbrace cămaşa galiieeanului. Gallio se opri şi bătrânul întoarse ochii spre e! Ca şi când ar fi aşteptat să continue.

— Ei şi a îmbrăcat-o? Stărui el nerăbdător. Gallio dădu din cap:

— Da, dar din clipa aceea n-a mai fost omul de altădată.

— Alia, abia acum începe să devină interesant! Nu cumva fiul tău îşi închipuie că evreul acela a blestemat această cămaşă?

— Ar fi toarte greu să vă pot spune, maiestate, ce-şi închipuie fiul meu. El nu vorbeşte aproape deloc.

În ochii moşneagului se aprinse o lumină neaşteptată de înţelegere.

— Aha! Mi se pare c-am început să înţeleg. Acesta este motivul pentru care l-ai trimis la Atena. Acolo va putea consulta astrologii, prezicătorii şi pe toţi cei care sunt în legătură cu morţii! Dar de ce l-ai trimis la Atena? În Rhodesia se găsesc necromanţi mult mai pricepuţi. Sau mai bine-i trimitea! Aici la mine. Nu există în nici o parte de lume oameni care să fie în această privinţă mai înţelepţi decât rhodesianul meu: Telemah!

— Nu, maiestate, pe Marcellus nu l-am trimis la Atena ca să stea de voi bă cu prezicători. Am stăruit ca să plece pentru o bucată ele vreme peptru a nu fi obsedat de gândul că va fi obligat să-şi revadă prietenii în această stare de spirit.

— Prin urmare cămaşa acestui evreu mort este vrăjită? Întrebă Tiberiu şi-şi supse buzele, căci posibilitatea aceasta părea destinată anume pentru el. Evreii sunt un popor neobişnuit; oameni foarte evlavioşi care cred într-un singur Dumnezeu. Evident, galileeanul acela a fost un fanatic religios dacă a intrat în conflict cu cei de la conducerea templului; probabil era întemeitorul unei noi religii, pe care o propovăduieşte.

— Aţi auzit vreodată despre Mesia, maiestate? Întrebă Gallio, împăratul căscă încet gura şi ochii apoşi i se dilatară.

— Da, răspunse el cu glasul sugrumat. Cel care trebuie să vină. Îmi spune Telemah că el îl aşteaptă mereu. Cel care trebuie să vină şi să întemeieze o nouă împărăţie. Bătrânul începu să chicotească, dar fără nici un fel de veselie. O împărăţie, spune Telemah; o împărăţie care nu va avea niciodată sfârşit; iar conducerea acestei împărăţii va rămâne în seama lui. Telemah afirmă că această profeţie se găseşte în scripturi. L-am lăsat să vorbească tot ce pofteşte, căci el e om în vârstă. Spune că va veni ziua când acest Mesia va domni şi asupra Romei! Hi-hi-hi! Ce să-i fac; e om în vârstă; dacă ar fi fost mai tânăr, aş fi dat poruncă să fie biciuit pentru neruşinarea lui. Un Mesia, murmură bătrânul Tiberiu pentru sine şi o împărăţie. Uf! Ce voiai să spui referitor la acest Mesia?

— Nimic altceva, stăpâne, decât că în mijlocul populaţiei rurale s-a răspândit credinţa că acest galileean ar fi Mesia pe care-l aşteptau să vină.

— Ce face? Strigă Tiberiu. Gallio, nu se poate ca tu să crezi aşa ceva!

— Eu nu sunt evlavios, stăpâne.

— Ce vrei să spui când afirmi că nu eşti evlavios? Doar crezi în zei, nu-i aşa?

— În acest domeniu, maiestate, eu nu mi-am format nici o convingere. Zeii sunt foarte departe de sfera preocupărilor mele. Stăpâne.

Tiberiu se întunecă la obraz şi clătină din cap.

— Probabil senatorul Gallio ne va spune foarte curând că nu crede ca împăratul său să fie de origine divină!

Gallio plecă fruntea şi se gândi la răspunsul pe care va trebui să i-l dea.

— Ce zici de asta? Stărui împăratul nerăbdător. Este împăratul de origine divină sau nu este?

— Dacă împăratul îşi închipuie că este de origine divină, răspunse Gallio cu îndrăzneală, atunci nu mai are nevoie ca unul dintre supuşii săi să-i confirme această credinţă.

Răapunsul acesta îndrăzneţ fu atât de neaşteptat, încât în primul moment Tiberiu nu găsi cuvintele potrivite pentru a-l pune la locul lui. Se uită la el îndelung, apoi îşi umezi buzele uscate.

— Gallio, constat că eşti un bărbat slobod la gură, dar cu toate acestea sincer, murmură el. Mi-a făcut plăcere să stau de vorbă cu tine. Acum te poţi retrage şi mâine dimineaţă vom continua această conversaţie. Ne pare rău că fiul tău nu poate primi însărcinarea pe care i-am ales-o.

— Noapte bună, stăpâne! Zise Gallio.

Se retrase spre uşă dar atitudinea lui păru atât de abătută, încât trezi mila bătrânului împărat, care strigă după el.

— Mai zăboveşte! Vom găsi o altă însărcinare pentru fiul admirabilului nostru Gallio. Lasă-l să studieze arta şi să doarmă în timpul conferinţelor filosofice. Lasă-l să câştige cunoştinţe în domeniul logicii şi al metafizicii. Pe toţi zeii! În palatul acesta se simte nevoie nu numai de a asculta în faţa uşilor închise şi a te bate cu paloşul. Fiul tău va fi sfetnicul nostru. Ne va ţine conferinţe savante. Suntem sătul de sfaturile oamenilor bătrâni. Marcellus îşi va expune vederile lui tinereşti asupra misterelor. Prin urmare Gallio… Vei informa pe fiul tău despre hotărârea luată de noi.

— Maiestatea-voastră este foarte binevoitoare faţă de mine, murmură Gallio recunoscător. Voi informa pe fiul meu despre generoasa hotărâre pe care aţi luat-o, stăpâne. Probabil această însărcinare va reuşi să-l vindece de suferinţele prin care trece acum.

— În sfârşit – şi bătrânul căscă zgomotos – chiar dacă nu-l va vindeca, asta nu va avea nici o importanţă. Toţi filosofii sunt scrântiţi la cap.

Încercă să râdă, apoi se lăsă uşor între perne şi printre buzele subţiri îi scăpă pufăitul respiraţiei ostenite, împăratul Romei adormise.

Fiind informat de căpetenia sclavilor că maiestatea-sa imperială nu s-a trezit încă, senatorul prânzi în camera lui şi plecă să facă o plimbare. De ani întregi nu mai vizitase insula Capri; asta se întâmplase cu ocazia inaugurării palatului villa lovis, când întreg Senatul participase la festivităţile care fuseseră impresionante mai mult datorită risipei decât somptuozităţii lor. Deşi era informat despre extravagantele clădiri din acesta insulă, totuşi nu-şi putuse imagina de la distanţă măreţia acestor lucrări. Pentru a putea admite aşa ceva, trebuia să vii aici şi să le vezi. Tiberiu putea foarte bine să fie şi nebun, dar în orice caz era un arhitect desăvârşit.

Înaintând cu paşi sprinteni în lungul aleii pavate cu mozaic în partea de răsărit a esplanadei, Gallio se abătu spre un foişor şi aşezându-se la umbră, se uită visător la dâra de fum albastru ce se răsucea leneşă pe deasupra Vezuviului. Fără să-şi dea seama de motive, înfăţişarea sinistră a acestui pisc de munte îi aduse aminte de Imperiul roman, care era şi el o forţă gigantică ţinută sub presiune; din când în când pe gura lui se revărsa fum de pucioasă şi zgură topită. Căldura aceasta nu era dintre cele care te încălzesc şi te înviorează şi nici lava aceasta nu reprezenta un îngrăşământ pentru pământ, căci Vezuviul nu se pricepea la altceva decât să distrugă. Cei care trăiau în apropierea lui erau mereu cu frica în sân.

Situaţia aceasta se potriveşte şi Imperiului roman, îşi zise Gallio. „Lasă-i să ne urască! Să ne urască toată lumea!” spusese bătrânul Tiberiu. Cu mult înainte de apariţia cezarilor, aceeaşi trufie nebunească abătuse nenorocirea asupra perşilor, a egiptenilor şi a grecilor. Nemesis îşi bătuse joc de trufia aceasta a lor şi-i îngenunchease, reducându-i la sclavie.

Gallio se întrebă dacă va mai fi în viaţă când se va produce prăbuşirea imperiului? Ce planuri o fi urzit această Nemesis în privinţa Romei? Ce fel de dinastie nouă va veni la domnie? Cine se va ridica – şi până unde – pentru a putea dărâma ceea ce clădiseră cezarii? Noaptea trecută beţivul de Tiberiu păruse aproape înspăimântat de misterioasele profeţii ale prorocilor evrei. „Cel care va veni”. Fireşte!… Tiberiu presimţea apropierea dezastrului. Se poate prea bine ca bătrânul acesta superstiţios să nu se fi gândit niciodată la motivele care-l determină să se intereseze atât de mult de vrăji şi preziceri şi de prostiile pe care i le înşirau despre drumul stelelor, dar motivul adevărat nu putea să fie altul decât acesta. Tiberiu vedea cum imperiul se apropie de sfârşit. „Cel care va veni!” în orice caz cineva va veni şi va lua asupra lui conducerea imperiului, dar acest cineva nu va fi un evreu. Ar fi imposibil! Ar fi chiar caraghios!

Preocupat de gândurile acestea negre, Gallio nu băgă de seamă că Diana se apropie decât în momentul când se opri în faţa lui, înaltă, zveltă şi trepidând de viaţă. Zâmbi şi cu un gest graţios îi întinse mâna.

Se întâmpla pentru prima dată ca cei doi să poată sta de vorbă, deoarece până acum nu avuseseră ocazia decât cel mult să se salute în treacăt în timpul vizitelor pe care le făcea Luciei, îşi aducea aminte că până nu demult ea fusese o fată mică şi sfioasă care nu prea vorbea de faţă cu el, dar aflase despre ea că este foarte vioaie şi uneori îndrăzneala ei mergea până la insolenţă. De câtăva vreme încoace, constatând o apropiere din ce în ce mai asiduă între fiul său şi fiica lui Gallus, începuse să-i acorde mai multă atenţie. Totuşi în această dimineaţă i se păru că până acum n-a văzut-o niciodată. Diana crescuse şi trupul ei luase graţia şi sinuozităţile unei femei. Era foarte frumoasă. Gallio nu se miră deloc că fiul său s-a îndrăgostit de fata aceasta.

Se ridică în picioare şi, înclinându-se adânc în faţa ei, rămase plăcut impresionat de energia cu care-i strânsese mâna. Ochii ei gravi, cu gene lungi şi îndreptate spre sprâncenele frumos arcuite, se uitau la el fără să clipească. Banda roşie cu care era legată împrejurul frunţii îi punea în valoare părul negru, aproape albastru, nobleţea frunţii de patriciană şi albul obrazului uşor îmbujorat. Gallio se uită în ochii ei cu sinceră admiraţie. Ochii aceştia aveau ceva specific feminin, dar erau tot atât de curajoşi şi de încrezători ca şi ochii unui bărbat: o moştenire care probabil i-o lăsase tatăl ei. Gallus era un bărbat încântător şi dispunea de un farmec neîntrecut, dar dincolo de farmecul şi amabilitatea lui se simţea o forţă ascunsă, întocmai ca arcurile unei capcane deschise care este gata să se închidă la cea mai mică atingere. Zâmbetul încrezător al Dianei şi energia cu care-i strânsese mâna avură darul să câştige imediat respectul senatorului şi prin minte îi trecu gândul că fermecătoarea fiică a lui Gallus dispune de toate mijloacele necesare pentru a-şi impune voinţa şi orice încercare de a proceda altfel va întâmpina împotrivirea ei categorică.

— Îmi dai voie să mă aşez lângă dumneata, senatore Gallio? Întrebă Diana şi buzele ei pline şi feciorelnice se înfiorară de un zâmbet, dar glasul ei melodic păru neobişnuit de grav.

— Te rog, draga mea, răspunse Gallio, care constată numaidecât mlădierea graţioasă a trupului ei când se aşeză pe scaunul din faţa lui. Tocmai mă gândeam că poate vom avea ocazia să stăm de vorbă împreună.

Diana zâmbi ca să-l încurajeze, dar nu răspunse nimic, iar Gallio începu să vorbească liniştit, cântărindu-şi fiecare frază.

— Acum câteva zile Marcellus s-a întors acasă din lunga lui călătorie, dar era bolnav şi deprimat. Ţi-a fost recunoscător – cu toţii îţi suntem recunoscători, dragă Diana – pentru generoasa ta intervenţie, datorită căreia a putut să se întoarcă la Roma. Marcellus va ti nerăbdător să i se ofere ocazia ca să-ţi mulţumească. Dar el nu este deocamdată în stare să-şi reia activitatea obişnuită. L-am trimis la Atena, în speranţa că o schimbare a mediului ar putea să-i alunge melancolia ce l-a copleşit.

Gallio făcu o pauză. Se aşteptase ca vorbele lui să fie primite cu o exclamaţie involuntară de mirare şi regret, dar Diana nu zise nimic: sta în faţa lui şi-l asculta cu atenţie, urmărindu-i mişcarea buzelor şi expresia ochilor.

— Trebuie să ştii, adăugă el, că Marcellus a trecut printr-o puternică zguduitură a nervilor.

— Da… Ştiu, răspunse fata şi dădu din cap.

— Nu mai spune! Ce ştii?

— Tot ce ai spus împăratului.

— Bine, dar împăratul nu s-a trezit din somn.

— Pe el nu l-am văzut încă, răspunse Diana. Informaţiile le-am primit de la Nevius, pe care l-am întâlnit adineauri.

— De la Nevius?

— Acesta este căpetenia sclavilor.

Gallio îşi trecu mâna peste obraz şi se gândi că acest Nevius are obiceiul să se amestece unde nu-i fierbe oala. Diana înţelese numaidecât gestul făcut de el.

— Cred că tu în orice caz ai avut intenţia să-mi spui, nu-i aşa? Întrebă ea. Nu este cazul să-ţi închipui că Nevius umblă cu vorbe. Cred că sunt obligată să fac această afirmaţie pentru apărarea lui. Este un slujitor extrem de discret şi uneori e foarte greu să afli de la el ce se petrece la palat.

Buzele senatorului se contractară şi umerii începură să-i tremure spasmodic, datorită râsului liniştit; era gata s-o întrebe dacă nu cumva s-a gândit să-şi ia o slujbă în administraţia imperiului, unde astfel de calităţi sunt necesare şi apreciate; d r problema pe care o discutau era prea importantă pentru a putea face glume. Expresia obrazului i se schimbă imediat.

— De vreme ce eşti informată despre ceea ce s-a întâmplat cu Marcellus, nu va mai fi nevoie să-ţi repet scena aceea penibilă.

— Totul mi se pare extrem de straniu, zise Diana şi întoarse privirea în altă parte. După câte spune Nevius, boala de care suferă Marcellus se datoreşte unei execuţii. Ochii ei luminoşi se întoarseră încet şi cercetară obrazul grav al senatorului: Cred totuşi că aici trebuie să mai fie ceva. Marcellus a avut şi înainte ocazia să vadă cruzimi sângeroase. Cine n-a văzut astfel de scene? Luptele din arenă nu sunt destul de sângerose? Cum se poate ca Marcellus să ajungă în starea aceasta numai din pricină că a fost obligat să execute pe un osândit, indiferent cine a fost acesta şi ce fel de osândă i s-a dat! El a văzut şi înainte de asta oameni murind.

— Diana, aici este vorba despre o răstignire, îi spuse senatorul cu glasul liniştit.

— Care este o osândă dintre cele mai înfiorătoare; de asta nu mă îndoiesc câtuşi de puţin. Nevius mi-a spus că toată lumea a fost convinsă despre nevinovăţia celui osândit. Dar pentru această osândă Marcellus nu are nici o răspundere. Judecata n-a fost condusă de el şi nici n-a avut vreun amestec în pedeapsa ce s-a dat acestui om. Admit că el regretă c-a trebuit să se supună ordinului primit, dar ar fi zadarnic să se mai frământe din pricina asta, de vreme ce evreul acela şi aşa nu va mai putea fi înviat. Eu cred că în afacerea asta se ascunde un mister. Nevius mi-a povestit despre o cămaşă vrăjită şi despre o întunecime în timpul după-amiezii, despre profeţiile cu venirea unui Mesia sau ceva asemănător. Nu cumva Marcellus îşi închipuie că a contribuit la executarea unui om de importanţă neobişnuită? Te pomeneşti că din pricina asta se zbuciumă?

— Diana, voi încerca să-ţi spun puţinul pe care-l cunosc în legătură cu întâmplarea aceasta şi vei putea să tragi singură concluziile pe care le vei găsi de cuviinţă, întrucât mă priveşte şi pe mine, voi recunoaşte că n-am fost în stare să găsesc nici o soluţie logică pentru a putea explica această problemă. De secole întregi profeţii iudaici au prorocit venirea unui erou care va elibera poporul lor. Acest erou şi conducător va restaura împărăţia evreilor. Profeţia aceasta, după cât spune Tiberiu, care cunoaşte destul de bine problemele acestea oculte, însă merge foarte departe şi prevede că regele acesta va stăpâni teritorii mult mai vaste decât cele ale săracei şi oropsitei Palestina.

— Prin urmare eroul acesta va fi ca un fel de cezar?

— Cel puţin ca un cezar, încuviinţă Gallio şi zâmbi sarcastic. Ei bine, s-a întâmplat ca un mare număr de evrei să-şi închipuie şi să creadă că acest galileean, pe care cei de la conducerea templului şi procuratorul imperiului l-au judecat pentru trădare, blasfemie şi erezie, ar fi însuşi Mesia a cărui venire le-a fost profeţită…

— Dar fără îndoială, interveni Diana, Marcellus nu poate să creadă astfel de vorbe! Ar fi cel din urmă om din lume despre care mi-aş putea închipui aşa ceva.

— Este adevărat, încuviinţă Gallio. Marcellus nu e din fire superstiţios. Dar după cât afirmă Demetrius, care a fost de faţă în timpul execuţiei, toată întâmplarea asta pare stranie. Atitudinea acestui evreu în timpul judecăţii a fost, ca să nu zic altfel, cel puţin neobişnuită. El afirmă că în pretoriu toţi cei prezenţi păreau că sunt vinovaţi de ceea ce se petrece, afară de el însuşi; tot aşa, în timpul cât a fost pironit pe cruce, purtarea lui a fost eroică. Demetrius este un om care judecă cu toată liniştea şi n-are obiceiul să debiteze minciuni.

— Ce părere ai despre cămaşă? Întrebă Diana.

— Nu ştiu ce aş putea să-ţi răspund la acesta întrebare, admise senatorul. Marcellus trecuse printr-o încercare grea în timpul acelei zile. Era nervos şi se simţea ruşinat şi abătut. Probabil starea lui se datora numai imaginaţiei. Dar când a îmbrăcat cămaşa aceea, ceva s-a întâmplat cu el! S-ar putea ca această problemă să nu ni se pară posibilă, dar cu toate acestea suntem obligaţi să recunoaştem efectul pe care l-a avut. Fără îndoială, vei zice că este caraghios să-ţi închipui c-ar putea fi vrăjită şi sunt de aceeaşi părere. Toate prostiile acestea cu puteri supranaturale mi se par nesuferite. Eu nu pot admite că lucrurile neînsufleţite ar dispune de o energie ascunsă care să fie mai presus de înţelegerea omenească. Cât despre legenda cu Mesia, pe mine nu mă interesează astfel de lucruri. Că acest galileean a fost osândit pe drept său pe nedrept, aceasta este o problemă aparte, astăzi definitiv închisă şi nu poate avea nici un fd de legătură cu mine. Dar după ce vom elimina din ceea ce ne preocupă toate aceste consideraţii, fie ca imposibile, fie pentru că sunt închise, rămâne faptul cert că Marcellus suferă şi din pricina asta ar putea să-şi piardă mintea. Acesta este singurul fapt real pe care nimeni nu-l poate tăgădui, sfârşi Gallio şi, ducându-şi mâna la fruntea brăzdată de vârstă, oftă îndurerat.

— Nevius mi-a spus că împăratul ar vrea să aducă pe Marcellus la Capri în calitate de sfetnic al palatului, zise Diana după o scurtă tăcere. Cred că noi nu putem fi de acord cu această idee, nu-i aşa?

— Îmi vine greu să-mi imaginez pe Marcellus în rolul acesta de sfetnic, admise senatorul. El nu se interesează de informaţiile din domeniul ştiinţelor ce preocupă pe împăratul Tiberiu.

— Crezi că el totuşi va accepta această numire?

— De, răspunse Gallio şi tăcu un gest deznădăjduit cu mâna. Cred că lui Marcellus nu-i va rămâne altă alegere. Deocamdată va putea să mai întârzie la Atena. Dar după ce se va întoarce acasă va fi obligat să asculte de ordinul împăratului, fie că-i va face plăcere, fie că nu-i va face.

Diana făcu o mişcare subită şi se aplecă spre el; trăsăturile obrazului i se contractaseră de spaimă.

— Spune-i să nu se întoarcă acasă! Nu trebuie să vină aici! Zise ea cu glasul în şoaptă şi se ridică în picioare. Gallio se uită la ea speriat şi tară să înţeleagă ce vrea să spună, apoi se ridică şi el: Va trebui să-ţi spun ceva, adăugă Diana şi luându-l de braţ îi arătă un şir de prăjini pe vârful cărora se legănau mici steguleţe. Acesta este terenul pe care împăratul va ridica o vilă nouă. A început să lucreze la planurile ei şi după ce va fi terminată mi-o va dărui mie.

Gallio se uită la ea înmărmurit.

— Ţie? Vrei să spui c-ai fi dispusă să trăieşti aici, strivită de pumnii acestui moşneag crud şi nebun?

Ochii Dianei se umpluseră de lacrimi. Clătină din cap şi întoarse privirea, dar nu-i dădu drumul de braţ.

— Propunerea aceasta mi-a făcut-o în ziua când l-am rugat să readucă pe Marcellus din exil, îi spuse ea cu glasul înecat de suspine. Nu a fost propriu-zis o condiţie pentru a revoca ordinul, dar acum atitudinea lui pare să indice că în realitate a fost. Mi-am închipuit că va uita ce mi-a spus. De obicei uită de toate. Dar de astă dată am toate motivele să cred că n-a uitat şi că are intenţia să meargă până la capăt. Tocmai de aceea ar vrea să aducă pe Marcellus aici. Aceasta va fi vila în care ne vom instala noi.

— Ei bine, la urma urmelor de ce să nu vă instalaţi? Zise Gallio ca s-o liniştească. Sau poate nu-i adevărat că tu şi Marcellus sunteţi îndrăgostiţi unul de altul?

Diana dădu din cap şi plecă fruntea.

— Dacă va veni aici la Capri, va avea o sumedenie de nemulţumiri, zise ea cu glasul stins. Apoi ştergându-şi ochii se uită la Gallio: îţi voi spune totul. Dar te rog să nu intervii, în timpul din urmă, Gaius a venit de două ori la Capri. Îmi cere să mă căsătoresc cu el. Împăratul nu-mi dă voie să mă întorc acasă. Am trimis mamei mele o scrisoare, dar ştiu că scrisoarea mea nu i-a fost predată. Aici sunt urmărită…

— Îi voi spune să vină imediat latine! Declară Gallio revoltat.

— Nu… Te rog, nu acum, căci nu e momentul! Protestă Diana şi-şi încleşta amândouă mâinile pe braţul lui. Probabil vom găsi un alt mijloc pentru a putea pleca de aici. Nu se poate s-o expun unei astfel de primejdii pe mama.

— Bine, Diana, dar în astfel de condiţii nu se poate să mai stai aici!

— Te rog să nu spui nimic şi nici să nu intervii! Repetă ea şi începu să tremure.

— Ai un motiv să te temi de ceva? Întrebă Gallio.

— Mă tem de Gaius! Răspunse ea cu glasul în şoaptă.