CAPITOLUL XII.

Restul zilei Justus se purtă amabil faţă de el, dar părea îngândurat, începuse să se îndoiască de bunele lui intenţii. Ieri, în timpul cât fusescă în casa lui Ruben, aflase câteva fapte mărunte şi judecându-le în mod separat păreau lipsite de importanţă, dar cântărindu-le Împreună începuseră să i se pară suspecte.

Marcellus, a cărui conversaţie în limba aramaică părea să fie influenţată de dialectul samaritean, admisese fără să ezite că îl cunoaşte pe bătrânul Beniamin, care era şi el din Samaria.

Demetrius, frumosul sclav grec care fusese acum de curând în atelierul lui Beniosef, cunoştea şi el pe bătrânul Beniamin; lucrase chiar în atelierul lui şi limba aramaică pe care o vorbea era plină de expresii samaritene. Fără îndoială între Marcellus şi sclavul acesta fugar trebuia să existe oarecare legătură, deşi romanul acesta afirma că nu-l cunoaşte şi se prefăcuse că nu-l interesează plecarea lui neaşteptată din atelierul lui Beniosef. Era cert că Marcellus este informat despre acest amănunt şi nu doreşte să discute despre el. Toate aceste fapte dovedeau că nu mai poate avea încredere în el.

Ieri după apusul soarelui Justus plecase să se plimbe singur în lungul drumului, dându-i destul de limpede să înţeleagă că nu doreşte să fie însoţit de el. Marcellus se întrebă dacă se cuvine oare să meargă singur la izvor. Dar dorinţa lui nedomolită de a mai auzi o dată pe Miriam cântând îl determină să nu mai ezite.

Întreg oraşul era de faţă şi aşezat roată când sosi şi el, aşa că se opri mai la o parte. Nimeni nu-l băgă în seamă, deoarece Miriam se apropia cu targa ei şi ochii celor prezenţi erau îndreptaţi spre ea. Se aşeză jos şi se simţi înfiorat de aceeaşi emoţie ca şi în seara din ajun. Acum. După ce vorbise cu ea, cântecul lui Miriam i se părea că are o semnificaţie mai profundă. Se simţise atras într-un mod straniu de fata aceasta şi presimţea că prezenţa lui o interesa şi pe ea. Sentimentele lor reciproce nu reprezentau o simplă simpatie trecătoare, în atitudinea lui Miriam nu constatase nimic provocator. Ea nu dorea altceva decât să devină prietena lui; or, asta era un fel de dovadă de apreciere, deoarece îl considera destul de inteligent pentru a putea înţelege rostul cordialităţii ei spontane.

Stând ascuns în umbră şi simţindu-se când liniştit, când emoţionat de vibrarea adâncă şi încrezătoare a glasului ei, începu să-şi dea seama de realitatea credinţei ce o punea în mişcare. Scepticismul lui înnăscut deveni un fel de nostalgie neaşteptată, când o auzi cântând:

Adăposti-mă-voi sub scutul aripilor tale… Mi-am împietrit inima… Trezeşle-te, măreţia mea! Trezeşte-te, harfa mea, ca laudă să-i cânt Lui!

Justus îi spuse fără înconjur că dimineaţa următoare ar vrea să plece devreme spre Sepforis, unde are ceva de lucru.

— Când ne vom întoarce, vom trece din nou prin Cana? Întrebă Marcellus.

— Dacă doreşti, vom trece, răspunse Justus, dar aici am văzut pe toţi cei care an ţesături de vânzare.

Prin urmare nu mai era nimic de adăugat. Marcellus nu găsi nici un pretext menit să explice dorinţa lui de a se întoarce la Cana. Nu putea nici să-i spună: „Aş vrea să mai vorbesc o dată între patru ochi cu Miriam”. Era obligat să plece şi s-o lase să se întrebe ce o fi urmărind el cu acesta călătorie prin Galileea. Dacă ar fi avut ocazia să mai stea o dată cu ea de vorbă, poate i-ar fi spus întregul adevăr.

După ce Miriam cântă şi ultimul imn, el întârzie în umbră până când oamenii se împrăştiară. Constată că Justus s-a apropiat de membrii familiei lui Ruben şi că pleacă împreună. La nevoie ar putea să treacă înaintea oamenilor acestora, care înaintau foarte încet şi astfel să-şi ia rămas bun de la Miriam. Probabil se va bucura că şi-a adus aminte. Dar îşi zise că purtarea aceasta n-ar putea să fie cea mai indicată într-o astfel de împrejurare şi amândoi s-ar simţi sfioşi unul faţă de altul. Fără îndoială Ruben şi Naomi împărtăşeau părerea lui Justus, care probabil le spusese că drumurile acestui roman prin Galileea sunt suspecte. După ce mai întârzie o vreme până când oamenii se depărtară, Marcellus se simţi deprimat şi singur, aşa că se întoarse încet în micul lor cantonament, făcându-şi reproşuri că le-a dat ocazie, fără nici un motiv temeinic, să-l bănuiască. Ar fi fost mult mai bine dacă ar fi spus lui Justus fără nici un ocoliş motivul pentru care doreşte să viziteze Galileea. Fireşte, în cazul acesta Justus ar fi refuzat să-l călăuzească; dar situaţia de acum i se părea insuportabilă. Se simţea profund deprimat şi ar fi fost în stare să facă orice sacrificiu pentru a putea sta astă-seară de vorbă cu Demetrius. Dacă ar fi fost împreună, el ar fi găsit de mult mijlocul datorită căruia ar fi putut câştiga încrederea acestor galileeni.

Era aproape de amiază şi nu schimbaseră nici o vorbă împreună de mai bine de un ceas. Justus, care mergea în fruntea convoiului, se opri ca Marcellus să-l poată ajunge, îi făcu semn spre o casă ce se vedea pe coasta unei coline umbrite.

— Ne vom opri la casa aceea, zise el, deşi se poate ca Amasia şi Debora să fi plecat la Ierusalim. Ei ţes straiţe foarte frumoase, pe care le vând bazarelor în timpul săptămânii Paştilor.

O femeie voinică şrmai în vârstă ieşi din curte şi se apropie de ei după ce intrară pe poartă, apoi se lumină la obraz când îl recunoscu pe Justus. Nu, Amasia nu este acasă. El a plecat la Ierusalim.

— Şi tu, Debora, cum de n-ai plecat? Întrebă Justus.

— Fără îndoială ştii, oftă femeia. Eu nu doresc să mai văd oraşul sacru. N-ar fi plecat nici Amasia dacă n-ar fi trebuit să vând straiţele pe care le aveam, întoarse apoi privirea întrebătoare spre Marcellus şi Justus îl prezentă, explicându-i motivul pentru care s-mi oprit la casa ei. Debora zâmbi şi-i spuse cu părere de rău că nu le-a mai rămas nimic de vânzare. Amasia luase cu el tot ce avea gata. N-a mai rămas nimic altceva decât un covoraş pentru întrebuinţat sub şa, pe care l-am făcut pentru micul Gaspar, adăugă ea. Aş putea să vi-l arăt.

Se îndreptară împreună spre casă şi Debora le arătă un covoraş gros de lână, foarte frumos lucrat şi în culori vii.

— Gaspar va putea să se lipsească de covorul acesta dacă vreţi să-l luaţi, zise femeia şi le făcu semn spre un măgăruş cu părul argintiu care păştea la umbra unui copac.

— Probabil Gaspar acesta este favoritul dumneavoastră, zise Marcellus.

— Gaspar este o pacoste pentru casa noastră. Eu m-am îngreuiat prea mult pentru a-l putea încăleca şi Amasia spune că în convoi nu vredniceşte nici nutreţul pe care-l mănâncă.

— N-aţi vrea să-l vindeţi? Întrebă Marcellus.

— Nu v-ar fi de nici un folos, răspunse Debora cu toată sinceritatea.

— Cât mi-aţi cere pe el? Stărui el.

— Spune, Justus, cât crezi că face? Întrebă femeia.

Justus se apropie de măgăruş şi apucându-l de coamă, îl determină să ridice capul din iarbă şi-l cercetă în gură.

— De, dacă în realitate valorează ceva, deşi mă îndoiesc de această posibilitate, doar cel mult dacă l-ai da unui copii ca să se joace cu el, atunci ai putea să ceri cel mult doisprezece până la cincisprezece ţechini.

— Nu cumva are obiceiuri proaste? Întrebă Marcellus.

— Poate obiceiul de a mânca, răspunse Debora.

— Dar crezi că nu va fugi?

— De asta să n-ai nici o grijă. Pentru el ar fi un efort prea mare ca s-o rupă la fugă. La vorbele acestea începură cu toţii să râdă, afară de Gaspar, care plecă fruntea în pământ.

— Sunt dispus să-ţi ofer cincisprezece. Ţechini pentru măgăruş şi pentru covor, zise Marcellus.

Debora îi răspunse că este mulţumită şi adăugă că mai are şi o şa şi un frâu care au fost special făcute pentru Gaspar. I le aduse imediat. Şaua era bine făcută şi frâul frumos împodobit cu piele roşie, iar pe cureaua de pe frunte avea un clopoţel.

— Primeşti douăzeci şi cinci de ţechini pentru toate? Întrebă Marcellus.

Debora ridică şaua şi o puse în spatele măgăruşului peste covoraş, apoi strânse chinga sub pântec şi o încătărăma. Marcellus scoase banii şi, uitându-se la ei, Justus începu să râdă. Marcellus se simţi încântat, văzându-l Mai înveselii decât până acum.

Lui Gaspar părea că nu-i face plăcere să se despartă de păşune, d n r nu pai u câtuşi de puţin nemulţumit că va fi obligat să plece de la Debora, care-l însoţi până la poartă.

Târziu în aceeaşi după-amiază sosiră în marginea micii localităţi Septbris care era tipic galileeană. Toată lumea făcea semne şi saluta pe Justus. Văzându-l că se apropie grăbit. Curând după aceea ajunseră în piaţa publică, pe care o întâlneau în toate părţile pe unde treceau. Un băieţaş care se juca împreună cu un grup de copii în apropierea fântânii cu ghizdul de cărămizi se repezi spre Justus şi începu să strige mulţumit. Era un băieţaş frumos cu părul negru buclat şi un obraz inteligent, Justus se întoarse spre el şi ridicându-l de subsuori îl strânse în braţe înduioşat. Apoi îi dădu drumul şi întorcându-se spre Marcellus îi spuse cu mândrie:

— Acesta este Iona al meu, strigă el, deşi nu mai era nevoie să-i explice cine este.

Băiatul mai strânse o dată pe bunicul său, apoi îşi desprinse mâinile de pe el. Căci văzuse măgăruşul.

— Este al tău? Întrebă el.

— Probabil ţi-ar face plăcere să-l încaleci? Întrebă Marcellus. Iona se urcă în şa şi Marcellus scurtă curelele scărilor, iar în timpul acesta împrejurul lor se adună un grup de copii care începură să ţipe mulţumiţi. Justus se oprise în apropierea lor, netezându-şi btffba încruntat şi zâmbind.

— Cum îl cheamă? Întrebă Iona după ce Marcellus îi dădu frâul în mână. Din pricina emoţiei, glasul băieţaşului devenise ţipător.

— Gaspar, răspunse Marcellus. Dacă vrei, n-ai decât să-l păstrezi. Acum este măgăruşul tău.

— Al meu! Ţipă Iona şi se uită neîncrezător la bunicul său.

— Dumnealui, lămuri Justus, este prietenul meu Marcellus Ganâo. Dacă-ţi spune că măgăruşul este al tău, atunci aşa trebuie să fie. Apoi, întorcându-se spre Marcellus în timpul cât copiii se minunau de -lorocul lui Iona, îi spuse: Ceea ce ai făcut acum este o generozitate neaşteptată.

— Snune. Bunicule, el face parte dintre noi? Întrebă Iona şi întinse arătătorii! Spre binefăcătorul său.

Cei doi bâibaţi se uitară repede unul la altul; unul nu ştia ce să răspundă, iar celălalt aştepta cu sfială.

— Trebuie să faci parte dintre noi, declară Iona, căci altfel nu se poate să-ţi împărţi în felul acesta ceea ce ai!

Marcellus se uită din nou la Justus, dar acesta nu răspunse nici de astă dată nimic.

— Eşti om bogat? Întrebă Iona cu îndrăzneală.

— La o astfel de întrebare nimeni nu poate răspunde afirmativ, Iona, declară Marcellus râzând, în timpul cât Justus îngână un fel de scuză pentru îndrăzneala nepotului său.

— Trebuie să fii bogat, stărui Iona, de vreme ce împărţi cu alţii ceea ce ai. Ţi-a spus Isus să procedezi în felul acesta? Întrebă el şi întinse capul ca să-l poată examina mai de aproape. Ai cunoscut pe Isus, nu-i aşa? Bunicul nu ţi-a spus că Isus mi-a îndreptat piciorul, aşa că acum mă pot folosi de el şi pot umbla şi alerga împreună cu ceilalţi copii?

Copiii dimprejurul lor se liniştiră. Marcellus îşi dădu seama că va fi obligat să dea un răspuns de faţă cu copiii aceştia, dar nu ştia ce să le spună. După o lungă tăcere, îngână:

— Da… Bunicul tău mi-a spus, Iona, ce s-a întâmplat cu piciorul tău. Îmi pare bine că eşti vindecat. E foarte bine aşa!

— Ar fi bine să plecăm, interveni Justus cu glasul emoţionat. Casa mea este foarte aproape de aici. Vino! Aş vrea să-ţi prezint pe fiică-mea.

Marcellus nu se lăsă rugat. Apucară în susul drumului şi, pe măsură ce înaintau, numărul celor dimprejurul lor devenea tot mai mare. Ştirea despre sosirea lui Justus se răspândise în sat. Oamenii ieşeau din case şi se uitau la ei miraţi; copii de toate vârstele se apropiau ca să-i însoţească. Un băieţaş mai mic, olog de un picior, se tara în cârje şi obrazul lui luminos cerceta mirat procesiunea. Când îl văzu, Justus ieşi pe marginea drumului şi-l mângâie pe creştet.

La urmă ajunseră în faţa căsuţei modeste. Curtea dimprejurul casei era foarte curată. Pe marginea potecii care ducea până la intrare erau două rânduri de lalele. Rebeca, o matroană cu glasul blând în vârstă de vreo treizeci şi cinci de ani, ieşi în calea lor, mirată de îngrămădeala ce-i împresura. Justus, de cum intră în curte, îi explică ce s-a întâmplat şi în glasul lui tremură o amabilitate neobişnuită când prezentă pe Marcellus.

— N-ar fi trebuit să procedaţi în felul acesta, murmură ea, deşi ochii îi străluceau de mulţumire. Acesta este un dar prea scump pentru un băieţaş de vârsta lui.

— Mă consider pe deplin răsplătit, răspunse Marcellus şi zâmbi. Constat că măgăruşul este apreciat.

— Ia uită-te, mamă! Strigă Iona gesticulând cu mâinile. Este al meu!

Rebeca dădu din cap şi zâmbi, iar grupul de copii îşi continuă drumul pe urma eroului nostru.

— Aceasta este o zi de mare mulţumire pentru Iona, zise Rebeca, însoţindu-i în interiorul casei ei modeste.

— Da, aşa este! Încuviinţă Justus oftând şi se lăsă pe un scaun. Este o zi de mulţumire pentru el, dar cred că Iona este prea tânăr pentru a putea lua asupra lui o astfel de răspundere.

— Dimpotrivă, eu cred că este destul de mare, replică Marcellus. Trântorul acesta de măgăruş este anume menit să fie al unui băieţaş. Iona se va împăca destul de bine cu el.

— Cât despre asta, sunt şi eu de aceeaşi părere, răspunse Justus şi, netezindu-şi barba îngândurat, dădu de câteva ori din cap şi murmură mai mult pentru sine: Ar fi să aştepţi prea mult de la un copil. Apoi se lumină pe neaşteptate la obraz şi se adresă fiicei sale: Rebeca, pentru Marcellus Gallio vom ridica un cort în apropierea casei. De mâncat va mânca aici în casă împreună cu noi.

— Sigur că da, tată, se grăbi Rebeca să răspundă şi se întoarse zâmbind spre Marcellus. Nu cumva sunt şi feluri de mâncăruri pe care nu ai voie să le mănânci? Întrebă ea. Apoi, văzând că Marcellus se uită la ea fără să înţeleagă, îi explică: Eu nu cunosc obiceiurile romanilor şi mi-am închipuit că şi pe ei religia îi opreşte de la anumite mâncări, cum ne opreşte pe noi religia noastră.

— O, nu! Despre aşa ceva nu poate fi vorba, răspunse Marcellus cu amabilitate. Religia noastră nu incomodează pe nimeni… Nici chiar pe mine.

Regretă imediat această declaraţie lipsită de seriozitate, mai ales când văzu efectul pe care-l făcu asupra stăpânei casei.

— Cu vorbele acestea vrei să spui că n-aveţi nici un fel de religie? Întrebă Justus cu glasul grav.

— N-avem religie! Protestă Marcellus. Zeii noştri se văd în toate colţurile, până şi acolo unde nu te aştepţi.

— Probabil vorbeşti despre idoli! Îl corectă Justus.

— Vorbesc despre statui, lămuri Marcellus. Unele dintre acestea sunt foarte bine făcute. Majoritatea lor au fost importate din Grecia. Grecii sunt foarte pricepuţi la sculptură.

— Şi poporul dumitale se închină la aceste statui? Întrebă Justus mirat…

— Aşa se pare şi cred că unii dintre ei cred în aceste zeităţi cu toată convingerea, răspunse Marcellus, care nu se simţea mulţumit de aceste întrebări care i se puneau.

— Bine, dar cred că dumneata nu te închini acestor idoli, stărui Justus.

— Sigur că nu! Răspunse Marcellus râzând.

— Prin urmare nu crezi în nici un fel de putere supremă? Întrebă Justus, care părea mirat şi speriat.

— Recunosc, Justus, că toate teoriile pe care le-am auzit în legătură cu această problemă pentru mine n-au fost de ajuns de convingătoare. Aş fi foarte mulţumit dacă aş descoperi o religie în care să pot crede cu toată convingerea.

Presimţind că subiectul acestei conversaţii va fi destul de greu, Rebeca se frământă pe scaun şi zâmbi cu sfială.

— Îngăduiţi-mi să plec ca să pregătesc mâncarea, căci presimt că trebuie să fiţi flămânzi.

— Justus, nu am câtuşi de puţin intenţia să te jignesc, continuă Marcellus după ce Rebeca ieşi din odaie. Am constatat că eşti un om religios care crede cu toată convingerea şi a fost o imprudenţă din partea mea să vorbesc cu atâta nepăsare despre un astfel de subiect.

— Nu face nimic, răspunse Justus îngăduitor. Ţi-ai manifestat dorinţa de a crede. Or, asta înseamnă ceva. Nu se spune că în viaţă cei care caută vor găsi? Eşti un bărbat bine intenţionat. Eşti un om cu sufletul bun şi meriţi să ai o religie.

Marcellus nu găsi ce să-i răspundă, aşa că tăcu şi aşteptă continuarea conversaţiei începute. Peste câteva clipe Justus îşi propti palmele mâinilor uriaşe pe genunchi ca să-i dea să înţeleagă că vor continua altă dată, apoi ridicâpdu-se în picioare se apropie de uşă.

— Haide, Marcellus, să ridicăm cortul, zise el cu glasul blând. Se întâmpla pentru prima dată ca să-i spună Marcellus fără să mai adauge şi numele de Gallio.

Puţin după terminarea cinei, la care datorită noilor lui preocupări nu luase parte, Iona apăru în faţa intrării cortului cafeniu al lui Marcellus şi se opri cu mâinile proptite în şolduri şi pe obraz cu o expresie gravă. Se vedea destul de limpede că evenimentele din timpul zilei contribuiseră ca el să devină mai matur decât fusese până acum.

Marcellus, care se aşezase la o măsuţă pliantă ca să scrie, lăsă stilul din mână şi se uită la el mirat, apoi zâmbi, îşi închipuia, fără nici un temei de altfel, că ştie ce fel de gânduri preocupă acum pe Iona. În primul moment băiatul acesta se simţise copleşit de senzaţia celor întâmplate, glasul îi devenise ţipător şi mişcările maşinale; dar acum, după ce toţi copiii se întorseseră la casele lor şi pe Gaspar îl băgase în grajdul liber împreună cu vaca pe care o aveau şi-i adusese o sarcină de trifoi proaspăt cosit, emoţia prin care trecuse era domolită. Probabil începuse să-şi dea mai limpede seama de situaţia lui de acum în calitate de proprietar şi stăpân al unui măgăruş, fiind singurul copil din Sepforis care putea afirma că are un măgăruş. Nici chiar bunicul său nu avea. În astfel de împrejurări, îşi zise Marcellus, atitudinea lui la vârsta de şapte ani este cât se poate de normală.

— Ia spune, ai avut grijă ca să-l adăpi şi să-i dai de mâncare peste noapte? Întrebă el, vorbind ca de la egal la egal.

Iona îşi ţuguie buzele şi dădu din cap.

— Nu vrei să intri şi să te aşezi pe un scaun?

Iona intră şi, după ce se gândi o clipă, se aşeză pe jos şi-şi încrucişa picioarele sub el.

— Cum s-a purtat Gaspar în timpul plimbării? A fost cuminte? Iona dădu de câteva ori din cap şi rămase cu ochii plecaţi în pământ.

Marcellus nu ştia ce să-i mai spună, dar ar fi dorit să înceapă o conversaţie.

— N-a muşcat şi nic”i n-a zvârlit pe nimeni? Sau te pomeneşti că s-a culcat în mijlocul drumului cu şaua pe el şi a început să doarmă.

Iona clătină din cap fără să ridice privirea spre el şi făcându-şi limba ghemotoc începu să şi-o plimbe de la o falcă la alta.

Nu mai vorbise de ani întregi cu copii şi acum îşi dădu seama că nu este atât de uşor să stai de vorbă cu ei cum îşi închipuise el.

— Îmi pare bine că eşti mulţumit, declară el. Mai ai să-mi spui ceva privitor la această chestiune?

Iona ridică obrazul întunecat spre el şi dădu din cap, apoi înghiţi cu greutate.

— Toma mi-a cerut să-l las şi pe el să încalece, îngână el cu glasul stins.

— Ceva mă face să-mi închipui că ai refuzat, zise Marcellus.

Iona dădu din cap cu părere de rău.

— Din pricina asta, dacă aş fi în locul tău, eu nu mi-aş face nici o grijă. Pe Toma îl vei putea lăsa să încalece mâine. Probabil nici el nu şi-a închipuit că-i vei împrumuta măgăruşul chiar din prima zi. Acest Toma ţi-e prieten bun?

— N-ai văzut pe băiatul acela care umblă în cârje?

— Cel pe care bunicul tău l-a mângâiat pe creştet? Iona dădu din cap.

— În cazul acesta totul se va limpezi de la sine, adăugă Marcellus binevoitor. Va avea. Destule ocazii ca să încalece, în cazul când întâmplarea aceasta te nemulţumeşte atât de mult, de ce nu dai o fugă până la Toma acasă să-i spui că-i vei da măgăruşul mâine dimineaţă dacă va vrea.

— Mâine el va pleca, răspunse Iona abătut. Va pleca împreună cu maică-sa. Ei nu locuiesc în satul acesta, ci în Capernaum. Au venit ia Sepforis numai din pricină că bunica lui este bolnavă. Ea a şi murit, aşa că se vor întoarce acasă.

— Păcat că s-a întâmplat aşa, încercă Marcellus să-l îmbuneze. Dar tu nu ai nici o vină. Dacă situţia aceasta te nemulţumeşte, ar fi bine să vorbeşti şi cu bunicul tău. Ia spune, Iona, tu ai dormit vreodată sub cort?

Iona clătină din cap şi păru că s-a mai luminat la obraz.

— Mai avem un pat pe care l-am putea întinde. Du-te şi vorbeşte cu bunicul tău despre întâmplarea asta cu Toma şi cere voie mamei tale să dormi aici în cort împreună cu mine.

Iona zâmbi mulţumit şi plecă fără să întârzie.

Ar fi fost imposibil să nu audă conversaţia lor, deoarece Justus sta la fereastra deschisă, nu mai departe de doi paşi de cortul în care se găsea el. Peste câteva clipe auzi vibraţia adâncă a glasului blând al uriaşului şi glasul sfios al nepotului său. Fiind curios să afle cum se va termina această chestiune, lăsă stilul din mână şi ascultă.

— Când Isus a spus oamenilor să-şi împartă lucrurile pe care le au, el s-a adresat în primul rând bogaţilor, nu-i aşa bunicule?

— Da, el s-a adresat celor care au mai mult decât le trebuie şi ceea ce au pot să împartă şi altora.

— Marcellus este bogat?

— Da… Şi mai ales este un om foarte bun.

— Isus i-a spus şi lui să-şi dăruiască lucrurile pe care le are?

Urmă o lungă tăcere, în timpul căreia Marcellus îşi reţinu respiraţia.

— Eu, Iona, nu ştiu dacă i-a spus sau nu. Dar se poate să-i fi spus. Se făcu din nou tăcere, pe care la urmă o întrerupse băieţaşul.

— Bunicule, care este motivul că Isus n-a vindecat piciorul lui Toma?

— Eu nu ştiu, nepoate. Dar probabil lui Isus nu i-a spus nimeni că Toma este olog de un picior.

— Păcat, se auzi glasul băiatului. Ar fi fost mai bine dacă i-ar fi (ras cineva.

— Da, oftă Justus. În cazul acesta, pentru tine situaţia de acum ar fi fost mult mai uşoară, nu-i aşa?

— Sunt mulţumit că mie Isus mi-a îndreptat piciorul, murmură Iona.

— Da… E foarte bine, răspunse Justus. Faţă de tine Isus a fost foarte bun! Ştiu că şi tu ai fi gata să faci orice pentru Isus dacă ţi s-ar oferi ocazia, nu-i aşa?

— Bunicule, eu nu sunt în stare să fac nimic pentru Isus, protestă Iona. Cum aş putea să fac?

— De, dacă se va întâmpla să afli despre Isus că n-a făcut ceva pentru că nu i-a spus nimenea; ceva ce ar fi fost dispus să facă dacă ar fi fost informat; ceva ce ar face chiar astăzi dacă s-ar întâmpla să mai fie aici…

— Vrei să spui să fac eu ceva în interesul lui Toma? Se auzi glasul subţire al lui Iona.

— Nu te-ai gândit că poate ai putea face şi tu ceva pentru Toma? Micul Iona începu să plângă, iar după suspinele intermitente ce se auzeau din interiorul camerei înţelese că Justus şi-a ridicat nepotul pe genunchi. Nu mai auzi apoi nici o vorbă. Peste jumătate de ceas sau chiar mai bine, Iona, cu ochii roşii şi abătut, apăru la intrarea cortului.

— Voi dormi cu bunicul, zise el cu părere de rău, căci m-a poftit şi el.

— Foarte bine, Iona! Încuviinţă Marcellus. Bunicul tău nu te-a văzut de vreme îndelungată. Mâine, dacă vei vrea, poţi să vii să te joci aici în cort.

Iona nu se mişcă din faţa intrării şi păru că se gândeşte.

— Nu te superi dacă voi da pe Gaspar? Întrebă el, făcând un mare efort.

— Probabil lui Toma? Întrebă Marcellus.

Iona dădu din cap fără să ridice fruntea.

— Eşti convins că vrei să i-l dai?

— Nu… Eu nu vreau să i-l dau.

— În cazul acesta, Iona, tu eşti un băiat căruia nu-i lipseşte curajul! Declară Marcellus.

Probabil vorbele lui de apreciere părură prea impresionante pentru Iona, deoarece plecă imediat. Marcellus îşi descheie curelele sandalelor şi se întinse în aşternut imediat ce se făcu întuneric. Acest Isus, fără îndoială, fusese un bărbat de o forţă morală extraordinară. Acum e mort şi îngropat de mai bine de un an, dar efectul învăţăturilor lui asupra casei lui Justus fusese atât de puternic, încât şi nepotul său, care era un copil, se resimţea de această învăţătură. Făcu o comparaţie care-l determină să rămână îngândurat. I se părea că acest Isus a luat în mână o medalie şi un ciocan cu care a bătut imaginea spiritului său în aurul din Galileea, transformându-l în moneda împărăţiei lui. Omul acesta ar fi trebuit să trăiască. Să i se dea posibilitatea să convertească mai multă lume. Datorită spiritului său, dacă i s-ar fi dat posibilitatea să se desfăşoare în plenitudinea lui, ar fi putut să transforme această lume într-un loc unde oamenii bine intenţionaţi ar fi putut să trăiască mulţumiţi. Dar Isus era mort. Un mic grup de ţărani săraci din Galileea îşi va mai aduce aminte de el vreme de câţiva ani şi după aceea lumina se va stinge. Ce păcat! Micul Iona va dărui măgăruşul său lui Toma, dar despre fapta aceasta nu va afla nimeni afară de cei din Sepforis. Miriam va continua să cânte imnurile ei înaripate, dar numai pentru micul orăşel Cana. Împărăţia lui Isus Însă aparţine universului întreg! Totuşi moneda Bătută de el n-avea curs decât în sătuleţele din Galileea. Mâine va scrie lui Demetrius despre această chestiune.

Marcellus îşi termină prânzul, stând singur la masă. Rebeca se aşezase în apropiere, dar nu zicea nimic. Făcuse câteva observaţii banale şi ea îi răspunsese destul de amabilă, dar numai în monosilabe: Iona şi bunicul său au prânzit mai devreme, împreună. Nu crede că vor întârzia prea mult.

După ce mancă, Marcellus se întoarse în cort şi continuă scrisoarea pe care o începuse pentru Demetrius; scria greceşte, fără să se gândească la felul în care i-o va expedia. Toţi cei care avuseseră intenţia ca în primăvara aceasta să facă un drum la Ierusalim erau demult plecaţi.

Puţin după aceea Justus apăru ia intrarea cortului. Marcellus îi făcu semn să intre şi uriaşul se aşeză pe un scaun de campanie.

— De, începu Marcellus, întrerupând lunga tăcere dintre ei, mi se pare că micul Iona a săvârşit o faptă generoasă… Care i-a sângerat inima, îmi pare rău că i-am pricinuit această nemulţumire.

— Nu-ţi face imputări, Marcellus. Ar putea să iasă bine. Fireşte, băiatul este prea tânăr pentru a-l supune la o încercare atât de grea. Va trebui să mai aşteptăm, pentru a vedea cum se poartă. Ziua aceasta va fi pentru Iona o zi memorabilă dacă va fi în stare să-şi dea seama de importanţa ei, zise Justus cu mândrie, dar se vedea că se simte tulburat.

— Să-şi dea seama de importanţa ei! Repetă Marcellus. Eu cred că şi-a dat seama. N-a dat măgăruşul băiatului care este olog? Doar nu-ţi închipui că-i va părea rău de gestul pe care l-a făcut şi că va cere lui Toma să i-l dea înapoi?

— Nu… Eu nu mă gândesc la asta! Dar toţi copiii s-au adunat grămadă şi i-au spus lui Iona că este un băiat de treabă. Ar fi trebuit să-i auzi. La urmă Toma a plecat împreună cu maică-sa. Toma încălecase, iar maică-sa mergea alături de el şi plângea de mulţumire. Şi toate femeile care au însoţit-o până în drum au început să vorbească despre Iona şi să spună: „Ce faptă frumoasă şi vrednică. Eşti un băiat generos!” Justus oftă adânc. Eu cred că au procedat greşit. Dar nu puteam să le ocărăsc din pricina asta! Aşa că am plecat.

— Bine, Justus, gândeşte-te că este firesc ca vecinii să laude pe Iona pentru fapta pe care a săvârşit-o. A fost un mare sacrificiu pentru un copil ca el. Nu eşti de părere că merită toată l uda?

— Merită laudă, încuviinţă Justus, dar nu în mod exagerat. Cum spuneai adineauri, fapta aceasta l-a costat un mare sacrificiu. Are dreptul să se împărtăşească de mulţumire sufletească. Ar fi mare păcat dacă în loc de această mulţumire nu i-ar rămâne decât trufia. Nu există deşertăciune mai primejdioasă pentru caracterul unui bărbat decât posibilitatea de a se mândri cu faptele sale. N-are decât să se mândrească cu puterea, cu priceperea, cu vigoarea, cu înfăţişarea şi rezistenţa sa, deoarece acestea sunt slăbiciuni de care suferim cu toţii. Dar când un bărbat este vanitos, datorită faptelor bune pe care le-a săvârşit, aceasta este o mare tragedie. Nepotul meu este foarte tânăr şi lipsit de experienţă. Caracterul lui ar putea fi cu uşurinţă alterat de acesta trufie, chiar înainte de a-şi putea da seama ce s-a întâmpalt cu el.

— Înţeleg ce vrei să spui! Declară Marcellus. Sunt de acord cu dumneata. Întâmplarea aceasta va contribui la fermitatea caracterului lui Iona mai mult decât te-ai putea aştepta de la un copil de vârsta lui sau va face dintr-însul un închipuit. Haide, Justus, să plecăm de aici înainte ca vecinii să aibă ocazia să-şi exercite influenţa nefastă asupra lui. Îl vom lua şi pe el cu noi. Ce zici de asta?

Privirile lui Justus se luminară. Dădu din cap de câteva ori în semn de încuviinţare.

— Voi vorbi cu maică-sa, răspunse el. Vom strânge apoi bagajele şi vom pleca fără întârziere.

— Va fi foarte bine. Mi-am zis că poate vei stărui ca Iona să rămână acasă… Pentru a te convinge până unde va fi în stare să meargă cu ispăşirea.

— Nu, căci n-ar fi loial să-l expun la această ispăşire, protestă Justus. A procedat foarte bine, prin urmare este timpul ca noi să-i întindem o mână de ajutor, în această împrejurare, prietene, avem şi noi anumite obligaţii.

— Ai dreptate, răspunse Marcellus şi începu să facă sul scrisoarea pe care o terminase. Eu port răspunderea pentru că am băgat pe Iona în această afacere şi mă voi strădui să-l scap înainte ca purtarea lui să aibă şi alte urmări.

Justus nici nu intră bine în casă când Iona apăru la intrarea cortului, pe obraz cu zâmbetul sfios al celui care este obligat să poarte o povară.

— Ei, Iona! Strigă Marcellus. Am auzit c-ai ajutat pe Toma să plece la drum. Ai procedat foarte bine; la urma urmei tu n-ai nevoie de măgăruş. Ai cele mai bune picioare ce pot fi găsite în această localitate. Preocupat cu păturirea învelitorilor pe care le băga în străiţele convoiului, continuă să vorbească în felul acesta şi mai mult pentru sine însuşi. Un băiat care înainte de asta a fost infirm şi mai târziu a fost vindecat trebuie să se simtă atât de mulţumit, încât niciodată nu va dori să încalece!

— Da, dar Gaspar a fost un măgăruş foarte frumos! Răspunse Iona muşcându-şi buzele. Toată lumea spune că nu înţelege cum de am fost în stare să renunţ la el.

— Nu trebuie să te intereseze ce spune lumea, ripostă Marcellus. Nu admite ca alţii să-ţi tulbure plăcerea faptei pe care ai săvârşit-o. Tu eşti un băiat vrednic şi atât ajunge. Şterge-ţi nasul şi dă-mi o mână de ajutor ca să strâng cureaua aceasta.

Justus sosi tocmai la timp pentru a putea auzi ultimele cuvinte şi încercă să zâmbească.

— Iona, începu el, te vom lua cu noi pentru câteva zile. Maică-ta a început să-ţi împacheteze câteva lucruri de care vei avea nevoie.

— Pe mine? Plec şi eu cu voi? Ţipă Iona şi se repezi pe după cort chiuind de mulţumire.

Justus şi Marcellus se uitară unul la altul.

— Fapta pe care am săvârşit-o acum, este destul de brutală, zise Marcellus.

— Rănile primite de la un prieten nu dor prea rău, răspunse Justus. Iona se va reface fără greutate. Acum are din nou la ce să se gândească de vreme ce a auzit că-l vom lua cu noi.

— Ia spune, Justus, încotro ne vom duce acum?

— M-am gândit să mergem mai întâi la Capernaum.

— Drumul acesta cred că va mai putea aştepta. S-ar putea să ne întâlnim cu Toma şi cu Gaspar. Cred că n-avem nevoie ca astăzi să ne mai întâlnim o dată cu ei. Mai bine să ne întoarcem la Cana. O întâlnire cu Miriam lui Iona nu poate decât să-i folosească.

Justus îşi netezi barba, încercând să-şi ascundă un zâmbet.

— Probabil tot aşa îţi va folosi şi dumitale, îndrăzni el să-i răspundă. Dar nu eşti de părere că-ţi risipeşti timpul? În Cana am văzut tot ce se găseşte de vânzare.

Marcellus, care continua să bage lucrurile din cort într-un coş de nuiele, îşi îndreaptă trupul pe neaşteptate şi privi pe Justus drept în luminile ochilor.

— Cred c-am cumpărat toate ţesăturile de care am nevoie, declară el cu îndrăzneală. Ceea ce am aflat despre acest Isus mă face să doresc şi alte informaţii referitoare la el. Nu ştiu dacă vei vrea să-mi faci cunoştinţă cu câţiva oameni care l-au cunoscut… Şi care ar fi dispuşi să-mi vorbeasă despre el.

— Va fi foarte greu, răspunse Justus fără ezite. Oamenii din părţile acestea n-au nici un motiv întemeiat ca să-şi închipuie c-ar putea sta de vorbă cu romani şi să le vorbească fără nici o sfială. Li se va părea neobişnuit ca un bărbat care face parte din neamul dumitale să se intereseze de Isus. Probabil nu ştii că romanii l-au osândit la moarte. De asemenea, nu ştii că legionarii – mai ales cei din Ierusalim – pândesc orice ocazie ce s-ar ivi pentru a le confirma bănuiala că adepţii lui Isus au început să se organizeze.

— Spune, Justus, nu cumva îţi închipui despre mine c-aş putea să fiu o iscoadă? Întrebă Marcellus.

— Nu, eu nu-mi închipui că ai putea fi o iscoadă. Nu ştiu, Marcellus, ce ai putea să fii, dar am toată încrederea că nu ai intenţii rele faţă de noi. Aş fi dispus să-ţi spun şi eu unele amănunte despre Isus.

— Îţi mulţumesc, Justus, zise Marcellus şi scoase din sânul tunicii scrisoarea ce o făcuse pentru Demetrius. Spune-mi, cum aş putea trimite această scrisoare la Ierusalim?

Justus încruntă din sprâncene şi se uită bănuitor la sulul de pergament.

— La Capernaum există un fort roman, murmură el. Fără îndoială comandantul fortului are curieri care pleacă şi se întorc tot la două-trei zile.

Marcellus îi întinse sulul de pergament şi-i făcu semn spre adresă.

— Nu vreau să expediez această scrisoare cu ajutorul celor din fortul Capernaum şi nici al administraţiei procuratorului din Ierusalim, zise Marcellus. Scrisoarea aceasta va trebui trimisă cu un om de încredere, care s-o predea grecului Stefanos din dugheana lui Ben Iosif.

— Prin urmare cunoşti pe sclavul Demetrius, se dumiri Justus. Tot aşa mi-am închipuit şi eu.

— Da… Este sclavul meu.

— M-am gândit şi la asta.

— Serios! Ei bine, ia să-mi spui la ce te-ai mai gândit? Cred că va fi mai bine să limpezim situaţia de vreme ce am ajuns aici.

— M-am întrebat care ar putea fi scopul ce-l urmăreşti cu această călătorie în Galileea, declară Justus şi păru că se mai înseninează puţin.

— În sfârşit, acum ştii, nu-i aşa?

— Nu sunt tocmai sigur c-aş şti, zise Justus şi puse mâna pe braţul lui Marcellus: Spune-mi doar atât: Ai văzut vreodată pe Isus, l-ai auzit vorbind?

— Da, l-am auzit, dar n-am putut înţelege ce spune. Pe vremea aceea nu cunoşteam limba în care vorbea.

— Ai învăţat limba aramaică pentru a putea culege informaţii despre el?

— Da, alte motive n-aş fi avut s-o învăţ.

— Îngăduie să-ţi mai pun o întrebare, zise Justus cu glasul în şoaptă: Faci parte dintre noi?

— Iată motivul pentru care am venit în această provincie. Vreau să-mi dau seama de realitate. Eşti dispus să-mi stai într-ajutor?

— În măsura puterilor mele, încuviinţă Justus şi în măsura capacităţii dumitale de înţelegere.

Marcellus rămase mirat.

— Vrei să afirmi că în învăţătura aceasta sunt şi anumite mistere pe care eu nu sunt destul de inteligent pentru a le putea înţelege? Întrebă el nerăbdător.

— Eşti destul de inteligent, ripostă Justus. Dar pentru a putea înţelege pe Isus nu este nevoie exclusiv de inteligenţă. Ceea ce-ţi voi spune eu despre el va trebui să accepţi cu inima şi să ai credinţă.

— De mine credinţa se apropie numai cu mare greutate, răspunse Marcellus încruntat. Eu nu sunt superstiţios din fire.

— Cu atât mai bine, răspunse Justus. Cu cât vei fi obligat să plăteşti un preţ mai mare, vei aprecia cu atât mai mult ceea ce ai obţinut. Apoi se ridică în picioare şi scoţându-şi tunica începu să smulgă grăbit ţăruşii cortului. Despre asta vom vorbi mai târziu, adăugă el. Este tocmai timpul să plecăm la drum dacă vrem să ajungem la Cana până la apusul soarelui. Apoi cu totul pe neaşteptate păru că i-a trecut ceva prin minte, căci îşi îndreptă trupul. Aşa va fi mult mai bine, zise el. Vom pleca la Nazaret! Este mult mai aproape decât Cana. În orăşelul acesta s-a născut Isus. Maică-sa mai trăieşte şi astăzi acolo. Când va afla că dumneata, care eşti roman, ai văzut pe fiul ei şi te-ai interesat atât de mult încât vrei să afli şi alte informaţii despre el, îţi va spune tot ce doreşti!

— Nu, te rog! Nu vreau să mă întâlnesc cu ea! Protestă el. Apoi, văzând mirarea zugrăvită pe obrazul lui Justus, adăugă: Presimt că ea nu va fi dispusă să vorbească despre fiul ei cu un roman.

Primele trei mile Iona le făcu alergând când în fruntea, când înapoia micii caravane, întocmai ca un căţeluş care se zbenguieşte: arunca cu pietricele spre vitele care păşeau şi intra în holdele de pe marginea drumului. Dar, după ce soarele se urcă sus pe cer, entuziasmul lui se mai domoli. Acum se mulţumea să meargă alături de bunicul său cu paşi întinşi şi simţindu-se mai bărbat decât era în realitate. După ce mai făcu o bucată de drum, luă pe bunicul său de mână şi-l determină să umble mai încet, deoarece începuseră să-l doară picioarele. Preocupat de subiectul conversaţiei lor importante. Justus nu-şi dăduse seama de oboseala nepotului său; dar, când îl văzu că se împiedică şi e gata să cadă, se opriră la umbră şi descărcară poverile măgăruşilor, apoi le împărţiră în aşa fel ca cel mai mic să fie liber pentru a putea luă un călăreţ. Iona nu protestă când văzu că-l ridică în şa.

— Ar fi fost bine să fi păstrat şaua aceea frumoasă, oftă el.

— Nu, n-ar fi fost bine, zise Marcellus. Când dăruieşti ceva, e mai bine să-ţi iei gândul de la ce ai dăruit şi să nu-ţi pară rău.

— Băiete, prietenul nostru are dreptate, încuviinţă Justus. Măgăruşul acesta te va putea duce şi fără şa frumoasă. Să plecăm la drum şi, când soarele va dogorî deasupra capetelor noastre, ne vom opri ca să mâncăm ceva.

— Mie mi-e foame chiar acum! Declară Iona

— Şi mie mi-e foame, interveni Marcellus şi în timpul cât strânse chinga se adresă lui Justus cu glasul în şoaptă: Nu uita că el este copil şi nu trebuie să fii sever.

— Cred că ai fi fost încântat de învăţăturile lui Isus, declară Justus amabil. Ai o inimă bună, Marcellus. De câte ori l-am auzit vorbind despre bunătatea omenească! Pentru el nu putea să existe nimic mai meschin decât bunătatea subliniată de meschinărie. Cea mai ticăloasă faptă pe care ar putea-o săvârşi un bărbat faţă de sine însuşi sau faţă de aproapele lui este un dar pe care-l face cu părere de rău. Este foarte greu pentru un bărbat cu sufletul neprihănit să dăruiască ceva ce n-ar trebui dăruit, ci aruncat. Cred, prietene, că această parte din învăţătura lui Isus nu-ţi va veni prea greu s-o accepţi!

— Probabil ai o părere prea bună despre mine, Justus, protestă Marcellus. Eu în toată viaţa mea n-am dăruit nimic ce ar fi putut să mă facă mai sărac decât am fost înainte de aceea. Nu am dăruit nimic din ceea ce mi-am dorit sau ce am preferat să păstrez. Cred că Isus a renunţat la tot ce a avut.

— Tot ce a avut! Încuviinţă Justus. Nu mai avea nimic, decât hainele de pe el. Spunea că, dacă un bărbat are două haine, pe una se cade s-o dăruiască altuia, în ultimul an cât a fost împreună cu noi, a avut o cămaşă bună. Probabil ar fi dat-o şi pe aceasta altuia dacă această cămaşă nu i-ar fi fost dată şi lui în împrejurări cu totul neobişnuite.

— N-ai vrea să-mi divulgi şi mie ce s-a întâmplat? Întrebă Marcellus.

— În Nazaret trăia o femeie nenorocită despre care umbla vorba că este vrăjitoare. Era mică de statură şi urâtă la vedere; umbla întotdeauna singură, n-avea prieteni şi era veşnic nemulţumită, într-o zi, de Sabat, vecinii au auzit pocnind spata războiului la ea în casă şi s-au dus să-i spună că în felul acesta încalcă legea. Dar Tamar n-a vrut să asculte de ei şi oamenii s-au dus şi au pârât-o la cărturari, care au venit în dimineaţa Sabatului următor şi, găsind-o că ţese, i-au stricat războiul, care era singurul ei mijloc de existenţă. Probabil restul întâmplării ţi-l poţi închipui cu uşurinţă, conchise Justus.

— Tamar a avut noroc cu Isus, care era un teslar priceput, zise Marcellus. Dar ce au zis autorităţile templului când au constatat că el vine în ajutorul lui Tamar? Nu l-au învinuit şi pe el că se asociază cu cei care calcă Sabatul?

— Dimpotrivă, l-au învinuit. Asta s-a întâmplat pe vremea când rabinii încercau să găsească motive de acuzare împotriva lui. Oamenii au stăruit de multe ori să vorbească în sinagogile satelor şi faptul acesta nu putea să fie pe placul rabinilor, care chemau mereu poporul să aducă jertfe. Isus a vorbit despre prietenia şi ospitalitatea faţă de oameni străini şi despre săracii care trebuie ajutaţi.

— Rabinii nu erau adepţi ai prieteniei şi ai milei? Întrebă Marcellus.

— Ba da, erau. Şi considerau ca ceva de la sine înţeles ca în această privinţă toată lumea să Fie de acord.

— Cel puţin în teorie dacă nu altfel, zise Marcellus.

— Da, exact! Numai în teorie! Dar în privinţa adunării fondurilor pentru susţinerea sinagogilor erau de acord şi în practică. Vorbeau mereu numai despre bani, aşa că nu le mai rămânea timp pentru a putea vorbi şi despre lucruri din domeniul spiritual.

— Haide, continuă şi spune-mi ce s-a întâmplat cu Tamar, îl întrerupse Marcellus. Isus i-a reparat războiul şi în semn de recunoştiinţă ea i-a ţesut o cămaşă.

— Tocmai! Pe aceasta a purta-o până la moarte.

— Ai fost de faţă… Când a murit? Întrebă Marcellus.

— N-am fost… pe vremea aceea eu eram la închisoare, răspunse Justus, care părea că nu este dispus să vorbească despre această chestiune.

Dar, la stăruinţele lui Marcellus, îi povesti pe scurt ce s-a întâmplat. Câteva zile înainte de a fi judecat pentru trădare şi tulburarea liniştii publice, Isus alungase samsarii şi cămătarii din templu. Câţiva dintre prietenii săi au fost arestaţi şi băgaţi la închisoare, fiind acuzaţi c-au adunat de pe jos câţiva bani ce fuseseră risipiţi. Acuzarea a fost nedreaptă, stărui Justus, dar cu toate acestea am fost ţinuţi în închisoare vreme de două săptămâni.

— Când ne-au eliberat din închisoare, adăugă el abătut, totul se terminase. Cămaşa, după cât am auzit, a fost jucată la zaruri de legionarii romani care au luat-o cu ei. Ne-am întrebat de multe ori: ce s-o fi ales de cămaşa aceasta? Pentru ei nu avea nici o valoare.

Se făcuse amiază şi poposiră în mijlocul unui crâng, unde era şi un izvor şi un partal de iarbă pentru păscut. Măgăruşii fură descărcaţi de poveri şi le puseră piedicile. Desfăcură merindele: un burduf de vin, un coş de pâine, o legăturică de peşte afumat, un urcior plin cu sirop de orz şi un coşuleţ de smochine pârguite. Pentru Iona întinseră o pătură pe iarbă şi, după ce se satură, băiatul ostenit de drum adormi numaidecât. Justus şi Marcellus se întinseră în iarbă şi continuară să vorbească cu glasurile domolite.

— S-a întâmplat ca uneori oamenii neprevăzători să se înşele asupra atitudinii lui faţă de afaceri, spunea Justus. Cei care erau împotriva lui răspândiseră zvonul că el este împotriva neguţătorilor şi că nu respectă înţelegerile negustoreşti, obişnuite între oameni.

— La asta m-am gândit şi eu, declară Marcellus. S-a vorbit foarte mult despre stăruinţele lui de a determina oamenii să renunţe la ceea ce au. Mi-am zis că aceasta este o cerere exagerată, în cazul când cineva începe să împartă străinilor tot ce are, cum va putea să mai îngrijească de familia lui?

— Îngăduie să-ţi dau o pildă, într-una din zile subiectul acesta a fost discutat în faţa lui Isus şi el l-a explicat spunându-le o parabolă. El avea obiceiul să vorbească mai întotdeauna numai în pilde: Un bărbat care avea o vie trebuia să culeagă strugurii deoarece aceştia erau copţi. Ieşind în piaţă, a întâlnit un pâlc de oameni care-şi pierdeau vremea şi i-a întrebat dacă nu cumva au nevoie de lucru. Oamenii i-au răspuns că sunt gata să lucreze până seara în schimbul unui dinar.

— Asta este o simbrie destul de mare, zise Marcellus.

— Aşa este! Dar strugurii trebuiau culeşi imediat, aşa că omul nu putea să stea cu ei la tocmeală. Prin urmare s-a învoit. Pe la amiază şi-a dat seama că va avea nevoie de mai mulţi lucrători. A coborât din nou în piaţă şi a întrebat pe cei care aşteptau acolo cât îi cer ca să lucreze în vie până după apusul soarelui. Lucrătorii i-au răspuns că lasă la aprecierea lui cât să le dea. În sfârşit, pe înserate, când s-au întors lucrătorii din vie, a plătit celor care-i ceruseră un dinar, atât cât se învoiseră. După ei au venit cei care lucraseră numai în timpul după-amiezii şi-i spuseseră că le va plăti atât cât va crede el de cuviinţă.

— Prin urmare ce a făcut? Întrebă Marcellus nerăbdător.

— A dat fiecăruia dintre ei câte un dinar. A dat câte un dinar până şi celor care nu lucraseră mai mult de un ceas.

— Probabil din pricina aceasta între lucrători s-a iscat o neînţelegere.

— Aşa s-a şi întâmplat. Cei care lucraseră toată ziua au început să protesteze revoltaţi. Dar stăpânul viei le-a răspuns: V-am plătit atât cât mi-aţi cerut. Aşa ne-a fost înţelegerea! Oamenii aceştia n-au cerut nimic, ci au avut încredere în bunăvoinţa mea.

— Admirabil! Exclamă Marcellus. Când cineva se târguieşte cu tine şi cu mare greutate ajungi cu el la o înţelegere, nu are nici un drept la bunăvoinţa ta şi nici nu eşti obligat să te porţi generos faţă de el. Dar dacă se întâmplă ca cineva să lase la aprecierea ta ceea ce se cuvine să-i plăteşti s-ar putea să te coste întotdeauna mai mult decât face.

— Tocmai! Încuviinţă Justus. Când ai de-a face cu cineva care se târguieşte şi încearcă să profite de situaţia în care te găseşti, ai dreptul să-i plăteşti cu cântăreală dreaptă. Dar dacă se întâmplă să lase la aprecierea ta cât va trebui să-i dai, aceluia va trebui să-i cântăreşti cu prisosinţă.

— Eu, Justus, sunt de părere că, dacă oamenii s-ar înţelege unul cu altul în felul acesta, pieţele n-ar fi atât de pline de larmă, nu-i aşa?

— Şi toată lumea ar fi mai mulţumită, adăugă Justus. N-ar mai fi nevoie să plăteşti biruri pentru întreţinerea poliţiei care să păzească ordinea. Şi după ce procedeul acesta ar fi adoptat de toată lumea nu ar mai fi nevoie nici de armată. Astfel populaţia ar scăpa de o mare povară care o apasă. După ce s-ar obişnui cu felul acesta de viaţă mai îmbelşugată, ar fi foarte puţin probabil ca oamenii să revină la vechile obiceiuri.

O vreme nu mai zise niciunul nimic, ci rămăseseră amândoi îngânduraţi.

— Evident, procedeul acesta pare foarte puţin practic, deoarece experienţa aceasta ar face-o foarte puţini şi ar fi dăunătoare pentru ei. Marea majoritate îşi va bate joc de ei şi-i va exploata, considerându-i laşi şi incapabili de a-şi apăra drepturile pe care le au.

— Este adevărat! Încuviinţă Justus. Ar fi jefuiţi de tot ce au, dar ideea aceasta măreaţă nu le-o va putea lua nimeni. Să nu uiţi, Marcellus, că ideile sunt ca şi sămânţa. Nu reprezintă nimic dacă vrei să te răsplătească imediat. Dar dacă o vei semăna şi o vei uda…

— Este acelaşi lucru ca şi când cu totul pe neaşteptate ar apărea un binefăcător al omenirii şi ar aduce o mână de seminţe necunoscute, pe care, dacă oamenii le vor cultiva, se vor bucura de mulţumire şi de belşug.

— Aşa este, încuviinţă Justus. Dar cu mâna aceasta de grăunţe nu vor putea ajunge prea departe decât dacă le vor semăna şi treiera de mai multe ori la rând. Isus a vorbit şi despre asta. O parte dintre aceste seminţe nu vor răsări niciodată, altele vor cădea între mărăcini şi vor fi năpădite de pălămidă. Unele vor cădea pe pământ sterp şi păsările cerului vor veni şi le vor mânca. Numai foarte puţine vor rodi.

— Spune, Justus, crezi cu adevărat că o astfel de teorie se va putea afirma şi va putea rodi în mijlocul acestei lumi pline de păcate? Întrebă Marcellus pe un ton cât se poate de serios.

— Da… Cred! Cred pentru că şi el a crezut! Răspunse Justus. Spunea că va avea acelaşi efect ca şi dospeala din pâine; va creşte încet, pe nesimţite, dar imediat ce va începe să crească nimic nu o va mai putea opri. Nimeni nu va fi în stare nici s-o oprească, nici s-o ţină sub obroc şi nici s-o înlăture.

— Dar cum se poate ca teoria aceasta să se manifeste tocmai aici… În Galileea, care este atât de săracă şi atât de departe de centrele mai populate ale aşezărilor omeneşti? Se miră Marcellus.

— De, răspunse Justus, undeva tot trebuia să se manifeste! După câteva clipe de gândire se întoarse spre Marcellus şi zâmbi cu sfială: Crezi că această sămânţă ar fi putut printre rădăcini şi ar fi putut să crească mai cu uşurinţă dacă ar fi căzut pe străzile Romei?

— Probabil întrebarea aceasta nu mai are nevoie de un răspuns, zise Marcellus.

Justus se întinse spre nepotul său şi-l mângâie pe obrazul oacheş.

— Acum să plecăm la drum… ca să ajungem la Cana, zise el şi se ridică în picioare.

Peste câteva minute plecară din nou. Justus mergea în fruntea convoiului şi continuă să-şi înşire amintirile.

— Am făcut de atâtea ori drumul acesta împreună. Isus ţinea la Cana mai mult decât la orice oraş din Galileea.

— Mai mult decât la Nazaret? Întrebă Marcellus.

— În Nazaret el n-a fost apreciat niciodată aşa cum merita, răspunse Justus. Ştii foarte bine cum se întâmplă. Nimeni nu poate fi profet în ţara lui. Nazarinenii spuneau despre el: „Cum se poate ca omul acesta să fie un înţelept? Nu-l cunoaştem noi destul de bine cine este?”

— Se vede că nu aveau prea mult respect faţă de propria lor valoare, ripostă Marcellus şi începu să râdă.

— Este cât se poate de firesc, adăugă Justus. A crescut alături de ei. Dar nu le-a reproşat niciodată că nu urmează învăţăturile lui, cum le urmau cei din Cana şi Capernaum. S-a întâmplat ca la Cana să-şi dovedească pentru prima dată puterea neobişnuită, despre care vei auzi vorbindu-se. Presupun că nu te-a informat nimeni despre ceea ce s-a întâmplat acolo cu ocazia unei nunţi?

— N-am auzit nimic, răspunse Marcellus. Ce s-a întâmplat?

Fu o poveste mai lungă şi după amănuntele asupra cărora stăruia Justus înţelesese că aici ar putea să fie vorba despre ceva important. Anna, fiica lui Harif şi a Rafilei, trebuia să se căsătorească. Harif era de meserie olar, om vrednic şi sârguincios, dar nu se putea spune despre el c-ar fi bogat, astfel că cheltuielile cu ospăţul Annei reprezentau pentru el o sumă destul de mare. Cu toate acestea, Harif îşi dăduse toată silinţa ca fiică-sa să aibă o nuntă aşa cum se cuvine. Anna avea o mulţime de prieteni, iar Rafila şi Harif tot atâtea rude. Prin urmare au poftit pe toţi aceştia şi toţi au venit să se ospăteze.

— Tu ai fost de faţă, Justus?

— Nu… Asta s-a întâmplat înainte de a cunoaşte pe Isus. Ştirea despre ceea ce s-a întâmplat în ziua aceea s-a răspândit repede şi foarte departe. Nu mă sfiesc să-ţi spun că în ziua când am auzit nu mi-a venit nici mie să cred c-ar putea să fie adevărat.

— Te rog, continuă! Îl îndemnă Marcellus.

— Isus a sosit printre cei din urmă. Ritualul căsătoriei fusese îndeplinit şi majoritatea nuntaşilor erau demult la masă. Bietul Harif se zbuciuma din pricină că n-avea vin de ajuns pentru atâţia oameni. Cineva a pomenit lui Isus despre nemulţumirea lui.

Justu făcu o jumătate stadiu de drum fără să mai zică nimic.

— Poate e prea devreme ca să-ţi spun întâmplarea aceasta, murmură el. Nu vei putea crede vorbele mele. Nici eu n-am putut crede la început. Isus s-a ridicat de la masă şi a intrat într-o odăiţă de alături. Pe fereastra acesteia a văzut în curtea din dos a lui Harif câteva vase de pământ şi a poruncit slugilor să le umple cu apă şi pe urmă să le ducă nuntaşilor. Puţin după aceea a intrat şi el în odaia unde erau nuntaşii şi s-a aşezat din nou la masă. Când slujitorii au turnat oamenilor în ulcele ca să bea, apa se prefăcuse în vin.

— Nu, Justus, aşa ceva nu se poate! Protestă Marcellus. Povestea aceasta nu serveşte cu nimic viaţa şi întâmplările prin care a trecut Isus.

— Am prevăzut, prietene, că nu eşti încă pregătit pentru a putea crede ceea ce-ţi voi spune! Zise Justus cu părere de rău.

— Eu sunt de părere că pentru vinul acesta s-ar putea găsi o explicaţie mult mai apropiată de adevăr, interveni Marcellus. Hai să zicem că Isus apare între nuntaşi; este o personalitate strălucitoare şi toată lumea îl admiră. Astfel până şi apa pe care o beau de faţă cu el li se părea că are gust de vin. În felul acesta s-ar putea explica povestea răspândită în legătură cu ceea ce s-a întâmplat la nuntă.

— Bine, Marcellus, să fie aşa cum spui, consimţi Justus. Nu mă supăr din pricină că n-ai crezut vorbele mele. În înţelepciunea şi bunătatea lui Isus vei putea crede chiar fără să crezi în temeinicia acestei întâmplări.

Îşi urmară drumul pe coasta colinei până când ajunseră în culme, fără să mai continue conversaţia întreruptă. Justus se opri şi făcându-şi mâinile punte peste ochi se uită în lungul potecii care şerpuia până departe; gestul acesta al lui era obişnuit, dar Marcellus nu şi-l putea explica. Uneori îşi zicea că probabil Justus are o întâlnire cu cineva în părţile acestea. Astăzi îl va întreba ce urmăreşte; dar la urmă îşi zise că va fi mai bine să renunţe, până când Justus se va decide să-i spună de bunăvoie.

În timpul cât se opriră pe culmea colinei ca să aştepte convoiul cu poverile şi să apuce înaintea lor, Marcellus întrerupse tăcerea:

— Justus, mi se pare că despre Miriam mi-ai spus că într-o zi când părinţii ei erau plecaţi de acasă la o nuntă, unde fusese poftită şi ea, dar refuzase să se ducă şi în ziua aceea şi-a dat seama că poate cânta.

— Da, încuviinţă Justus. Aceasta a fost nunta Annei.

— La această nuntă Isus a sosit foarte târziu, completă Marcellus.

— Da! Răspunse Justus şi se uitară unul la altul cu înţeles.

— Oare ce I-o fi obligat să întârzie? Se întrebă Marcellus.

— Mi-am pus şi eu această întrebare, adăugă Justus cu glasul liniştit.

— Crezi că el a poruncit lui Miriam să nu spună nimănui ce s-a întâmplat în după-amiaza aceea?

— Se poate să fie aşa.

— Spune, Justus, ai auzit vreodată vorbindu-se despre Isus că el ar fi atribuit cuiva un dar neaşteptat… Şi pe urmă să-i fi poruncit să nu pomenească nimănui despre ceea ce s-a întâmplat?

— Da! Răspunse Justus. Despre astfel de întâmplări au rămas o mulţime de dovezi.

— Cum îţi explici faptul acesta? Întrebă Marcellus care ar fi vrut să afle părerea lui.

— Isus era încredinţat că orice faptă neobişnuită expusă în faţa publicului devine jignitoare. Dacă ar fi fost posibil, Isus ar fi preferat ca toate faptele lui să se desfăşoare în secret, într-un rând, când o mai e mulţime se adunase împrejurul lui pe coasta unei coline ca să-l audă vorbind, le-a spus: „Când faceţi fapte bune, păstraţi-le în taină şi nu vânturaţi ştirea despre fapta voastră ca lumea să afle şi să vă laude: Când miluiţi pe cineva, feriţi-vă ca să nu ştie stânga ce a săvârşit dreapta voastră. Nimeni să nu afle decât Tatăl vostru cel din ceruri, căci numai el vă va răsplăti”.

— Ce a vrut să spună, când a afirmat că tatăl îi va răsplăti… Dacă nu va afla nimeni despre milostenia lor? Să luăm, de pildă, cazul lui Iona; dacă n-ar fi aflat nimeni că el şi-a dăruit măgăruşul copilului aceluia olog. Crezi că el ar fi putut să fie răsplătit în taină?

— Sigur că da! Răspunse Justus. Dacă nimeni n-ar fi aflat despre darul acesta, inima lui Iona ar fi fost plină de mulţumire. N-ai fi avut ocazia nici să-i auzi spunând că ar fi fost mai bine să păstreze şaua aceea a Fui Gaspar.

— Bine. Dar nepotul tău nu putea săvârşi această faptă fără ca cineva să afle despre ea, protestă Marcellus.

— Este adevărat, încuviinţă Justus. Dar asta n-a fost greşeala lui Iona. ci nenorocirea lui.

— Este de părere că radiaţia aceea neobişnuită care tremură împrejurul lui Miriam se datoreşte faptului că ea a păstrat taina ce i-a fost încredinţată? În cazul ei, ea este cea care a beneficiat de darul pe care l-a primit de la altcineva care i i-a făcut.

— Ştiu! Încuviinţă Justus. În cazul când cel care beneficiază nu spune nimănui, înseamnă că cel care a făcut darul este răsplătit în inima lui. În felul acesta cel care a primit darul îl ajută ca să fie răsplătit.

— Dar astăzi, după ce Isus a murit, continuă Marcellus şi se întoarse spre el, Miriam este liberă să divulge secretul păstrat până acum, nu-i aşa?

Justus îşi netezi barba îngândurat.

— S-ar putea să nu fie liberă, murmură el. Dacă ar fi l-ar divulga.

SFÂRŞITUL VOLUMULUI I.