CAPITOLUL XIII.

Soarele aproape asfinţise, când după un drum obositor de o zi întreagă în faţa lor apăru localitatea Cana. Plecaseră din satul Nain, unde Justus stăruise să se oprească pentru o zi întreagă pentru a sărbători ziua sâmbetei şi astfel Marcellus fusese obligat să petreacă una dintre cele mai plicticoase şi mai lungi zile ce le cunoscuse în viaţă.

În dimineaţa acelei zile Justus se dusese la sinagogă. Dacă l-ar fi poftit şi pe el, Marcellus l-ar fi însoţit bucuros, căci simţea nevoia de oarecare variaţie, deoarece în Nain nu era nimic de văzut şi nimic de făcut. Dar Justus plecase spunândii-i că pentru mâncarea de amiază proviziile sunt tocmai de ajuns, aşa că nu va trebui să-şi facă nici o grijă.

După ce petrecu o după-amiază care i se păru că nu se va mai termina niciodată, se întinse în faţa cortului şi constată că Justus se întoarce însoţit de o femeie mai în vârstă şi de un tânăr înalt şi cu obrazul grav. Veneau încet, discutând foarte serioşi. La depărtare de un stadiu se opriră şi continuară să vorbească vreme îndelungată.

La urmă femeia şi tânărul, care probabil era fiul ei, se întoarseră spre sat şi plecară alături, iar Justus se apropie îngândurat. Marcellus îşi zise c-ar fi o copilărie din partea lui să fie nemulţumit din pricină că el refuză să-i facă cunoştinţă cu prietenii lui din părţile acestea. Când se întâmpla să găsească ceva marfa, nu ezita să-l pună în contact cu oamenii, dar îi da să înţeleagă destul de limpede că relaţiile dintre el şi aceştia sunt întemeiate numai pe interese reciproce.

În realitate el nu dorea câtuşi de puţin să cunoască pe femeia aceea cu părul cărunt şi nici pe tânărul de care se sprijinea cu atâta dragoste, dar cu toate acestea ar fi fost imposibil să nu se simtă puţin nemulţumit de străduinţa lor de a-l elimina dintre ei. În realitate înţelegerea dintre el şi Justus fusese să-l conducă la casele unde se puteau găsi ţesături de vânzare, dar nu se obligase câtuşi de puţin să-l prezinte oamenilor drept prieten al său. În acelaşi timp n-avea de unde să ştie şi nici nu trebuia să bănuiască despre el că ţesăturile acestea nu-l interesau câtuşi de puţin, ci tocmai dimpotrivă, el ar fi preferat să cunoască şi să stea de vorbă cu oamenii care au cunoscut pe Isus.

După ce ajunse în faţa cortului, Justus dădu din cap spre el şi. Aşezându-se pe iarbă, privirile i se întoarseră spre culmile munţilor ce se vedeau în depărtare. Din când în când Marcellus îi arunca priviri fugare, dar constată că el nu se gândeşte la cei din apropierea lui. Ar fi! Ost greu să afirmi dacă atitudinea aceasta face parte dintre obiceiurile Sabatului său dacă are şi alte motive pentru a tăcea.

În dimineaţa zilei următoare se trezi foarte devreme şi-i spuse că vor trebui să plece la drum. Prânziră în grabă. Porunci băiatului care conducea animalele de povară să se grăbească, deoarece în timpul acestei zile vor fi obligaţi să facă drum lung. Soarele începuse să dogorească, dar tânărul mergea înainte cu paşi întinşi, îndemnându-şi măgăruşii. Marcellus se simţi foarte mulţumit când pe la amiază Justus se abătu din drum şi le tăcu semn spre un crâng de măslini din apropiere.

— N-ai vrea să ne odihnim şi să mâncăm? Întrebă el.

— Sigur că vreau! Răspunse Marcellus respirând cu greutate şi ţtergându-şi fruntea de sudoare. Crezi că această Cana este o localitate atât de interesantă, încât să merite să alergăm în felul acesta, pentru a ajunge astăzi până acolo?

— Îmi pare rău că te-am zorit aşa la drum, răspunse Justus. Nu ţi-ar: spus motivul marşului acestuia grăbit, deoarece voiam ca la sfârşitul acestei zile să-ţi fac o surpriză. Acolo în Cana este o tânără femeie care în timpul serii iese în zăvoi şi cântă.

— Nu mai spune! Îngână Marcellus obosit. Sper că felul ei de a cânta merită osteneala ce ne-am dat-o.

— Cântă foarte bine! Zise Justus, care începuse să despacheteze proviziile. Locuitorii din Cana cinează devreme, apoi se adună cu toţii, tineri şi bătrâni, în apropierea izvorului unde această fată infirmă cântă imnurile preferate de poporul nostru. Membrii familiei şi vecinii o aduc cu o targa, apoi se adună împrejurul ei şi o ascultă cum cântă până începe să coboare întunericul.

— Ceea ce-mi spui mi se pare neobişnuit, declară Marcellus, pipăindu-şi pulpele îndurerate. Cum de este infirmă? Aş vrea s-o văd şi eu, dar, dacă vom continua marşul nostru în acelaşi timp, până diseară voi fi şi eu tot atât de infirm ca şi ea.

Justus îşi dădu seama că Marcellus glumeşte şi zâmbi, apoi frânse o bucată de pâine de secară, îi dădu lui jumătate şi se aşeză în iarbă.

— Miriam este o fată încântătoare, zise el şi începu să mestece cu lăcomie. Cred că acum trebuie să aibă vreo douăzeci şi doi de ani. Acum şapte ani a avut un atac de paralizie. În orice împrejurare o astfel de boală reprezintă o mare nenorocire; pentru Miriam însă a fost o calamitate, deoarece ea era o fată pricepută la tot felul de petreceri şi ea era cea care se ocupa întotdeauna de copiii satului. Acum însă nu mai poate umbla. Dar afară de asta nenorocirea abătută asupra ei i s-a părut atât de grea, încât se simţea cutremurată de revoltă şi toată ziua bocea, aşa că părinţii ei nu ştiau ce ar mai putea face ca s-o liniştească.

— Presupun că pe oamenii aceştia îi cunoşti destul de bine. Zise Marcellus, pe care întâmplarea aceasta nu-l interesa din cale-afară.

— Pe vremea aceea nu-i cunoscusem încă, zise Justus, dar foarte curând după aceea întâmplarea lui Miriam s-a răspândit foarte departe. Vreme de trei ani încheiaţi a stat în pat fără să se mişte, cutremurată de nemulţumire şi cu sufletul înveninat de nenorocirea ce se abătuse asupra ei, aşa că nu voia să stea de vorbă cu nimeni care ar fi încercat s-o îmbuneze. Pe măsură ce trecea timpul, primea tot mai rar pe prietenele ei în camera în care zăcea; sta nemişcată cu durerea ei şi se gândea numai ea ştie la ce, ca orice om bolnav.

— Şi acum a început să cânte? Ce s-a întâmplat cu ea?

— A început să cânte! Încuviinţă Justus, apoi după o clipă de gândire adăugă: Amănuntele acestei întâmplări nu le cunosc. Dar nici nu-mi vine să cred că le-ar putea cunoaşte cineva. Miriam refuză să vorbească despre schimbarea prin care a trecut, iar părinţii ei spun că nu ştiu nici ei. Când au venit oamenii şi i-a întrebat, le-au răspuns doar atât: „Întrebaţi pe Miriam”.

— Probabil spun adevărul când afirmă că nu ştiu ce s-a întâmplat, zise Marcellus, care începuse să-l asculte cu mai mult interes. Fără îndoială că nu pot să aibă nici un motiv de a refuza să explice cărei împrejurări se datoreşte îmbunătăţirea stării în care se găseşte fiica lor.

Justus dădu de câteva ori din cap fără să zică nimic.

— S-ar putea ca nici Miriam să nu cunoască adevărul, adăugă Marcellus, nădăjduind că povestea acestei fete nu se va termina cu atât. Probabil ea a constatat că nemulţumirea din sufletul ei s-a risipit… Dar în acelaşi timp s-ar putea admite că s-a împăcat cu gândul acestei nenorociri. Făcu o pauză pentru a-i da lui Justus ocazia să spună ceva, dar văzând că el nu zice nimic adăugă: Probabil într-o dimineaţă s-a trezit mai liniştită şi şi-a zis: „Cu purtările mele am făcut pe toţi cei dimprejurul meu să se simtă nemulţumiţi. De aici înainte mă voi preface că sunt mulţumită. Voi fi veselă şi voi cânta.” în acelaşi timp se poate ca ea să fi luat această hotărâre după ce a constatat că orice altă soluţie s-a dovedit zadarnică.

— Se poate, răspunse Justus îngândurat.

— Totuşi nu pari convins de temeinicia acestei supoziţii? Întrebă Marcellus după o lungă tăcere.

— Nu ştiu ce să zic, răspunse Justus şi clătină din cap. Una dintre prietenele ei pe care n-o mai văzuse de doi ani trebuia să se mărite. Părinţii ei au stăruit să meargă şi ea la nuntă, dar Miriam a refuzat; a plâns îndurerată toată ziua. Dar în aceeaşi seară, când părinţii ei s-au întors de la ospăţ, au constatat că este mulţumită şi c-a început să cânte.

— Asta este ceva nemaiauzit! Exclamă Marcellus. Dar cel puţin are glas ca să poată cânta în faţa oamenilor străini?

— Vei putea să constaţi… După ce o vei auzi, răspunse Justus. Iar mâine vei putea să mergi la ea. Naomi, care este mama ei, ţese foarte frumos. Te voi însoţi la ea. S-ar putea să găseşti şi câteva lucruri care să te intereseze. Dacă te simţi destul de odihnit, atunci vom putea să ne urnim din nou.

Îşi ridicară cortul la marginea micului orăşel Cana, apoi cinară repede şi plecară spre centrul oraşului, trecând pe lângă oameni care toţi păreau că se îndreaptă în aceeaşi direcţie. Găsiră vreo cincizeci de inşi care se aşezaseră roată împrejurul izvorului, a cărui apă gâlgâia în zăcătoarea cu pereţii de cărămidă.

— Probabil cei din Cana întrebuinţează această apă pentru băut? Întrebă Marcellus după ce se aşezară pe un colţ mai depărtat de pajişte.

— Este apă termală, răspunse Justus. Regiunea este plină de astfel de izvoare, adăugă el şi se aşezară pe iarbă cu picioarele încrucişate sub ei.

— Nu cumva apa aceasta are putere vindecătoare? Întrebă Marcellus.

— Lumea aşa spune, dar nu cei din Galileea. Străinii din mari depărtări vin să se scalde în apele acestor izvoare.

— Care va să zică localitatea aceasta este vizitată şi de străini?

— Aici nu vin prea mulţi. Cei mai mulţi străini se duc în Tiberiada, unde este lacul Ghenizaret. Este un oraş mult mai mare şi mai bogat. Pe aici este obiceiul ca numai oamenii bogaţi să se scalde în apele izvoarelor termale.

— Cum se poate aşa ceva? Întrebă Marcellus. Oamenii săraci nu cred în puterea vindecătoare a izvoarelor termale?

Justus începu să râdă. Râsul lui adânc şi contagios făcu pe cei din apropierea lor să râdă şi ei, căci între cei prezenţi se găseau foarte mulţi care cunoşteau pe uriaşul cu glasul blând care era originar dii localitatea învecinată Sepforis. De astă dată Marcellus păru că n descoperit ceva nou şi cu totul necunoscut în atitudinea lui Justin Părea mai vesel decât i se păruse până acum. Nici n-ar fi bănuit această calitate judecând după atitudinea lui gravă şi vorbele chibzuite.

— Oamenii săraci nu suferă de bolile ce pot fi vindecate de apa acestor izvoare, îi explică Justus. Apele acestea sunt întrebuinţate numai de oamenii bogaţi, obişnuiţi cu mâncare bună şi vin din belşug. Galileenii nu suferă de pe urma bolilor provocate de astfel de abuzuri.

Aluzia aceasta a lui păru foarte subtilă, mai ales că nu era îmbibată de nici o nemulţumire. Marcellus aprecie râsul inocent al celor dimprejtirul lor care ascultau despre ce vorbesc şi se simţi destul de bine între ei. Presimţea că se va putea înţelege cu aceşti oameni, care îl vor primi cu mulţumire în mijlocul lor.

— Ideea aceasta, Justus, este cu desăvârşire nouă şi foarte întemeiată, răspunse el. Până acum nu m-am gândit la acest amănunt, dar este cert că băile termale sunt destinate pentru oamenii îmbuibaţi şi iubitori de vinuri alese. Acum, după ce ai pomenit despre afacerea asta, îmi aduc aminte c-am auzit vorbindu-se ceva despre oraşul Tiberiada care este pe ţărmul lacului Ghenizaret.

— Multă lume îi zice Marea Galilei! Încuviinţă Justus, dar între aceştia nu sunt galileeni. Cei din apropierea lor păreau cu ascultă mai cu atenţie şi întinseseră capetele spre ei.

— Lacul este mare? Întrebă Marcellus?

— Destul de mare pentru a deveni primejdios pe vreme de furtună. Uneori este răscolit de vânturi grele.

— În apele lui se pescuieşte?

Justus dădu din cap cu indiferenţă şi un bărbat mai în vârstă aşezat în faţa lor întoarse capul ca şi când ar fi vrut să spună ceva. Marcellus întâlni privirea lui şi ridică din sprâncene pentru a-l îndemna să vorbească.

— Pescuitul este una dintre puţinele plăceri pe care şi-o poate permite şi populaţia săracă, zise străinul. Toată lumea dimprejurul lor începu să râdă.

— Ce fac oamenii, ies la prinsul peştelui? Întrebă Marcellus.

— Da, murmură Justus, i-au prins – i-au prins de multă vreme pe toţi, aşa că n-au mai rămas. Cei dimprejurul lor începură din nou să râdă. Marcellus constată atitudinea binevoitoare a acestor oameni faţă de el; aceasta probabil se datora faptului că venise aici împreună cu Justus, pe care toţi îl cunoşteau, dar afară de asta şi faptului că astăzi vorbea destul de bine limba aramaică.

— Totuşi continuă să pescuiască şi astăzi, repetă el cu inocenţă. Un glas subţire ca de copil se auzi de la celălalt capăt al rândului.

— Într-un rând au prins foarte mulţi peşti! Strigă tânărul.

— Ssst! Se auzi admonestaţia blândă a rudelor din apropierea lui. Privirile tuturor se întoarseră spre izvorul în apropierea căruia aşezaseră o targa pe care o aduseră de dincolo de uliţă. Fata era aşezată în capul oaselor şi cu trupul proptit între perne, în braţele goale şi frumos formate ţinea o harfa mică. Instinctul sculptorului făcu pe Marcellus să tresară. Fata avea un obraz frumos, de formă ovală şi palid, ceea ce dovedea grelele suferinţe prin care trecuse; privirile ochilor mari şi cu gene lungi însă nu erau tulburi. Părul ei despărţit de o cărare pe creştet încadra o frunte impunătoare. Buzele i se modulară într-un zâmbet când privirile i se plimbară pe deasupra oamenilor. Pe urma celor care aduceau targa veneau doi bărbaţi, pe umeri cu două capre de lemn, pe care puteau aşeza targa destul de sus ca să poată fi văzută de toată lumea. O tăcere adâncă se aşternu pe deasupra oamenilor, iar Marcellus, care rămase impresionat de acest spectacol, îşi zise c-ar fi mai bine ca fata să nu înceapă să cânte. Imaginea aceasta i se părea desăvârşită şi ar fi fost păcat să mai adauge ceva, căci probabil i-ar fi tulburat armonia.

Miriam înfiora uşor coardele harfei cu degetele lungi şi albe. Obrazul ei îşi schimbă înfăţişarea. Veselia trecătoare a trăsăturilor ei dispăru şi deveni un fel de extaz. Părea că a părăsit pe toţi cei dimprejurul ei şi acum pluteşte într-o lume de vis. Ochii luminoşi i se îndreptară în sus şi într-înşii se reflecta viziunea unei lumi depărtate. Apoi din nou atinse uşor coardele harfei.

Glasul ei de contralto era neobişnuit de adânc şi plin de rezonanţe. Primele note, abia perceptibile, începură să crească şi să ia amploare, până când deveniră ca un dangăt de clopot. Marcellus simţi că ceva îl sugrumă şi o emoţie neînţeleasă îi tulbură privirile. Cântecul fetei se ridica în sus, vibrând întocmai ca o bătaie de aripi:

Aşteptat-am cu răbdare pe Domnul… Şi plecatu-s-a spre mine ca să asculte suspinarea mea!

Împrejurul lui Marcellus toţi stăteau cu capetele plecate şi cu frunţile proptite în palme; ascultătorii păreau că suspină întocmai ca nişte copii care îşi reţin respiraţia pentru a nu tulbura pe cei din apropierea lor. El însuşi se uita la fata care cânta, copleşit de extaz şi cu ochii plini de lacrimi pe care nu şi le putea stăpâni.

Dat-a putere gurii mele să intoneze cântece noi de slavă! Continuă Miriam.

Justus întoarse încet ochii spre Marcellus. Obrazul lui era strâmbat de emoţie şi ochii plini de lacrimi. Marcellus se întinse spre el şi punându-i mâna pe braţ dădu din cap în semn de înţelegere. Apoi privirile mulţumite li se întoarseră din nou spre fata care cânta.

Răspunsu-i-am Lui: Facă-se voia Ta, Doamne, stăpâne al meu! Căci scris este în cartea legii despre mine că voi face voia Ta, Doamne! Şi legea ta este închisă în sufletul meu!

Imnul se termină şi mulţimea din apropiere respiră adânc. Oamenii se întorceau unul spre altul şi zâmbeau, incapabili să-şi exprime altfel emoţia. După o scurtă pauză, Miriam începu să cânte din nou. Marcellus încercă să găsească expresiile indicate pentru a caracteriza imnul acestei fete, iar în sufletul său se alternau în mod instinctiv propriile sale emoţii. Ultimele versete se terminară în momentul când lumina soarelui se stinse în zare:

Tu ai dat lumină celor care rătăcesc prin întuneric şi stau în umbra morţii; Tu ai călăuzit drumurile lor spre împăcare şi linişte!

Înserarea cobora repede. Oamenii ridicară targa lui Miriam şi plecară. Cei care o ascultaseră se împrăştiară tăcuţi şi ieşiră în drum. Marcellus rămase mulţumit când constată că Justus nu-l întreabă dacă i-a plăcut felul în care a cântat Miriam şi dacă se simte impresionat de această întâmplare neobişnuită.

Casa lui Ruben şi a lui Naomi, care se găsea la marginea dinspre miazănoapte a orăşelului, era mai încăpătoare decât majoritatea caselor din Cana. Clădirea, cu pereţii spoiţi în alb, era departe de drum în umbra unor sicomori uriaşi, în curtea spaţioasă din faţă erau pomi roditori care tocmai acum înfloriseră; pe ambele părţi ale casei erau grădini cu viţă de vie.

Cu mare greutate Marcellus reuşise să-şi domolească dorinţa de a vizita această casă, unde spera să cunoască pe fata infirmă, cu obrazul în extaz şi cu glasul de aur. Justus păruse nepăsător faţă de cele două case la care se opriseră în drum; dacă nu şi-ar fi dat seama că ar comite o imprudenţă, ar fi cumpărat toate obiectele ce i se ofereau.

— Vino să vorbim mai întâi cu Miriam, zise Justus, deschizând poarta de ostreţe, căci o văd aşezată în foişor.

Trecură în lungul pajiştii îngrijite şi se îndreptară spre foişorul acoperit, unde Miriam sta singură. Era îmbrăcată într-o rochie albă cu mânecile largi şi brodată la gât cu mărgele de coral. Dar nu purta nici o podoabă, decât un lănţişor de argint împrejurul gâtului, de care atârna un peştişor făcut din scoică de sidef. Pe o masă din apropierea ei era o cutioară plină cu suluri de pergament. Sta cu fruntea plecată şi urmărea cu atenţie medalionul de dantelă la care lucra. După ce se mai apropiară, ridică fruntea şi recunoscând pe Justus, îi zâmbi în semn de bun venit.

— O, Barsabas Justus, nu e nevoie să-mi dai nici o explicaţie, zise ea după ce-i prezentă pe Marcellus şi încercă să-i spună că pe el îl interesează ţesăturile făcute în Galileea. Toată lumea din Cana este informată, adăugă ea şi uitându-se la Marcellus zâmbi. Ne simţim cu toţii impresionaţi de această vizită; nu se întâmplă prea adeseori ca în părţile acestea să vină oameni străini şi să facă cumpărături.

Glasul ei adânc avea o mlădiere pe care Marcellus n-o putea defini decât cel mult că este tot atât de sinceră şi entuziastă ca şi zâmbetul ei. Constatase de multe ori că, atunci când face cunoştinţă cu femei tinere, acestea se simt copleşite de un fel de impetuozitate neaşteptată şi vorbesc cu glasul ascuţit şi ţipător, ca şi când ar fi la mari depărtări. Glasul lui Miriam însă era tot atât de domolit şi de firesc ca şi o apă lină care se mlădiază încet şi fără să facă nici un efort.

— Naomi este acasă? Întrebă Justus.

— Este în casă. Vrei să te duci la ea? Cred că ea şi tata te aşteaptă.

Justus plecă şi Marcellus îşi zise că probabil ar trebui să-l urmeze. Dar înainte de a se decide, Miriam îi indică un scaun.

— Te-am auzit cântând, începu el. A fost tot… Se opri pentru a putea găsi calificativul indicat.

— Cum se face că dumneata vorbeşti limba aramaică? Întrebă fata cu glasul blând.

— N-o vorbesc tocmai bine, răspunse Marcellus. Totuşi, continuă el cu mai multă încredere în sine, cred că nici compatrioţii dumitale n-ar fi în stare să definească felul în care cânţi. M-am simţit profund impresionat!

— Sunt mulţumită că mi-ai spus aceste cuvinte. Miriam dădu la o parte perniţa pe care era prins medalionul de dantelă la care lucra şi se uită la el cu ochii inocenţi. M-am întrebat ce-ţi vei putea închipui despre mine. Te-am văzut că erai împreună cu Justus. Până acum n-am cântat niciodată în faţa unui roman. Nu m-aş fi mirat deloc dacă ai fi făcut haz, dar în orice caz m-aş fi simţit îndurerată.

— Cred că în interiorul acestor provincii noi romanii ne bucurăm de o reputaţie destul de proastă, zise Marcellus.

— Sigur că da, răspunse Miriam. Singurii romani pe care-i putem vedea în Cana sunt legionarii, care trec în lungul drumului atât de mândri şi atât de dispreţuitori (îndreptându-şi umerii, încercă să imite mişcările ostaşilor), ca şi când ar vrea să spună… Dar se opri: Probabil va fi mai prudent să nu-ţi spun ce cred eu.

— O, ştiu foarte bine ce par că ar vrea să spună, interveni Marcellus şi ţuguindu-şi buzele completă gândul lui Miriam: Iată-ne, am sosit… Noi care suntem stăpânii voştri atotputernici!

Râseră amândoi şi Miriam luă din nou lucrul în mână. Urmărind cu atenţie mişcările acului, îl întrebă.

— Spune, mai există mulţi romani ca dumneata?

— Foarte mulţi! Nu am câtuşi de puţin pretenţia că eu aş fi unicul.

— Până acum n-am vorbit niciodată cu un roman. Dar mi-am închipuit că toţi sunt la fel, căci seamănă unul cu altul.

— Da, dar numai când sunt îmbrăcaţi în uniformă. Totuşi sub coifurile şi dincolo de scuturile lor sunt şi ei oameni ca toţi ceilalţi, cărora nu le face nici o plăcere să bătătorească străzile şi drumurile ţărilor străine. Ar fi mult mai fericiţi dacă ar fi la ei acasă, împreună cu familiile lor şi ar cosi în grădină sau ar scoate caprele la păscut.

— Îmi face plăcere să te aud spunând aceste cuvinte, zise Miriam. Este o senzaţie atât de neplăcută când oamenii nu-ţi sunt simpatici şi e atât de greu să nu-ţi faci gânduri urâte despre romani. Acum îmi voi aduce aminte că foarte mulţi dintre ei ar prefera să fie acasă şi să vadă de grădină şi de caprele pe care le au. Sper că acestora li se va da ocazia să-şi vadă dorinţa împlinită, adăugă ea şi zâmbi cu sfială. Dumneata ai grădină acasă?

— Da… Avem şi noi o grădină.

— Dar, fără îndoială, capre nu ai.

— Pentru acestea n-avem loc. Noi trăim în oraş.

— Aveţi cai?

— Da.

— În Galileea caii au nevoie de mai mult loc decât caprele. Nu vrei să-mi povesteşti ceva despre casa dumitale? Întrebă fata.

— Cu plăcere! Familia noastră este compusă din părinţii noştri, Lucia şi eu.

— În timpul cât lipseşti de acasă, grădina este îngrijită de părintele dumitale?

— Nu… Grădina nu o îngrijeşte el însuşi, răspunse Marcellus după o clipă de ezitare. Când fata ridică privirea spre el şi-l examina printre genele lungi, o întrebă: Aici te distrezi bine?

Fata dădu din cap în semn de încuviinţare.

— Ar fi trebuit să-mi dau seama că aveţi un grădinar, zise ea. Probabil aveţi şi o servitoare, nu-i aşa?

— Da, admise-Marcellus cu indiferenţă.

— Aceştia sunt sclavi? Întrebă Miriam pe un ton ca şi când ar fi căutat anume să nu-l jignească.

— Sunt sclavi, răspunse Marcellus cu sfială, dar te asigur că în casa noastră sunt foarte bine trataţi.

— De asta sunt convinsă, zise ea cu glasul blând. Dumneata n-ai fi în stare să fii crud faţă de cineva. Câţi sclavi aveţi?

— Nu i-am numărat niciodată. Probabil vreo doisprezece. Stai… Cred că sunt mai mulţi. Poate vreo douăzeci!

— Trebuie să fie o senzaţie stranie să ştii că eşti stăpânul unor fiinţe omeneşti, declară Miriam. Când nu-i scoateţi la lucru, îi ţineţi închişi?

— Cum să-i ţinem închişi? Exclamă Marcellus şi ridică fruntea. Sunt liberi să meargă în toate părţile unde poftesc.

— Serios? Se miră fata. Nu se întâmplă niciodată să fugă?

— În orice caz nu se întâmplă prea des, căci n-au unde se duce.

— Ce situaţie penibilă! Exclamă Miriam, înlănţuiţi, poate s-ar simţi mai bine. În cazul acesta ar putea să evadeze. Dar, aşa cum sunt, pentru ei întreaga lume aceasta nu este altceva decât o vastă închisoare.

— La asta nu m-am gândit până acum, răspunse Marcellus îngândurat. Dar cred că şi pentru ceilalţi oameni lumea aceasta nu reprezintă altceva decât o închisoare. Există cineva care să fie în întregime liber? În ce constă libertatea pentru oameni?

— Libertatea este adevărul! Se grăbi Miriam să-i răspundă. Adevărul reprezintă pentru toţi libertate! Dacă n-ar fi aşa, Marcellus Gallio, ce s-ar mai alege de mine? Ţara mea este supusă de străini. Din pricina infirmităţii mele, libertatea de care mă bucur este extrem de limitată, dar sufletul meu se simte liber.

— Asta înseamnă că eşti o fiinţă cu noroc. Eu aş fi în stare să sacrific orice pentru a mă putea bucura de o libertate care să nu fie dependentă de condiţiile exterioare. Concepţia aceasta este a dumitale? Probabil se datoreşte faptului că ai suferit atât de mult?

— Nu, dimpotrivă! Răspunse Miriam şi cJătină categoric din cap. Suferinţele mele m-au determinat să mă simt nenorocită. Eu n-am contribuit cu nimic pentru a obţine această senzaţie de libertate. Ea mi-a fost dăruită.

Marcellus nu zise nimic în timpul cât ea făcu o puază. Probabil îi va explica această senzaţie. Apoi cu totul pe neaşteptate obrazul fetei se lumină şi se întoarse spre el cu o expresie deosebită de cea de adineauri.

— Te rog să mă ierţi din pricină că încerc să mă informeaz despre dumneata, începu ea. Eu stau toată ziua nemişcată şi în apropierea mea nu se întâmplă nimic nou. Este o adevărată plăcere să poţi vorbi cu cineva despre ceea ce se întâmplă în lumea din afară. Vorbeşte-mi despre sora dumitale, Lucia. Este mai tânără decât dumneata?

— Mult mai tânără.

— Mai tânără decât mine?

— Cu şase ani mai tânără, îi răspunse Marcellus şi zâmbi când o văzu că se uită mirată la el.

— Cine ţi-a spus ce vârstă am?

— Justus.

— Cum de s-a întâmplat să-ţi spună?

— Înainte de a ajunge la Cana, mi-a vorbit despre felul dumitale de a cânta. Mi-a spus că nici n-ai bănuit că poţi cânta, până într-o zi… Când ai constatat că ai glas şi ai început să cânţi. Spunea că asta s-a întâmplat cu totul pe neaşteptate. Cum îţi explici lucrul acesta… de cumva nu este un secret?

— Este un secret, răspunse ea cu glasul stins.

Cei din casă apărură pe după colţ; în frunte venea Naomi cu braţele încărcate de cămăşi şi de şaluri; după ea venea Ruben şi Justus. Marcellus se ridică în picioare şi fu prezentat. Ruben păru că ezită înainte de a strânge mâna întinsă spre el. Naomi, care probabil se simţea încântată de atitudinea vizitatorului lor, zâmbi mulţumită. Asemănarea dintre mamă şi fiică se putea vedea fără greutate. Naomi avea aceleaşi gropiţe în obraji.

— Pe vremea asta mergeam în fiecare an la Ierusalim ca să petrecem sărbătorile Paştilor, zise ea şi înşiră ţesăturile pe spătarul unui scaun. Dar anul acesta nu vom merge. Tocmai de aceea am atâtea lucruri disponibile.

Marcellus încercă să ia o atitudine de negustor. Ridică în mână o cămaşă de culoare cafenie şi o examina cu interes de cunoscător.

— Aceasta, declară el, este o cămaşă tipic galileeană. Nu are nici o cusătură. Este foarte bine lucrată. Fără îndoială ai multă experienţă în ţeserea acestui fel de veşminte.

Expresia de pe obrazul lui Naomi păru că-l determină să continue fără nici o sfială. Presimţi că nu strică să dea dovadă că este un cunoscător în domeniul ţesăturilor de casă, deoarece în felul acesta va putea să servească şi lui Justus un fel de indicaţie pentru a-l linişti.

— Un ţesător din Atena, pe care-l cunosc, mi-a vorbit despre cămăşile ţesute în felul acesta. El mi se pare este samaritean şi cunoaşte foarte bine ţesăturile din Galileea, continuă el şi se întoarse spre Justus, care se uita la el întrebător, ca şi când s-ar fi străduit să-şi aducă aminte de ceva. Imediat după aceea obrazul i se lumină.

— Acum câteva săptămâni, în atelierul lui Ben Iosif lucra un tânăr grec. L-am auzit spunând c-a lucrat în atelierul unui ţesător din Atena pe numele de Beniamin, de la care a învăţat limba aramaică. Nu cumva este acelaşi ţesător?

— Ba da, este chiar el! Încuviinţă Marcellus, pre făcând u-se mulţumit de această coincidenţă, în Atena este un bărbat pe care-l respectă toată lumea. Este în acelaşi timp cărturar priceput, adăugă el şi începu să râdă. Lui Beniamin îi face plăcere să vorbească limba aramaică cu orice client despre care bănuieşte că o cunoaşte.

— Cu siguranţă tovărăşia dumitale i-a făcut plăcere, zise Justus. Am constatat că întrebuinţezi foarte multe cuvinte cunoscute în graiul samaritenilor.

— Aşa este! Încuviinţă Marcellus şi luând în mână un şal se întoarse din nou spre Naomi. Lâna din care este făcut e de bună calitate, zise el. Este recoltată aici în Galileea?

— Chiar de la oile crescute în madbra noastră, răspunse Ruben, cu mândrie.

— Madbra? Întrebă Marcellus. Va să zică în deşert? Justus începu să râdă.

— Nu înţelegi, Ruben? Întrebă el. Când samaritenii întrebuinţează cuvântul madbra, înţeleg deşertul. Apoi se întoarse spre Marcellus. Când e vorba despre madbra, noi înţelegem păşune. Pentru deşert noi avem expresia bara.

— Mulţumesc, Justus! Asta înseamnă c-am mai învăţat ceva şi îşi concentra din nou atenţia asupra şalului: Este foarte frumos colorat.

— Cu sucul murelor din ţarina noastră, răspunse Naomi.

— Dacă aş fi ştiut mai de mult că pe acest Beniamin îl cunoşti, ţi-aş fi vorbit şi despre tânărul grec Demetrius, care este un tânăr foarte cumsecade, interveni Justus. Într-una din zile a plecat cu totul pe neaşteptate. Avusese nu ştiu ce neînţelegeri şi era fugar.

Marcellus ridică mirat din sprâncene, dându-i astfel să înţeleagă că acum are altceva de vorbit.

— Aş dori să cumpăr şalul şi cămaşa aceasta, declară el. Să vedem ce mai aveţi aici, spuse şi începu să răscolească printre ţesături în nădejdea că purtarea lui n-a fost prea bruscă în momentul când a refuzat să vorbească despre Demetrius.

Imediat după aceea Justus ieşi în vie şi Rubens se luă după el.

— De ce nu-i arăţi lui Marcellus Gallio brâile acelea frumoase, mamă? Întrebă Miriam.

— Îmi dai voie să le văd şi eu? Stărui Marcellus.

Naomi plecă şi Marcellus continuă să cerceteze ţesăturile cu exagerat interes.

— Marcellus, începu Miriam pe un ton confidenţial. Ridică ochii şi întâlni privirea ei îndreptată spre el.

— De ce i-ai spus lui Justus minciuni? Întrebă ea cu glasul în şoaptă.

— I-am spus minciuni? Răspunse Marcellus prefăcându-se mirat.

— Despre grecul acela. Am constatat că nu eşti dispus să vorbeşti despre el. Spune-mi adevărul, cine eşti? Căci nu pari să fii negustor. Despre asta sunt convinsă. Am constatat că nu te interesează ţesăturile mamei mele. Miriam aşteptă să-i răspundă, dar Marcellus încă nu reuşise să se reculeagă: Spune-mi, stărui ea cu glasul blând, ce faci aici în Galileea, de cumva nu este un secret? Încercă să înfrunte zâmbetul ei provocator, prefăcându-se nepăsător.

— Este un secret, răspunse el.