CAPITOLUL XIX.

Ajunseră în oraş tară nici un incident, la două ceasuri înainte de apusul soarelui. Garda de la Poarta Damascului nu întrebă pe Marcellus nici cum îl cheamă şi nici ce fel de mărfuri aduc măgăruşii osteniţi din convoi. Se vedea destul de limpede că Ierusalimul nu este în stare de alarmă.

Drumul de la Capernaum până aici îl făcuseră în mare grabă, mai ales ţinând seama de faptul că-l făcuseră pe jos. Plecaseră în zorii zilei şi nu se opriseră nici în timpul cât soarele dogorea ca un cuptor şi orice călător prudent se retrăgea la umbră, aşa că reuşiseră să facă dumui acesta în trei zile.

Fiind informaţi de Paulus, care-i prevenise despre apropiata acţiune violentă ce va începe împotriva creştinilor, Marcellus se aştepta ca în drum să întâlnească grupuri de legionari insolenţi şi ţărani speriaţi, dar constată că drumurile sunt liniştite şi slobode, iar oamenii îşi vedeau de treburile lor mărunte fără să fie speriaţi. Dacă este adevărat că în curând se va dezlănţui împotriva lor un atac concentric, planul acesta Încă nu fusese dat pe faţă.

Plecarea din Capernaum se desfăşurase fără nici un incident. După ce sosiră în zorii zilei la cortul din curtea hanului, constatară că Justus a dispărut. Şalum nu ştia ce s-a întâmplat. Când se opriră în faţa căsuţei unde stătea mama lui Toma, aceasta nu le putu spune altceva decât că Justus şi Iona au plecat spre Sepforis acum un ceas. În primul moment Marcellus îşi zise că se va luă după ei pentru a-l linişti pe Justus, dar, aducându-şi aminte de vorbele lui Paulus că în împrejurările de acum galileenii aceştia vor fi mult mai în siguranţă dacă nu se va apropia de ei, plecă la drum, deşi se simţea profund nemulţumit, căci pentru el pierderea încrederii lui Justus însemna un mare sacrificiu. Se gândi să se oprească în Cana şi să-şi ia rămas bun de la Miriam, dar renunţă şi la gândul acesta.

În prima seară de drum, după ce se opriră în popas la o distanţă de cinci leghe într-o luncă din partea de miazăzi a oraşului Cana.

Marcellus ceru lui Demetrius să-i povestească tot ce ştie în legătură cu creştinii din Ierusalim, dar mai ales amănuntele referitoare la învierea lui Isus. Grecul se dovedi gata să-i spună tot ce ştie în această privinţă. După felul în care vorbea, părea cert că el nu se îndoieşte câtuşi de puţin de temeinicia informaţiilor privitoare la învierea lui Isus.

— Bine, Demetrius, ştii foarte bine că aşa ceva este imposibil! Protestă Marcellus după ce văzu c-a terminat ce are de spus.

— Da, stăpâne, ştiu! Admise Demetrius.

— Şi cu toate acestea crezi!

— Da, stăpâne!

— Toată afacerea asta n-are nici un înţeles! Murmură Marcellus nemulţumit. Când admiţi că o faptă ca asta este imposibilă şi în acelaşi timp declari că eşti convins de temeinicia ei înseamnă că aceste afirmaţii se contrazic una pe alta, prin urmare n-au nici o valoare.

— Te rog să mă ierţi, stăpâne, interveni Demetrius; eu nu discut şi nici nu întrebuinţez argumentele. M-ai întrebat şi eu ţi-am răspuns; atâta tot. Eu nu stăruiesc să crezi cuvintele mele. Şi admit că tot ce ţi-am spus nu are nici un fel de înţeles.

— Prin urmare, toată povestea aceasta este absurdă, conchide Marcellus, apoi, lăsând sclavului său timp de ajuns ca să-i poată răspunde, adăugă: Tu ce părere ai?

— Nu, stăpâne, povestea aceasta nu este absurdă; ea este adevărată, repetă Demetrius. Aşa ceva nu se poate întâmpla, dar cu toate acestea s-a întâmplat.

Dându-şi seama că o conversaţie ca aceasta nu putea duce la nici un rezultat, Marcellus îi spuse noapte bună şi se prefăcu c-a adormit.

În timpul zilei următoare şi în cea de-a treia continuară să discute împreună această chestiune, dar fără să ajungă la nimic pozitiv. După moartea sa, Isus fusese văzut. Astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată şi nici nu se pot întâmpla. Totuşi el a fost văzut; nu o dată, ci de mai multe ori şi nu de către un singur om, ci de mai mulţi. Demetrius fu tratat drept nebun, dar el acceptă aceste invective fără să protesteze şi păru dispus să schimbe subiectul conversaţiei. Marcellus îi mai spuse c-a fost înşelat şi luat în bătaie de joc de ceilalţi, dar el se mulţumi să dea din cap şi să zâmbească. Marcellus părea că şi-a pierdut cumpătul. Ar fi vrut să discute acest subiect şi Demetrius să-şi apere punctul său de vedere dacă acesta exista în realitate şi cu toată convingerea. Ar fi fost imposibil să stai de vorbă cu un om care. Dacă-i spuneai că e nebun, dădea liniştit din cap şi admitea că aşa este.

— Nu mi-aş fi închipuit pentru nimic în Iume, Demetrius, ca un bărbat cu mintea sănătoasă cum eşti tu să devină atât de superstiţios, declară Marcellus, sârăduindu-se ca vorbele lui să pară sarcastice.

— Ca să-ţi spun adevărul, stăpâne, răspunse Demetrius, sunt şi eu mirat de starea în care mă găsesc.

Îşi continuară drumul, Marcellus mergând la o mică distanţă, cutremurat de indignare Împotriva sclavului său. Care i se părea mai încăpăţânat decât un catâr, apoi cu totul pe neaşteptate îşi dădu seama ca în realitate ei nu este indignat împotriva lui Demetrius, ci a lui însuşi. Se opri în loc şi se uită la el, ca din zâmbetul răspândit pe obrazul lui Demetrius să constate că aceasta a ghicit la ce se gândeşte, îşi continuă drumul la pas cu el şi o vreme nu mai zise nimic.

— Iartă-mă, Demetrius, zise el cu părere de rău; mi se pare că am procedat fără nici o consideraţie faţă de tine.

Demetrius se uită la el şi zâmbi.

— Eu înţeleg destul de bine starea sufletească în care te găseşti, stăpâne. Am trecut şi eu exact prin aceeaşi situaţie ceas de ceas şi zi de zi. Nu este atât de uşor să primeşti drept adevăr o situaţie pe care judecata dreaptă o consideră imposibilă.

— În sfârşit, hai să renunţăm la judecata sănătoasă şi dreaptă pentru a putea privi această întâmplare ca adevărată. Să admitem c-ar putea să existe un bărbat de origine divină care, dacă ar vrea, s-ar putea prezenta în faţa împăratului Tiberiu fără nici o teamă şi i-ar cere să-i cedeze tronul.

— El nu va avea nevoie de tronul împăratului, răspunse Demetrius, în cazul când ar fi un astfel de om, ar fi cerut scaunul de procurator al lui Pilat. El vrea să ajungă la stăpânirea lumii pe altă cale: nu detronând pe împărat, ci reformând lumea. Legea lui nu se va întrona începând de sus, printre cei mari, ci va pleca de jos, de la oamenii simpli.

— Vorbă să fie! Ripostă Marcellus în bălaiei de joc. Oamenii simpli! Ce te determină să-ţi închipui că aceştia ar fi capabili să formeze un guvern echitabil? Să luăm, de pildă, pe aceşti câţiva pescari fricoşi, dar evlavioşi: la ce fel de îndrăzneală te-ai putea aştepta din partea unor oameni ca ei? Gândeşte-te că, chiar în ziua când Isus al lor era ameninţat să fie osândit la moarte, niciunul dintre ei n-a îndrăznit să-i ia apărarea, în afară de doi său trei dintre ei, toţi ceilalţi l-au lăsat să plece singur spre locul de osândă!

— Este adevărat, stăpâne, încuviinţă Demetrius, dar asta s-a întâmplat înainte de a şti că Isus va fi în stare să se ridice din morţi.

— Faptul că Isus s-a ridicat din morţi nu va contribui cu nimic pentru ca viaţa lor să pară mai sigură decât înainte de asta.

— Tocmai dimpotrivă, stăpâne.

— Isus le-a făgăduit viaţa de veci, răspunse Demetrius. Le-a spus că el a călcat moartea nu numai în interesul său propriu, ci pentru toţi cei care cred într-însul.

Marcellus se opri în loc şi, băgându-şi mâinile în cingătoare, se uită la sclavul său fără să înţeleagă.

— Vrei să afirmi despre caraghioşii aceştia de pescari c-ar putea să-şi închipuie că vor trăi în veci? Întrebă el.

— Da, stăpâne, în veci… Şi împreună cu el, răspunse Demetrius cu glasul liniştit.

— Afirmaţia aceasta este ridicolă! Ripostă Marcellus.

— Pare ridicolă, stăpâne, încuviinţă Demetrius. Dar dacă ei cred sincer în temeinicia ei fie că ea este adevărată fie că nu, faptul acesta nu va putea schimba câtuşi de puţin atitudinea lor. Când un bărbat se consideră mai tare decât moartea, atunci n-are motive să se mai teamă de nimic.

— În cazul acesta ce-i determină să se mai ascundă? Întrebă Marcellus, închipuindu-şi că această întrebare este destul de logică.

— Sunt obligaţi să-şi îndeplineasă misiunea, stăpâne. Nu se poate să-şi pună viaţa în joc fără să se gândească. Datoria lor este să răspândească învăţăturile lui Isus cât mai mult. Fiecare dintre ei se aşteaptă să fie ucis mai curând sau mai târziu, dar amănuntul acesta este lipsit de importanţă. Viaţa lor va continua totuşi în altă parte.

— Demetrius… Tu eşti în stare să crezi toate caraghioslâcurile acestea? Întrebă Marcellus cu părere de rău.

— Uneori, răspunse Demetrius, când sunt împreună cu ei, le cred. Apoi plecă ochii în pământ şi-şi continuă drumul, răscolind colbul cu picioarele. Dar nu este tocmai uşor, murmură el mai mult pentru sine.

— Sunt convins că nu poate fi uşor! Încuviinţă Marcellus.

— Da, stăpâne, dar faptul că o idee pare greu de. Înţeles nu înseamnă numaidecât că trebuie s-o respingi, în viaţă suntem împresuraţi din toate părţile de fapte pe care nu le putem înţelege, zise el şi întinse braţul spre costişele dealurilor printre care treceau şi care erau pline de flori. Nimeni nu ne obligă să înţelegem toate aceste culori şi forme pe care le vedem răspândite în toate părţile, dar nici n-am fi în stare. Rămâne totuşi certitudinea că ele sunt reale.

— Problema aceasta cade în afara preocupărilor noastre, protestă Marcellus. Mai bine să rămânem la subiectul ce ne interesează fără să ne abatem. Sunt de acord că viaţa însăşi este un fel de mister. Continuă cu argumentele pe care ai început să mi le debitezi.

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius şi zâmbi. Prin urmare, ucenicii lui Isus cred cu toată sinceritatea că lumea aceasta va fi eventual condusă în conformitate cu învăţăturile lui. Asta înseamnă că va fi întemeiat un guvern universal, care să se sprijine pe buna învoire dintre oameni. Toţi cei care vor crede şi vor mărturisi această credinţă vor trăi în veci. Nu este uşor să crezi că vei putea trăi în veci; atâta lucru recunosc şi eu.

— Şi nu este nici tocmai uşor să admiţi că lumea ar putea fi condusă după principiul bunei învoiri dintre oameni, adăugă Marcellus.

— Deocamdată, continuă Demetrius, lumea este condusă de împărat cu ajutorul forţei, ceea ce de asemenea nu este uşor. Mii de oameni sunt obligaţi să-şi sacrifice viaţa pentru a putea susţine acest sistem de guvernare. Germanicus conduce o expediţie în Aquitania şi făgăduise legaţilor săi bogăţii în prăzi şi sclavi pe care-i vor lua în cazul când vor asculta ordinele lui şi îşi vor pune viaţa în primejdie. Oamenii aceştia îşi vor încerca norocul. Mulţi dintre ei vor muri şi nu vor primi nici un fel de răsplată pentru curajul lor. Isus făgăduieşte viaţă pe veci celor care-l vor urma şi-l vor asculta pentru a sălăşlui buna înţelegere între oameni. Ucenicii săi cred într-însul şi…

— Şi-şi încearcă şi ei norocul! Îi întrerupse Marcellus.

— Da, stăpâne, dar cred că, încercându-şi norocul, procedeul lor nu este cu nimic mai riscant decât al legiunilor care urmează pe Germanicus, zise Demetrius. Credinţa aceasta în Isus nu este uşoară, dar cu toate acestea asta nu înseamnă c-ar fi prostie… Te rog să mă ierţi că-mi permit această îndrăzneală de faţă cu stăpânul meu.

— Continuă, Demetrius! Încuviinţă Marcellus. Constat că reuneşti foarte bine în această argumentaţie, ţinând seama şi de materialul de care dispui. Spune-mi, tu crezi că vei putea trăi în veci… Filând o formă spectrală?

— Nu! Răspunse Demetrius şi clătină din cap. Voi trăi în altă parte. El are o împărăţie care nu face parte din lumea aceasta.

— Şi crezi cu adevărat că ar putea să existe această împărăţie, exclamă Marcellus şi se uită cu atenţie la obrazul grav al sclavului său ca şi când acum l-ar fi văzut pentru prima dată.

— Uneori cred! Răspunse Demetrius.

Vreme de câteva minute niciunul dintre ei nu mai zise nimic. Apoi, oprindu-se în loc, grecul se uită la expresia de pe obrazul stăpânului său şi zâmbi cu toată încrederea.

— Credinţa aceasta nu se poate asemăna cu actul de proprietate al unei case în care am putea trăi cu deplin drept de stăpânire. Seamănă mai mult cu o serie de scule cu care un bărbat poate să-şi clădească o casă. Sculele acestea valorează exact atât cât eşti în stare să faci cu ajutorul lor. Dacă le laşi din mână, nu mai au nici o valoare, până în momentul când le vei întrebuinţa din nou.

Soarele aproape asfinţise în momentul când Demetrius ajunse la dugheana lui Ben Iosif, deoarece pierduseră vreme lungă făcându-şi loc pe străzile mărunte şi aglomerate care duceau spre hanul unde Marcellus se oprise la sosirea lui în Ierusalim. Echipamentul şi mărfurile aduse din Galileea trebuiau descărcate şi depozitate, măgăruşii predaţi stăpânului lor, căruia trebuiau să-i plătească pentru timpul cât îi întrebuinţaseră. Marcellus era nerăbdător să facă o baie să să-şi schimbe hainele. După ce termină cu stăpânul său şi el însuşi încercă să-şi dea o înfăţişare mai omenească, Demetrius plecă să întâlnească pe prietenul său Ştefan.

Pentru că drumul pe care apucase trecea prin faţa dughenei lui Ben Iosif, îşi zise că va trebui să intre; era posibil ca prietenul său să nu fi plecat încă. Uşa din faţă era închisă şi zăvorâtă. Trecu în cealaltă parte, la intrarea care da în locuinţa familiei, bătu la uşă. Dar nici aici nu-i răspunse nimeni. Faptul i se păru straniu, deoarece bătrâna Sara nu pleca niciodată de acasă, mai ales în timpul cinei.

Fără să înţeleagă ce s-a întâmplat, Demetrius se îndreptă spre casa dărăpănată în care se adăpostise odinioară împreună cu Ştefan. Dar şi aici uşile erau încuiate şi toată lumea părea plecată. Ceva mai încolo, în strada aceasta trăia un tânăr evreu cu numele Ioan Marcu, un om cumsecade, împreuna cu mama lui, care era văduvă şi cu o drăguţă şi tânără verişoară, pe care o chema Rhoda. Se hotărî să meargă la el şi să se informeze, deoarece Marcu şi Ştefan erau buni prieteni, deşi uneori se întrebase dacă nu cumva Ştefan s-a împrietenit cu el din pricina acestei fete.

Rhoda tocmai închidea portiţa de ostreţe, căci era gata de plecare şi pe braţ ducea un coş plin de provizii. Îl salută mulţumită şi Demetrius constată că este mai drăguţă decât i se păruse înainte, în timpul cât el lipsise din oraş, fata părea c-a devenit mai matură.

— Unde sunt ceilalţi? Întrebă el după ce-i spuse c-a găsit toate uşile încuiate.

— Va să zică nu, ştii? Întrebă Rhoda şi, dându-i coşul, se depărta de poartă. Acum cinăm cu toţii împreună. Va trebui să vii cu mine.

— Cine cinează împreună? Se miră Demetrius.

— Creştinii! Simon a început acest obicei de mai multe săptămâni. Au închiriat casa aceea veche unde Natan ţinea un bazar, în fiecare seară ducem provizii şi le împărţim cu ceilalţi. Mai bine zis, declară ea şi ridică din umeri, unii dintre noi aduc mâncare şi o împart cu ceilalţi.

— Nu pare să fie tocmai plăcut, declara Demetrius.

— De… Afacerea asta n-a ieşit aşa cum şi-a imaginat-o Simon, răspunse Rhoda şi ridică fruntea.

Mergeau repede şi Demetrius fu obligat să întindă pasul pentru a se ţine de Rhoda, care mergea cu paşi mărunţi şi grăbiţi ca şi când s-ar fi gândit nerăbdătoare la ceva. Demetrius îşi zise că va fi mai bine să nu stăruiască cu întrebările privitoare la ceea ce-i spusese.

— Ce face Ştefan? Întrebă el şi zâmbi cu înţeles.

— Vei avea ocazie să-i vezi imediat, răspunse fata. Aşa că nu va mai fi nevoie să-ţi spun eu.

— Ascultă, Rhoda, începu Demetrius cu glasul grav, mi se pare că rumeneala aceasta din obrajii tăi ar vrea să-mi spună că în absenţa mea aici s-a întâmplat ceva. În cazul când este ceea ce-mi închipui eu, atunci sunt foarte mulţumit în interesul vostru comun.

— Probabil vrei să ştii mai multe decât ar trebui, unchiule Demetrius. Nu se poate ca eu şi Ştefan să fjm prieteni fără să…

— Nu-mi vine să cred, o întrerupse Demetrius. Când veţi face nunta? Crezi că voi mai avea timp ca să-ţi ţes o faţă de masă până atunci?

— Dar numai pentru una mică, răspunse ea şi-i zâmbi.

Îi făgădui că mâine dimineaţă va începe lucrul dacă Ben Iosif îi va da un război, apoi se gândi la întâlnirile acestea de fiecare zi dintre prietenii săi creştini.

— Câţi oameni se întâlnesc acolo, în sala aceea? Întrebă el.

— Te vei mira văzându-i. Uneori sunt câte trei sute, altă dată chiar mai mulţi. Foarte mulţi dintre ei şi-au vândut avutul de la ţară şi acum trăiesc aici în oraş; sunt o adevărată colonie. Cel puţin o sută ele inşi mănâncă în mod permanent la Ecciesia.

— Ecciesia! Se miră Demetrius. Acesta este numele pe care l-aţi dat adunării? Este un nume grecesc. Majoritatea dintre cei de acolo sunt evrei, nu-i aşa? Cum se face c-aţi dat acest nume adunării voastre?

— Ştefan, răspunse Rhoda cu mândrie, a fost de părere că numele acesta este cel mai indicat pentru o astfel de adunare. Afară de asta, aproape o treime dintre creştini sunt greci.

— De, este o plăcere neaşteptată să constaţi că evreii şi grecii se pot înţelege imul cu altul cel puţin în această privinţă, zise Demetrius. Va să zică aici este vorba despre o singură şi fericită familie? Adăugă el şi păru că se gândeşte la ceva.

— Este o familie destul de mare, nu-i vorbă, zise Rhoda, apoi, ca şi când ar fi vrut să uite acest calificativ, continuă grăbită: Majoritatea lor iau lucrurile în serios, Demetrius. Dar sunt şi de cei care tulbură liniştea.

— Se ceartă între ei, nu-i aşa? Cred că nu vor putea ajunge prea departe cu această nouă idee; care necesită bună înţelegere.

— Tot aşa spune şi Ştefan, încuviinţă Rhoda. Este şi el dezamăgit şi convins că ideea aceasta de a face pe toţi creştinii să trăiască într-o singură colonie, ca o familie, este greşită. Ar fi fost mai bine să fi stal la vetrele lor şi să-şi fi văzut de îndeletnicirile obişnuite.

— Şi care este pricina neînţelegerilor? Întrebă Demetrius.

— Aceeaşi veche poveste, oftă Rhoda. Voi, grecii, sunteţi zgârciţi, bănuitori şi foarte susceptibili în ceea ce priveşte drepturile ce le aveţi şi…

— Iar voi, evreii, lacomi şi înşelători, o întrerupse Demetrius şi zâmbi.

— Noi nu suntem lacomi! Protestă Rhoda.

— Nici noi, grecii, nu suntem zgârciţi! Ripostă Demetrius şi începură amândoi să râdă.

— Este un spectacol de ţi-e mai mare dragul, adăugă Rhoda. Bietul Simon, el leagă mari nădejdi de această Ecciesia. Aseară mi-a părut atât de rău de el, încât eram gata să plâng. După cină ne-a ţinut o cuvântare foarte serioasă şi cu această ocazie a repetat cuvântul lui Isus care cerea oamenilor sa se iubească unul pe altul, chiar şi pe cei care nu se poartă frumos faţă de ei; ne-a spus că toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu şi că toţi suntem copiii lui, indiferent de originea noastră. Dar fie că mă vei crede, fie că nu. În timpul cât vorbea, un bătrân de ia ţară, cu numele Anania, s-a ridicat în picioare şi a ieşit din sală.

Demetrius nu găsi ce să-i răspundă. Se simţea nemulţumit de faptul că o idee atât de frumoasă este banalizată de nişte oameni nepricepuţi şi slabi. Rhoda păru c-a ghicit la ce se gândeşte.

— Te rog să nu-ţi închipui că oamenii nu ar avea încredere în Simon, continuă ea. El se bucură de mare trecere printre ceilalţi şi toţi cred într-însul. Când trece pe stradă, oamenii bătrâni care stau la fereastră îl roagă să se oprească şi să stea de vorbă cu ei. Ştefan spune că de multe ori scot paturile cu bolnavii pe care-i au în casă pentru ca atunci când trece.pe lângă ei să întindă mâna şi să-i atingă pe frunte, în acelaşi timp. Demetrius, nici nu bănuieşti cât ţine ia Ştefan. De multe ori mă gândesc că dacă i s-ar întâmpla ceva lui Simon… Rhoda păru că ezită.

— Ar putea să rămână Ştefan conducător? Întrebă. Demetrius.

— El este destul de priceput în scopul acesta! Declară fata. Dar să nu-i pomeneşti de ceea ce vorbim noi acum. Pentru et ar însemna o mare nenorocire dacă lui Simon i s-ar întâmpla ceva.

Ajunseseră în apropierea vechiului bazar. Văzură câteva femei care intrară cu coşurile pe mână. Câţiva bărbaţi se opriseră în faţa uşii deschise. Prin apropiere nu se vedea nici un legionar. După toate probabilităţile, creştinii puteau veni şi pleca neîmpiedicaţi de nimeni.

Rhoda intră în sala mare, pustie şi prost luminată, plină de bărbaţi, femei şi copii care se aşezaseră ia mesele lungi şi aşteptau să li se dea mâncare. Ştefan se apropie şi zâmbi mulţumit.

— Adel fus Demetrius! Exclamă el şi-i întinse amândouă mâinile. Unde i-ai întâlnit, Rhoda?

— Te căuta pe tine, răspunse ea cu glasul înduioşat.

— În cazul acesta, haide, căci Simon ar) vrea să te vadă. Ai mai slăbit, prietene, după cât vad. Ce ţi-au făcut?

Demetrius făcu o strâmbătură de durere când Ştefan îl scutură de braţ.

— Am avut un mic accident, răspunse el şi nu sunt pe deplin vindecat.

— Cum s-a întâmplat? Întrebă Rhoda. Văd că ai o tăietură destui de adâncă şi pe încheietura mâinii.

Demetrius nu mai avu nevoie să răspundă, căci Ştefan făcu semn fetei şi clătină din cap.

— Mi se pare că din nou te-ai încăierat cu cineva, zise ea cu glăsuiîn şoaptă. Nu ştii că creştinii nu trebuie să se încaiere? Apoi zâmbi şi întorcându-se spre Ştefan adăugă: Ei nu se mânie pe nimic. Dar Ştefan era prea preocupat de propriile sale gânduri pentru a se mai putea gândi la aluzia ei. Făcu semn Im Demetrius ca să-l urmeze.

În drumul de întoarcere, conversaţia dintre ei păru silită şi intermitentă. Ioan Marcu şi maică-sa apucaseră înainte. Cei doi tineri greci, înalţi, îi urmau împreună cu Rhoda. Fata se simţea, mică şi umilă între ei şi după tăcerea loi înţelese c-ar prefera să poată să stea de vorbă între patru ochi. Nu se simţea nemulţumită din pricina asta. Era atât de îndrăgostită de Ştefan, încât orice ar fi făcut el i se părea bine făcut, deşi de astă dată vedea limpede că ar vrea s-o excludă din prietenia lui cu Demetrius.

După ce se opriră în faţa porţii şi-i urară noapte bună. Amândoi se îndreptară repede spre locuinţa lor, mergând la început tăcuţi şi flecare dintre ei aşteptând să înceapă celalalt. Ştefan încetini pasul.

— Ei, ce zici de asta? Întrebă el fără nici un înconjur. Spune-mi părerea ta sinceră.

— De, nu sunt tocmai sigur…

— Eu cred că eşti. Ai avut ocazia să vezi Ecclesia noastră în plină acţiune, ripostă Ştefan, în căzui când nu eşti tocmai sigur de impresia pe care ţi-a făcut-o, atunci fără îndoială îţi închipui că noi am apucat pe un drum greşit.

— Foarte bine, declară Demetrius râzând. Dacă eşti convins că aceasta este părerea mea, de ce nu te decizi să-mi spui care este părerea ta? Tu ai avut mai multă posibilitate să-ţi formezi o părere în această chestiune. Până acum n-am avut ocazia să văd Ecclesia voastră făcând altceva decât mâncând. La ce altceva mai poate folosi? Mă simt obligat, Ştefan, să-ţi spun că, dacă mi s-ar fi încredinţat sarcina să formez un grup a cărui coerenţă să fie întemeiată pe nemărginită credinţă şi curaj, eu aş fi dat afară pe câţiva dintre ei pe care i-am văzut astă-seară.

— Iată partea gravă! Declară Ştefan. Tocmai aici este toată greşeala. Isus a poruncit să răspândim învăţăturile lui indiferent de greutăţile, lipsurile şi primejdiile la care ne vom expune, dar noi n-am reuşit să facem altceva decât să înfiinţăm o ospătărie gratuită şi un loc de trândăveală pentru toţi cei care sunt dispuşi să declare: „Cred în învăţătura ta!”

— Fără îndoială intenţia lui Simon a fost bună, zise Demetrius, presimţind că va trebui să spună ceva.

— A fost admirabilă! Dacă toţi cei care au vreo legătură cu Ecclesia ar avea îndrăzneala şi bunătatea-lui Simon, această instituţie s-ar putea bucura de un mare prestigiu. La început el s-a gândit să organizeze un grup de oameni care să se dedice în întregime operei de propagandă şi a crezut că, trăind unul în apropierea celuilalt, apropierea aceasta ar putea să le servească de îndemn, îţi aduci aminte ce făceau în dugheana unde stăteau ceasuri întregi de vorbă. Simon a. vrut să lărgească cercul acesta, să atragă-într-însul şi alţi oameni devotaţi ale căror idei în duh şi faptă să fie omogene.

— Dar cercul prevăzut de el a devenit ceva mai mare decât ar fi trebuit? Zise Demetrius.

Ştefan se opri în loc şi clătină din cap.

— Ideea aceasta a fost de la început greşită, declară el abătut. Simon a anunţat pe toţi că orice creştin care îşi va putea vinde bunurile ce le are şi produsul acesta îl va aduce la conducătorii Ecclesiei va fi întreţinut de aceasta pe toată viaţa sa.

— Indiferent dacă a avut avere mare sau una cu totul neînsemnată? Întrebă Demetrius.

— Tocmai! Dacă aveai o gospodărie la ţară sau o vie, puteai s-o vinzi, probabil cu mai puţin decât făcea şi banii să-i aduci lui Simon. Dacă n-aveai nimic altceva decât câţiva pui, o capră şi un măgăruş, îi vindeai pe aceştia şi aduceai suma pe care ai primit-o. Iar după aceea urma ca toţi să trăiască împreună în dragoste frăţească.

Ştefan începu să-i înşire nemulţumit toate consecinţele acestei nenorocite experienţe. Zvonul s-a răspândit repede că orice familie îşi va putea asigura existenţa intrând în Ecclesiea. Simon s-a simţit mulţumit de numărul mare al celor care mărturiseau pe faţă că sunt creştini, în timpul unei consfătuiri din dugheana lui Ben Iosif, care a ţinut aproape toată noaptea, nu mai ştia ce să facă de mulţumit, văzând că împărăţia lui a crescut aţâţ de mult.

— În noaptea aceea s-a hotărât ca Simon să rămână şi de aici înainte conducătorul Ecclesei. Ceilalţi ucenici trebuiau să plece ca să pună bazele unor instituţii similare la Joppa, Cezareea şi Antiohia. Astfel a plecat Ioan, Iacob, Filip, Alfeu, Matei şi toţi ceilalţi, adăugă Ştefan, făcând un gest în care îi includea pe toţi. Simon, după cum bine ştii, este din fire impetuos şi, când îi trece prin minte câte o idee. se ţine morţiş de ea şi nu vrea să mai asculte de nimic.

— În felul acesta Ecclesia a crescut mai mult decât ar fi trebuit! Declară Demetrius.

— Da, dar numai ca număr. Familii numeroase care nu avuseseră aproape nimic au venit ca să ducă viaţă de trândăvie, să cânte imnuri şi să recite rugăciuni, la al căror conţinut nici nu se gândeau, deoarece nu-i interesa aitceva decât că aveau mâncare de ajuns şi se puteau distra.

— Şi ceilalţi care au avut averi pe care le-ai! Lichidat cum s-au împăcat cu situaţia aceasta?

— De, dragul meu, asta este o altă înfăţişare a problemei. Aceştia au început să se uite de sus la ceilalţi. Cu cât ai contribuit cu o sumă mai mare la susţinerea Ecclesiei, începi să crezi că ai cu atât mai multe drepturi să te amesteci în conducerea acestei instituţii, răspunse Ştefan şi zâmbi abătut. Nu mai departe de azi-dimineaţă, un bătrân neruşinat, care se supărase din pricina vorbelor pe care i Se spusese Simon, a fost dovedit că a înşelat Ecclesia şi, în faţa dovezilor aduse, a fost cuprins de o furie atât de cumplită, încât a avut un atac. Puţin după aceea a murit! Probabil pe Simon îl vor face răspunzător de asta.

— Începutul nu este deloc încurajator, zise Demetrius.

— Dar nu este numai atât! Oftă Ştefan. Mai este şi cina asta de fiecare zi! Numeroşi negustori vin la aceste întruniri şi-şi aduc şi mâncarea cu ei; pentru asta merită toată lauda, deşi scopul lor adevărat este să-şi câştige un fel de trecere faţă de ceilalţi membri şr să-şi facă printre ei viitori clienţi. Cu un cuvânt, Ecclesia începe să devină exagerat de populară.

— Ce ar fi de făcut? Întrebă Demetrius nedumerit. Ştefan clătină din cap şi-şi domoli mersul.

— Ascultă, Demetrius, înainte ca Ecclesia să înceapă a primi pensionari în sânul ei, comunitatea creştină din Ierusalim reprezenta o forţă. Oamenii continuau să-şi vadă de treburile lor din care-şi câştigau existenţa, străduindu-se să se poarte cinstit unii faţă de alţii şi dornici să trăiască în conformitate cu poruncile lui Isus. Seara se adunau împreună pentru a se îmbărbăta unul pe altul. Simon le vorbea şi le cerea să facă eforturi şi mai mari. Le repeta cuvintele lui Isus şi le da putere nouă. În astfel de împrejurări era măreţ. Ştefan se opri din nou şi se uită abătut ia prietenul său. Astă-seară l-ai auzit şi tu vorbind şi ai văzut cât se străduieşte să determine oamenii să-şi uite micile nemulţumiri, să fie iertători unii faţă de alţii şi să trăiască în bună înţelegere unul cu altul. Nu ştiu dacă ai băgat de seamă zâmbetul acela care-i juca pe obraz când a făcut apei la ei, îndemnându-i să fie mai generoşi cu darurile pe care le fac Ecclesiei? Ei bine… Acesta nu este Simon, cel pe care i-am cunoscut noi odinioară când înflăcăra sufletele Oamenilor şi-i determina să sacrifice totul pentru cauza Cristosului nostru. Ce ruşine! Exclamă şi, tiecându-şf mâinile prin pâr, clătină din cap deznădăjduit. Iată pentru ce a suferit Isus răstiginirea, pentru ce a mărit şi a înviat!

— Cu Simon ai vorbit despre afacerea asta? Întrebă Demetrius după un timp de tăcere.

— De o vreme încoace n-am mai vorbit. Mai acum vreo două săptămâni, când neînţelegerile dintre greci şi evrei ameninţau să devină violente, câţiva dintre noi i-au întrebat dacă pot să-l ajute cu ceva, aşa că a numit pe şapte dintre noi care să supravegheze dreapta împărţire a hranei şi a îmbrăcămintei între membri. Dar trebuie să ştii, Demetrius, că pentru mine valoarea lui Isus în această lume este mult mai presus decât să-mi îngădui să înjosesc cultul meu faţă de el, ascultând ponoasele oamenilor rău nărăviţi care se ceartă Între ei din pricină că veşmântul pe care l-a primit Ben Issacher este de mai bună calitate decât cel pe. Care l-a primit Nicolas Thimonide.

Demetrius făcu o strâmbătură de dezgust şi spuse prietenului său c-ar face mai bine dacă s-ar feri de astfe! De meschinării.

— Exact aceasta este şi intenţia mea! Declară Ştefan. Astă-seară am luat hotărârea ca niciodată de aici înainte să nu mai merg la aceste întruniri ale lor.

— E foarte posibil ca bătrânul Iulian să rezolve e! Însuşi aceste dificultăţi ale Ecclesiei, declară Demetrius. Ai auzit ceva despre atacul care se pregăteşte? Stăpânul meu afirmă că foarte curând procuratorul va începe persecutarea creştinilor din oraş.

Ştefan începu să râdă cu amărăciune.

— Dacă procuratorul va mai întârzia puţin, Ecclesia se va împrăştia ea singură, aşa că nu va fi obligat să-şi mai facă gânduri din pricina ei. Ia spune, acum, după ce a vizitat Galileea ce părere are stăpânul tău. Romanul, despre Isus?

— Este profund impresionat. Ştefan. li vine greu sa creadă că Isus a înviat, dar îl consideră drept cel mai mare bărbat care a existat vreodată. Ar vrea să vorbească cu tine. A fost profund impresionat când ţi-ai exprimat dorinţa să vezi cămaşa şi a constatat că eşti atât de emoţionat de vederea ei.

— Cred c-o mai are şi acum, murmură Ştefan. Crezi că-mi va da voie s-o mai văd o dată, Demetrius? În timpii! Din urmă s-au petrecut atâtea lucruri care m-au deprimat. Ştii că în noaptea aceea, când am pus mâna pe cămaşă, ceva s-a întâmplat cu mine? Nu sunt în stare să-ţi explic ce anume, dar…

— Vino cu mine la han! Zise Demetrius nerăbdător. Cred că este încă treaz şi-i va face plăcere să te vadă. Probabil nu strică să staţi de vorbă unul cu altul.

— Eşti sigur că nu se va supăra dacă mă voi duce la el? Întrebă Ştefan cu sfială.

— Sunt sigur că-i va face plăcere. Va fi folositor pentru amândoi să puteţi sta de vorbă.

Luând această hotărâre, Ştefan începu să meargă cu paşi întinşi alături de Demetrius.

— Ai de gând să-i pomeneşti ceva tribunului despre Ecclesia?

— Nici nu mă gândesc! Ripostă Demetrius. Cred că Marcellus este pe cale să devină şi ei creştin. Este obsedat de întâmplarea lui Isus şi nu mai vorbeşte despre nimic altceva. În cazul când se va decide să devină creştin, să ştii că va deveni un bun creştin şi unul curajos; de asta poţi fi sigur! Dar nu va fi nevoie să-i vorbim despre incidente care nu i-ar face plăcere, în cazul când ar află că unii dintre adepţii acestei credinţe nu sunt altceva decât nişte trântori care se ceartă între ei, probabil nu va mai fi dispus să se coboare la nivelul lor şi nici să-şi facă de lucru cu ei.

— Acestea sunt cuvinte grele, prietene, zise Ştefan.

— Nu mi-a făcut nici o plăcere să le întrebuinţez, ripostă Demetrius. Dar eu îl cunosc destul de bine pe tribun. E, adevărat că a fost crescut ca păgân, dar este totuşi foarte prudent în privinţa tovărăşiilor sale.

Pe Marcellus îl găsiră singur şi citind, îi primi cu entuziasm şi în special îi interesa Ştefan, care încercă să se scuze pentru această vizită întârziată.

— Nimeni n-ar putea să-mi facă mai multă plăcere venind la mine, Ştefan, răspunse el amabil şi-i oferi un scaun. Stai şi tu, Demetrius. Cred că pentru voi doi a fost o mare plăcere să vă puteţi revedea.

— Călătoria pe care ai făcut-o în Galileea, stăpâne, a fost interesantă? Întrebă Ştefan cu sfială.

— Interesantă… Dar în acelaşi timp tulburătoare, răspunse Marcellus. Justus mi-a fost bună călăuză. Am auzit multe întâmplări stranii. Este foarte greu să le crezi… Şi tot atât de greu să nu le crezi. Făcu o pauză; aşteptând ca Ştefan să spună ceva, dar el se simţea sfios în faţa acestui orăşean, aşa că rămase cu privirea întoarsă în altă parte şi se mulţumi să dea din cap.

— Bătrânul Natanail Bartolomeu mi s-a părut un om foarte simpatic, continuă Marcellus.

— Da, zise Ştefan după o lungă tăcere.

Demetrius începuse să se neliniştească şi-şi zise că va trebui să vină în ajutorul prietenului său.

— Mi se pare că lui Ştefan i-ar face plăcere să mai vadă o dată cămaşa, zise el.

— Cu multă plăcere! Răspunse Marcellus. Vrei să mergi şi să i-o aduci, Demetrius?

Vreme de câteva minute cât întârzie în camera de alături, Marcellus şi Ştefan nu schimbară nici o vorbă. Demetrius se întoarse şi aşeză cămaşa împăturită pe genunchii prietenului său. Ştefan o netezi uşor cu vârfurile degetelor şi buzele începură să-i tremure.

— N-ai vrea să te lăsăm vreme de câteva minute singur? Întrebă Marcellus cu glasul lui blând. Eu şi Demetrius am putea să ieşim puţin în grădină.

Ştefan păru că nici n-a auzit cuvintele lui. Ridică încet cămaşa şi o strânse la piept cu amândouă mâinile, apoi se uită la Marcellus şi după aceea la Demetrius, iar în privirile lui părea că străluceşte o lumină nouă.

— Aceasta a fost cămaşa învăţătorului meu! Declară el pe un ton ca şi când s-ar fi pregătit să ţină o cuvântare. Pe aceasta a purtat-o când a vindecat pe cei bolnavi şi a mângâiat pe cei mâhniţi. A purtat-o pe vremea când a vorbit oamenilor adunaţi împrejurul său într-un fel cum nici un bărbat nu vorbise înainte de el. Tot pe aceasta a purtat-o şi în ziua când a plecat să moară pe cruce pentru mine, care nu sunt altceva decât un umil ţesător! Ştefan se uită cu îndrăzneală la Marcellus. Şi pentru tine, care eşti un tribun bogat. Apoi se întoarse spre Demetrius: Şi pentru tine, care eşti sclav!

Marcellus îşi încleşta mâinile pe braţele scaunului şi-şi plecă trupul înainte, apoi se uită mirat la grecul acesta, care renunţase la sfiala de până acum, pentru a face o mărturisire de credinţă atât de impresionantă.

— Tu, tribune Marcellus, ai ucis pe stăpânul meu! Continuă Ştefan cu îndrăzneală.

— Ştefan! Te rog! Îl rugă Demetrius.

Marcellus ridică mâna spre sclavul său ca să-l liniştească.

— Continuă, Ştefan! Porunci el.

— A fost o faptă care se poate ierta! Adăugă Ştefan şi se ridică în picioare, căci n-ai ştiut ce faci şi-ţi pare rău. A fost ucis de cei de la conducerea templului şi de procurator. Dar nici ei n-au ştiut ce fac. Lor însă nu le pare rău şi mâine ar fi în stare să săvârşească din nou aceeaşi faptă. Făcu un pas spre Marcellus, ridicându-se în picioare, ca şi când ar fi aşteptat un ordin: Tu, tribune Marcellus Gallio, vei putea să te pocăieşti pentru fapta pe care ai săvârşit-o! El te-a iertat pentru fapta ta! Eu am fost de faţă! L-am auzit spunând că te iartă! Apropie-te de el! Căci el trăieşte! Eu l-am văzut!

Demetrius era acum în imediata lui apropiere şi încerca să-l liniştească. Luându-i încet cămaşa din mână, îl conduse spre scaunul său. Se aşezară toţi trei şi urmă o lungă tăcere.

— Iartă-mă, stăpâne! Zise Ştefan cu părere de rău şi-şi duse o mână la frunte. Mi-am permis să vorbesc mai mult decât ar fi trebuit.

— Nu trebuie să-ţi faci nici un reproş, Ştefan, răspunse Marcellus cu glasul sugrumat. Cuvintele tale nu m-au jignit.

Urmă o vreme de tăcere lungă şi grea pe care niciunul dintre ei nu păru dispus s-o întrerupă. Ştefan se ridică în picioare.

— S-a făcut târziu, zise el. Noi va trebui să plecăm. Marcellus întinse mâna spre el.

— Sunt mulţumit, Ştefan, c-ai venit la mine, declară el. Vei fi binevenit şi de aici înainte… Demetrius, mâine dimineaţă voi avea nevoie de tine aici la han.

Cutremurat până în adâncul fiinţei şi incapabil să-şi explice această situaţie, Marcellus rămase nemişcat vreme de un ceas, uitându-se la peretele din faţa lui. Într-un târziu se simţi copleşit de osteneală şi întinzându-se pe pat, adormi. Puţin înainte de revărsatul zorilor fu trezit de glasuri răstite şi de ţipete însoţite de răcnete sălbatice şi de lovituri violente, în hanuri se întâmpla destul de des să fii trezit, la orice oră din zi şi din noapte, de ţipetele câte unui sclav care era bătut cii vergi; dar zgomotul de acum părea că vine din curte şi tot hanul se cutremura.

Marcellus îşi trecu picioarele peste marginea patului şi, apropiindu-se de fereastră, se uită în curte, îşi dădu imediat seama de ceea ce se întâmplă: sosise ziua răzbunării bătrânului Iulian. O duzină de legionari cu echipamentul de război adunase cu brutalitate pe toţi sclavii din casă într-un colţ al curţii. Fără îndoială alţii pătrunseseră înăuntru şi urmăreau pe cei care încă nu se treziseră din somn. De la parter se auzeau ţipete şi răbufneli, uşi care se spărgeau şi lovituri. Puţin după aceea pe scară se auzi lipăitul sandalelor şi uşa camerei lui Marcellus se deschise larg.

— Tu cine eşti? Întrebă un soldat cu glasul brutal.

— Sunt cetăţean roman, răspunse Marcellus calm. Şi cred c-ar. fi mai bine să fii mai cuviincios când intri în camera unui tribun.

— Astăzi nu avem timp să fim cuviincioşi, stăpâne, răspunse legionarul, căci suntem în căutarea creştinilor.

— Nu mai spune! Ripostă Marcellus. Şi legatul Iulian îşi închipuie că pentru nenorociţii aceştia merită să vă deranjaţi şi să faceţi o astfel de larmă în zorii zilei.

— Legatul n-are obiceiul să-mi spună ce-şi închipuie, răspunse legionarul şi. Nu e nici obiceiul ca soldaţii să-l întrebe aşa ceva. Eu execut ordinele, stăpâne. Vom aduna pe toţi creştinii din oraş. Dumneata nu eşti creştin şi-mi pare rău că te-am deranjat, sfârşi el şi ieşi pe coridor.

— Stai! Strigă Marcellus. De unde ştii că eu nu sunt creştin? Nu se poate ca un tribun roman să fie şi e! Creştin?

Legionarul începu să râdă, ridică din umeri, îşi feri de pe frunte coiful de metal şi se şterse de sudoare cu mâneca tunicii.

— Eu n-am vreme de glume, stăpâne. Te rog să mă ierţi, spuse şi, salutând cu suliţa, apucă pe coridor.

Ţipetele de afară începuseră acum să se liniştească. Probabil evacuarea se terminase. Un grup de sclavi speriaţi se aşezaseră în apropierea zidului şi-şi frecau membrele învineţite de lovituri. Ceva mai departe de ei erau câţiva călători prost îmbrăcaţi care se -adăpostiseră în hanul acesta. Soţia în vârstă a hangiului Levi se oprise în apropierea lor. Era palidă şi capul îi tremura de spaimă. Marcellus se întrebă dacă nu cumva tremură mereu în felul acesta sau tremură numai când este speriată.

Un centurion înalt şi elegant se opri în faţa lor şi, scoţând un sul de pergament, îl desfăşură în toată lungimea şi cu glasul sonor începu sa citească un edict. Frazele edictului erau pompoase şi spuneau că nu M admite ca cei care biasfemiază şi se numesc creştini să mai ţină adunări. De aici înainte nimeni nu va mai avea voie să pomenească, nici în public, nici pe ascuns, numele lui Isus Galileeanul, despre care se ştie c-a fost găsit vinovat de trădare, blasfemie şi jigniri aduse conducătorilor oraşului Ierusalim. Toţi vor trebui să considere acest edict drept primul şi ultimul avertisment. Nesupunerea va fi pedepsită cu snoartea.

După ce înfăşură din nou sulul, centurionul dădu un ordin şi se îndreptă spre poartă, iar legionarii îl urmară. Peste câteva clipe un bătrân slujitor cu părul alb, căruia îi picura sângele din tâmplă, scurgându-i-se pe umărul gol, se lăsă moale şi căzu grămadă la picioarele zidului. O sclavă tânără îngenunche lângă el şi începu să bocească. Un grec bărbos se aplecă şi, punând urechea pe pieptul bătrânului, îi ascultă inima, apoi se îndreptă şi clătină din cap. Patru sclavi ridicară trupul inert şi plecară spre chiliile slujitorilor, iar ceilalţi îi urmară abătuţi. Nevasta hangiului se întoarse în loc şi capul i se mişca fără încetare. Făcu semne spre un târn care căzuse pe jos. Un sclav cocoşat se apropie şi ridicându-l începu să măture lespezile aleii, în afară de el. În curte nu mai rămăsese nimeni. Marcellus se întunecă la obraz şi se depărta de fereastră.

— Ce curaj din partea bătrânului Iulian, murmură el în silă. Imperiul roman are toate motivele să se mândrească de faptele lui!

Se îmbrăcă şi cobori în curte. Levi îl întâmpină la picioarele scării, plbconindu-se şi frecându-şi mâinile, îşi exprimă nădejdea că tribunul n-a fost tulburat de zgomotul de adineauri. Poate doreşte să i se servească prânzul imediat? Marcellus dădu din cap.

— De aici înainte nu vom mai avea atâtea neajunsuri din pricina acestor creştini, se grăbi Levi să asigure pe muşteriul său roman, pentru a-i da să înţeleagă că e! Este de acord cu măsurile luate de procurator.

— Oamenii aceştia ţi-au pricinuit vreun neajuns? Întrebă Marcellus cu indiferenţă.

Levi ridică umerii şi, întorcând mâinile cu palmele în sus şi cu degetele răschirate, îi răspunse zâmbind:

— Nu este de ajuns că procuratorul nu poate să-i sufere? Întrebă ei cu toată discreţia.

— Eu nu te-am întrebat de asia, declară Marcellus. Creştinii aceştia care au fost maltrataţi astăzi în hanul dumitale ţi-au dat vreun motiv ca să te plângi de ei? Au obiceiul să fure, să mintă şi să se încaiere? Se îmbată? Sunt certăreţi? Spune-mi ce fel de oameni sunt?

— Ca să vă spun adevărul, stăpâne, declară Levi, eu n-am nici un motiv să mă plâng împotriva lor. Sunt oameni liniştiţi, credincioşi şi cinstiţi. Dar, cum spune şi procuratorul, stăpâne, nu se poate să tolerăm blasfemii.

— Blasfemii? Afirmaţia aceasta este o copilărie! Se răsti Marcellus. Ce ştie şi ce-l interesează pe procurator blasfemii Ie? Spune, Levi, ce blasfemiază oamenii aceştia?

— Nu respectă templul, stăpâne.

— Cum ar putea respecta templul când el însuşi nu se respectă pe sine?

Levi ridică din umeri şi continuă să zâmbească cu sfială.

— Religia poporului nostru, stăpâne, trebuie apărată, murmură el cu glasul onctuos.

Marcellus făcu o strâmbătură şi ieşi în grădina însorită, unde constată că fata care bocise la capul mortului începuse -să aştearnă masa pentru el. Era cu ochii roşii de plâns, dar cu toate acestea se mişca sprintenă şi atentă. Nu ridică privirea când simţi că Marcellus s-a aşezat pe scaun.

— Moşneagul acela a fost rudă cu dumneata? Întrebă el cu blândeţe.

Fata nu răspunse, dar ochii i se umplură de lacrimile care începură să i se scurgă în lungul obrajilor. Apoi plecă, probabil la bucătărie, ca să-i aducă prânzul. Levi se apropie de masă.

— Ce legătură este între fata aceasta şi moşneagul acela care a fost ucis? Întrebă Marcellus.

— A fost tată! Ei, răspunse Levi speriat.

— Şi ai fost în stare să-i ceri să se ocupe de serviciu?

Levi îşi repezi umerii, coatele şi palmele mâinilor în sus cu un gest de apărare.

— Serviciul face parte dintre obligaţiile ei, stăpâne! Eu nu am nici o vină că tatăl ei a fost ucis.

Marcellus se ridică în picioare şi se uită la ei cu dispreţ.

— Şi mai îndrăzneşti să faci paradă de religia poporului dumitale! Col eşti de ticălos, Levr! Zise e! Şi se apropie de ieşire.

— Vă rog, stăpâne, vă voi servi chiar eu, stărui Levi. Îmi pare rău că v-am jignit cu purtarea mea! Se îndreptă repede spre bucătărie, târşâindu-şi papucii. Marcellus se aşeză din nou la masă şi se întrebă dacă nu cumva o va pălmui din pricină că a dat ocazie acestui incident penibil.

Demetrius se sculase în zorii zilei pentru a trece pe la Ecclesia înainte de a merge la han, unde trebuia să se ocupe de stăpânul său. Se strădui să se îmbrace fără a trezi pe prietenul său, despre care ştia că a petrecut o noapte zbuciumată, dar Ştefan se trezi şi se frecă la ochi.

— Voi veni la tine pe înserate, zise Demetrius cu glasul în şoaptă, ca şi când prietenul său ar fi tot adormit şi n-ar vrea să-l trezească. Te voi găsi aici?

— Voi fi la Ecclesia, îngână Ştefan.

— Mi-am închipuit că nu vei mai trece pe acolo.

— Demetrius, nu sunt în stare să părăsesc pe bătrânul Simon. Acum, după ce toţi au plecat cu diverse însărcinări, el a rămas singur.

Ieşi din casă în vârful picioarelor şi se îndreptă spre vechiul bazar, unde îşi închipuia că va găsi pe Simon şi va putea sta de vorbă cu el. I se părea o purtare aproape lipsită de loialitate faţă de Ştefan din cauză că nu-i pomenise despre această întâlnire, dar Marcellus stăruise să păstreze cel mai mare secret. Ar fi vrut să se întâlnească cu Simon şi Demetrius trebuia să pună la cale această întâlnire dacă va avea posibilitatea. Seara trecută nu avusese ocazie să vorbească cu Simon. Probabil în dimineaţa aceasta va putea să-l găsească singur înainte de a începe activitatea zilei.

Ecclesia începuse să se mişte. Aşternuturile păturile erau adunate. Copii zbârliţi şi pe jumătate îmbrăcaţi, de toate vârstele, alergau de colo până colo; cei mici plângeau, moşnegii se feriseră din cale şi-şi netezeau bărbile lungi, uitându-se întunecaţi împrejurul lor. Femeile alergau în bucătărie şi înapoi, aducând străchinile la mesele pe care le aşterneau bărbaţii. Demetrius se apropie de grupul cel dintâi pe care-l întâlni în calea lui şi întrebă de Simon. Unul dintre aceştia semită împrejurul său şi-i făcu semn. Simon se oprise mai la o parte în apropierea unei ferestre şi citea un sul vechi de pergament. Până şi în această atitudine uriaşul galileean avea o măreţie neobişnuită. Dacă ar fi fost ajutat de oameni curajoşi, Simon acesta ar fi putut să joace un rol important, îşi zise Demetrius. Omul acesta dispunea de o imensă vitalitate şi era o personalitate impresionantă pentru rolul de conducător. Nu era deci de mirare că oamenii ţineau ca ei să pună mâinile pe bolnavii lor.

După ce se apropie, Demetrius aşteptă să fie recunoscut. Simon ridică privirea, dădu din cap şi-i făcu semn.

— Învăţătorule, stăpânul meu – Marcellus Gallio – doreşte să vorbească cu tine când vei fi dispus, declară Demetrius.

— Cel care a plecat în Galileea împreună en Justus? Întrebă Simon. În căutarea ţesăturilor de casă, căci aşa spunea?

— Stăpânul meu a cumpărat o mare cantitate de astfel de ţesături, răspunse Demetrius.

— Şi ce a mai făcut? Întrebă Simon cu glasul adânc.

— S-a interesat foarte mult de viaţa lui Isus, Învăţătorule!

— Cred că se interesa şi înainte de plecare, murmură Simon, uitându-se în ochii lui Demetrius. Acesta a fost principalul său scop pentru care a plecat în Galileea.

— Da, Învăţătorule, admise Demetrius, acesta a fost principalul său scop pentru care a plecat în Galileea. Problema îl interesează foarte mult… Dar astăzi are o mulţime de nedumeriri. Este adăpostit în hanul lui Levi. Pot să-i spun că eşti de acord să vorbeşti cu el între patru ochi?

— Voi vorbi cu el mâine în timpul după-amiezii, răspunse Simon. Şi dacă doreşte să fie numai singur cu mine îi vei spune că ne vom întâlni în partea de miazănoapte a oraşului, pe câmpul căpăţânilor, care se numeşte Golgota. Acolo va apuca pe poteca ce şerpuieşte în lungul câmpului până sus pe coama colinei, care se găseşte exact la mijloc.

— Cunosc locul, stăpâne!

— În cazul acesta îi vei arătă drumul. Spune-i să vină singur, zise Simon, apoi înfăşură sulul şi, fără să se mai ocupe de Demetrius; murmură o rugăciune şi se îndreptă spre mesele din mijlocul sălii. Cineva făcu semn celor de la mese şi nu se mai auzi nimic, afară de plânsul liniştit al unui copil. Cei care erau aşezaţi pe scaune se ridicară în picioare. Cu glasul puternic şi adânc, Simon începu să citească:

Poporul care înainta prin întuneric u văzut în faţa lui o lumină mare. Asupra celor care sălăşluiesc în întuneric străluceşte lumina. Căci între noi s-a născut un copii Nouă ni s-a dat un fiu y i pe umerii acestuia este întemeiată stăpânirea lumii.

La intrarea sălii se auzi un zvon de larmă şi toate privirile celor de faţă se îndreptară speriate spre uşă. Se auziră câteva ordine răstite. Oamenii înspăimântaţi râu avură nevoie să. Aştepte prea mult Iară să ştie ce se întâmplă. Uşile fură date de perete şi o centurie de legionari pătrunse înăuntru, desfăşurându-se întocmai ca o vâltoare de ape. Cu lăncile în mână, ţinându-le la înălţimea umărului, împinseră creştinii speriaţi spre fundul săiii. Unii dintre cei mai în vârstă căzură în brânci, dar fură ridicaţi cu violenţă în picioare şi azvârliţi Între ceilalţi care se îngrămădiseră în lungul peretelui din fund.

Demetrius, care rămăsese în apropierea ferestrei departe de ceilalţi, văzu tot ce se întâmplă. Trupa continua să se scurgă în sală. Simon însă rămase nemişcat; acum era singur, căci toţi ceilalţi se îngrămădiseră pe lângă peretele de la spatele lui. Centurionul dădu un ordin şi legionarii se opriră. Se apropie cu paşi întinşi de Simon şi zâmbi batjocoritor. Erau de aceeaşi înălţime şi amândoi – specimene impunătoare de virilitate.

— Prin urmare, tu eşti cel căruia i se zice Pescarul? Întrebă centurionul răstit.

— Eu sunt, răspunse Simon cu îndrăzneală. De ce ai venit aici să tulburi o adunare de oameni paşnici? A comis careva dintre noi vreo crimă? Dacă a comis, atunci luaţi-i şi duceţi-l Să fie judecat.

— Se va face aşa cum doreşti, se răsti centurionul. Dacă vrei să fii judecat pentru blasfemie şi trădare, procuratorul îţi va face pe voie… Luaţi-i de aici!

Simon se întoarse în loc şi se uită la oamenii deznădăjduiţi. Fiţi mulţumiţi! Strigă ei şi nu vă împotriviţi! Eu mă voit întoarce din nou între voi!

— Asta nu se va întâmpla! Strigă centurionul.

Ca răspuns la ordinul lui, doi legionari voinici se apropi ară şi, apucându-l fiecare de câte o mână, îl întoarseră în loc şi se îndreptară cu el spre ieşire. Ceilalţi legionari strâmtorau mulţimea oamenilor speriaţi, care nu îndrăzneau să se mai mişte. Centurionul porunci să se facă tăcere. Femeile speriate acoperiră cu palmele mâinilor gurile copiilor care ţipau. Apoi scoase un sui şi citi edictul procuratorului. Prin care acesta interzicea de aici înainte orice adunare a celor care blasfemiază şi se numesc creştini.

Demetrius începu srvşi facă încet loc în lungul peretelui spre uşa de la intrare şi astfel putu auzi câteva fragmente din edictul citit de centurion. Clădirea trebuia să fie evacuată imediat. Toţi cei care vor mai fi găsiţi prin apropierea acestei case vor fi arestaţi. Numele lui Isus, cel care a blasfemiat şi a fost osândit pentru trădare, nu va fi îngăduit nimănui să-l pomenească de aici înainte.

— Ieşiţi afară! Zbieră centurionul. Plecaţi la casele voastre! Şi să nu vă mai interesaţi de pescarul vostru! Pe acesta nu-l veţi mai vedea de aici înainte!

Ajungând în apropierea uşii, unde-şi dădu seama că centurionul a terminat ce avea de spus şi că trupele vor ieşi din sală, Demetrius se grăbi spre ieşire şi, ajungând în stradă, trecu de cealaltă parte, o luă la fugă şi intră într-o stradă laterală, de aici pe o hudiţă strâmtă, coti în strada următoare, îşi domoli mersul şi se îndreptă spre hanul lui Levi. Aici totul părea liniştit. Intră în curte, urcă scara ce ducea spre camera lui Marcellus şi auzi pe Levi, care se uita după el, că-l strigă.

— Stăpânul tău a plecat, zise el.

— Nu ştii unde a plecat? Întrebă Demetrius neliniştit.

— Cum aş putea să stiu aşa ceva? Răspunse Levi. Presupunând că probabil Marcellus i-o fi lăsat în camera lui vreo însemnare, îşi ceru voie să intre. O sclavă greacă făcea ordine. Fata îl recunoscu şi zâmbi sfioasă. Spunându-i ce caută, începură amândoi să caute.

— Ai văzut în dimineaţa aceasta pe stăpânul meu? Întrebă Demetrius.

Fata clătină din cap.

— Acum câteva ceasuri am trecut prin mare spaimă, zise ea. Demetrius stărui să-i spună ce s-a întâmplat şi fata începu să-i vorbească despre descinderea ce se desfăşurase în zorii zilei. Demetrius se apropie de fereastră şi se gândi vreme îndelungată la impresia Ce a făcut-o stăpânului său acest incident. Fără îndoială trebuie să fie revoltat. Probabil va încerca să intervină. Nu era exclus ca el să meargă la bătrânul Iulian şi să protesteze împotriva acestor procedee. De ce se gândea mai îndelung la această posibilitate, i se părea tot mai plauzibilă. Intervenţia aceasta era destul de primejdioasă, dar Marcellus era o fire violentă şi nu-i lipsea ciH-ajul. La urma urmelor, cuvântul unui tribun are oarecare greutate.

Se întoarse în loc şi întâlni privirea fetei îndreptată spre el. Ochii ei păreau prietenoşi, dar gravi. O văzu că întoarce capul spre uşă, apoi se apropie de el şi-l întrebă cu glasul în şoaptă:

— Faci şi tu parte dintre noi?

Demetrius dădu din cap şi fata îi zâmbi în semn de aprobare. Imediat după aceea începu din nou să scuture aşternutul şi să aşeze păturile, ca şi când s-ar fi temut să nu fie surprinsă de cineva că-şi pierde vremea.

— Astăzi va fi mai bine să nu te arăţi pe stradă, zise ea fără să se întoarcă spre el. Coboară la bucătărie, căci acolo vei fi în mai multă siguranţă.

— Îţi mulţumesc! Răspunse Demetrius. Ideea aceasta nu e rea. Afară de asta mi-e şi foame şi dădu să iasă din cameră. Când trecu pe lângă ea, fata întinse mâna şi-l apucă de braţ.

— Stăpânul tău ştie că faci parte dintre noi? Întrebă ea în şoaptă, în primul moment nu ştiu ce ar trebui să-i răspundă, aşa că-i zâmbi enigmatic, lăsând-o să-şi închipuie ce va crede de cuviinţă şi părăsi camera. Bătrânul Levi, care era întotdeauna prezent, îl întâmpină în capul scării şi, zâmbindu-i, îi spuse fără nici o legătură cu ceea ce-l interesa că astăzi este o dimineaţă frumoasă.

— Admirabilă, răspunse Demetrius, care înţelese imediat că bătrânul este nerăbdător să afle ce s-a întâmplat.

— Stăpânul dumitale ţi-a lăsat vreo ştire? Întrebă Levi amabil.

— Mi-a spus să prânzesc şi să-l aştept până când se va Întoarce:

— Foarte bine, încuviinţă Levi. Du-te la bucătărie şi vei fi servit. Apoi, făcând câţiva paşi spre uşă, se opri din nou şi zise: Cred că străzile oraşului sunt liniştite.

— Azi, dimineaţă devreme, când am părăsit casa în care am dormit, era linişte, răspunse Demetrius laconic.

După ce mancă un blid de lapte cu pâine şi câteva smochine coapte, începu să se plimbe nerăbdător prin bucătărie. Nimeni dintre slujitorii hanului nu părea dispus să stea de vorbă. Fata care-l servise în ajun plângea, îşi zise că va merge până la palatul procuratorului şi va aştepta la distanţă, căci presimţea că Marcellus trebuie să fie acolo, în altă parte nu putea să fie.

După ce-şi termină prânzul, pe care i-l servi Levi cu dezgustătoare slugărnicie, Marcellus începu să se simtă neliniştit din pricina lui Demetrius, căci îşi închipuia că probabil a avut o nemulţumire pe drum, altfel ar fi trebuit să sosească demult.

Nu ştiu în ce parte locuieşte Ştefan, dar fără îndoială cei din dugheana lui Ben Iosif îi vor putea spune. Pe urmă se gândi că şi dugheana lui Ben Iosif va fi fost călcată de legionari. Fără îndoială, ei fuseseră informaţi că dugheana este locul de întâlnire al ucenicilor lui Isus, aşa că pe toţi cei care i-au găsit acolo i-au arestat.

Instinctul prudenţei părea că ar vrea să-i spună să se ferească de acest focar al primejdiei, în cazul când Demetrius a fost arestat va fi mai bine să aştepte până când se va restabili ordinea. Până atunci va putea afla unde se găseşte sclavul său şi va încerca să-l scape.

Hangiul Levi îl determină să ia o hotărâre, începuse să se plimbe de colo până colo prin curte, când bătrânul apăru în cadrul uşii; nu zise nimic, ci se uită la el cu ochii mărunţi şi lucitori, apoi se întoarse în loc şi intră în sala hanului, de unde apăru imediat aducând un scaun, ca şi când ar fi vrut să-i spună că, dacă-şi cunoaşte interesul, va fi mai bine ca astăzi să nu se mişte din han. Marcellus se întunecă la obraz şi fără să se mai uite la el se îndreaptă spre poartă şi ieşi în stradă.

Pentru a putea ajunge la dugheana lui Ben Iosif trebuia să traverseze o bună distanţă prin piaţa care furnica de lume şi de aici să treacă printre căsuţele mărunte ale sărăcimii care se înghesuiau una într-alta în lungul hudiţelor. Văzu un grup de oameni care gesticulau şi vorbeau de-a valma. Domoli pasul şi auzi că sala de întrunire a creştinilor a fost călcată şi evacuată de autorităţi. Pe conducători i-au băgat la închisoare. Pescarul Simon a fost decapitat.

Marcellus se grăbi din nou la drum. La o mică distanţă, în stradă, unde era dugheana lui Ben Iosif, văzu adunată o mulţime de oameni care se frământau. În apropierea lor se oprise un grup de legionari care probabil aşteptau ordinele, deoarece stăteau în poziţie de repaus, proptiţi în suliţe. Cineva, care se găsea în mijlocul grupului de oameni, ţinea o cuvântare înflăcărată. După ce ajunse destul de aproape, recunoscu glasul celui care vorbea.

Era Ştefan, cu capul gol şi îmbrăcat în levită cafenie, pe care o purta în timpul lucrului; se vede că fusese scos din dugheană pentru a fi interogat. Lumea încruntată din jurul lui părea dispusă să-l asculte în linişte, pentru a-i da ocazia să-şi dovedească el însuşi vinovăţia pentru care a fost osândit.

Marcellus, care era mai înalt decât toţi ceilalţi spectatori, începu să se uite curios la cei care se îngrămădiseră împrejurul lui. Imediat ghici ce fel de oameni sunt. Cei noi veniţi dintre ei erau bine îmbrăcaţi şi după înfăţişarea prosperă făceau parte din clasa negustorilor şi a cămătarilor, între ei se vedea, ici-colo şi câte un rabin mai tânăr. Frunţile tuturor erau încruntate, dar păreau că ascultă cu cea mai mare atenţie.

Ştefan vorbea fără să ezite. Se oprise curajos în mijlocul cercului de oameni care se închisese împrejurul său şi ridicase braţele în sus, ca şi când ar fi făcut apel la judecata lor calmă, dar nu la mila lor. Nu era sfidător, dar nici speriat.

Ceea ce spunea nu era o cuvântare menită să trezească emoţia oamenilor ignoranţi, ci o necruţătoare acuzaţie împotriva conducătorilor oraşului Ierusalim, care, spunea el, n-au fost de acord să schimbe starea nenorocită în care se zbate populaţia.

— Voi vă consideraţi drept poporul ales! Continuă el cu îndrăzneală, înaintaşii voştri au scăpat dintr-o robie ca să intre în alta şi să ducă jugul secole de-a rândul, aşteptându-şi mereu Mântuitorul, dar voi niciodată n-aţi ascultat cuvântul marilor voştri învăţaţi când au apărut în faţa voastră ca să vă propovăduiască cuvântul adevărului. De nenumărate ori din mijlocul poporului vostru s-au ridicat oameni inspiraţi, dar toţi aceştia au fost huliţi şi batjocoriţi, nu de poporul împilat şi sărăcit, ci de oameni ca voii Din mijlocul publicului se ridică un murmur de proteste.

— Pe care dintre profeţi, întrebă Ştefan, nu l-au persecutat părinţii voştri? De astă dată aţi devenit vânzătorii şi ucigaşii celui mai drept dintre aleşii poporului vostru!

— Asta este blasfemie! Protestă cineva dintre ascultători.

— Voi! Strigă Ştefan cu glasul tremurător şi făcu un gest în care cuprinse pe toţi cei dimprejurul său, voi care afirmaţi c-aţi primit Tablele Legii din mâna îngerilor, spuneţi-mi cum aţi respectat aceste legi?

Un murmur adânc de proteste se ridică din mijlocul mulţimii, dar nimeni nu se mişcă pentru a-l ataca. Marcellus se întrebă cât va mai trebui să treacă pentru caaceşti oameni furioşi să se repeadă împotriva celui care-i batjocorea în felul acesta.

Din marginea cea mai depărtată a grupului care se frământa neputincios, cineva ridicase o piatră de caldarâm pe care acum o aruncă asupra lui. Cel care o aruncase ţintise bine, deoarece piatra lovi pe Ştefan în umărul obrazului şi-l făcu să se clatine pe picioare. Cu o mişcare involuntară ridică mâna şi-şi şterse sângele care apăru numaidecât. A doua piatră aruncată cu furie îl lovi în cotul braţului. Apoi se ridică un chiot şi Marcellus îşi închipui că este. Un protest împotriva acestei nelegiuiri, dar imediat după aceea îşi dădu seama că glasurile guturale ale oamenilor protestează împotriva cuvintelor pe care le auziseră, nu împotriva lapidării. Când a treia piatră îl lovi în plin obraz, chiotele de aprobare ale spectatorilor se ridicară furtunoase. Alte două pietre aruncate nu-şi atinseră ţinta, deoarece trecură peste capul lui Ştefan şi loviră în mulţimea din cealaltă parte. Fariseii şi cărturarii din cealaltă margine începură să se înghesuie unul într-altul şi să se calce în picioare, alergând să se adăpostească în lungul pereţilor şi pe sub garduri. Ştefan încercă să-şi acopere capul cu braţele şi se dădu înapoi, dar pietrele curgeau acum fără întrerupere.

Centurionul crezu că e momentul să dea acum un ordin şi soldaţii se puseră în mişcare îmbrâncind lumea, fără să ţină socoteală de nimic pentru a-şi face loc şi a se apropia. Marcellus, care era în apropierea unui soldat înalt şi voinic, se luă după el şi-l văzu că pocneşte în obraz pe unul din rabinii care nu se feri destul de repede din cale pentru a-i face loc să treacă. Acum legionarii făcuseră roată în mijlocul semicercului spectatorilor şi închiseră drumul cu suliţe întinse. Pietrele începură să cadă mai repede şi Marcellus constată că incidentul acesta nu poate să fie improvizat. Fruntaşii care erau de faţă nu aruncau cu pietre, dar fără îndoială pregătiseră dinainte această lapidare, căci oamenii care aruncau pietrele erau pricepuţi în această meserie şi nu greşeau ţinta.

Ştefan căzuse acum în genunchi şi se sprijinea în coate, iar cu o mână care-i era însângerată încerca să-şi acopere capul. Cealaltă îi atârna fără putere, căci probabil îi era ruptă. Mulţimea începuse acum să mugească întocmai ca fiarele. Marcellus tresări, părându-i-se c-a mai auzit mugetul acesta şi la spectacolele din Circus Maximus. Îşi făcu loc spre legionarul cel înalt, care, după ce se uită la el, îl lăsă să treacă.

Mai mulţi tineri din mijlocul mulţimii îşi ziseră, probabil, că acesta este momentul când vor trebui să intervină şi ei în operaţia de lapidare. Centurionul se prefăcu că nu-i vede când trecură pe sub şirul de suliţi întinse. Lui Ştefan, care acum se întinsese nemişcat, nu-i mai puteau face nici un rău şi cu contribuţia lor puteau cel mult să dovedească celor de faţă că sunt şi ei de acord să-şi asume partea de răspundere în săvârşirea acestei crime.

Marcellus simţi un junghi în inimă. Nu putea face nimic. Dacă bătrânul Iulian ar fi fost de faţă, poate ar fi protestat, dar pe centurionul acesta ar fi fost zadarnic să-l denunţe. El nu făcea altceva decât să execute ordinele primite de la alţii. Bietul Ştefan era mort său îşi pierduse cunoştinţa, dar demnitarii oraşului continuare să-l lapideze.

În imediata apropiere a lui Marceilus, de cealaltă parte a cercului spectatorilor, se oprise un tânăr cărturar în cap cu o tichie cu ciucur, probabil un cercetător al Talmudului. Era mic de statură, dar bine legat. Sta cu pumnii încleştaţi şi obrazul îi era contractat de revoltă. Fiecare piatră ce lovea în trupul inert al victimei era însoţită de o mişcare de aprobare din partea lui. Marcellus se uita cu atenţie la obrazul lui livid şi se miră că un tânăr inteligent este în stare să se bucure de această brutalitate omenească.

Imediat după aceea, un bărbat gras şi impunător îşi făcu! Oc pe sub suliţele legionarilor şi, scoţându-şi levita luxoasă, o întinse tânărului. Un altul tot atât de impunător îl urmă şi se dezbrăcă, iar după ce-şi predă şi el levita începură amândoi sa se opintească pentru a smulge o piatră din caldarâm. Marcellus se plecă spre cel care ţinea levitele în braţe şi-l întrebă cu severitate:

— Ce rău ţi-a făcut ţie omul acesta?

Omuleţul se întoarse şi se uită cu îndrăzneală în ochii lui Marcellus. Avea un obraz pi în de răutate, dar se vedea că nu este prost. Obrazul lui strâmbat de revoltă nu putea fi uitat cu uşurinţă.

— Omul acesta a blasfemiat! Zbieră el…

— Ce legătură ar putea să aibă blasfemia cu asasinatul? Murmură Marcellus. Mi se pare că eşti cărturar şi probabil vei putea să-mi explici şi mie.

— Dacă vei vrea ca mâine să vii la Betsamidraş, prietene, răspunse omuleţul, mulţumit că poate să-şi vânture priceperea, te voi lămuri. Vei întreba de Saul… Din Tars, adăugă el cu mândrie. Sunt şi eu un cetăţean roman ca şi tine, stăpâne.

Pietrele nu mai cădeau acum. Lumea începuse să se liniştească. Tânărul întinse celor doi fruntaşi levitele şi încercă să-şi facă loc cu umărul printre oamenii care se răriseră. Legionarii mai ţineau şi acum suliţele întinse, dar se frământau pe loc ca şi când ar fi fost nerăbdători să plece. Centurionul sta de vorbă cu un evreu bărbos îmbrăcat într-o impunătoare levita neagră. Lumea diraprejurul lor se împrăştia grăbită.

Lui Marcellus, care sta cu ochii pironiţi asupra trupului zdrobit al curajosului grec, i se păru că vede o uşoară tresărire. Ştefan începuse să se ridice încet într-un cot. Un fior de gheaţă tremură pe deasupra mulţimii când îl văzură că s-a ridicat în genunchi. Obrazul lui plin de sânge se îndreptase în sus şi pe buzele zdrobite îi tremura un zâmbet. Apoi pe neaşteptate ridică o mână, ca şi când ar fi strâns mâna cuiva care a coborât spre el.

— Îl văd! Strigă el cu glasul triumfător. Îl văd! Lisuse, stăpâne al meu… Ia-mă la tine! Apoi ochii i se închiseră, capul i se plecă pe piept | şi Ştefan se prăbuşi pe grămada de bolovani.

Spectatorii înspăimântaţi se întoarseră imediat în loc şi plecară. Nimeni nu se opri ca să mai întrebe ceva. Începură să dispară ca j alungaţi de spaime. Marcellus îşi simţea inima bătând în piept şi limba îi era uscată. Cu toate acestea i se păru c-a fost copleşit de o senzaţie neobişnuită. Ochii îi erau plini de lacrimi, dar obrazul îi strălucea de lumina unui zâmbet neaşteptat.

Se întoarse în loc şi se uită în ochii speriaţi ai legionarului care-i J făcuse loc să se apropie de el.

— Asta a fost o întâmplare cu totul neobişnuită, stăpâne! Îngână soldatul.

— Mult mai neobişnuită decât ai putea să-ţi închipui! Exclamă Marcellus.

— Aş fi fost în stare să jur că grecul a murit! Părea că a văzut pe J cineva care coboară ca să vină în ajutorul lui!

— A şi văzut pe cineva care a venit în ajutorul lui! Strigă Marcellus extaziat.

— Probabil pe galileeanul acela care a murit pe cruce? Întrebă legionarul neliniştit.

— Galileeanul acela, prietene, n-a murit! Declară Marcellus. Este mai viu decât oricare dintre cei care au fost aici de faţă!

Cutremurat până în adâncul fiinţei şi cu buzele tremurând, Marcellus plecă împreună cu cei care se împrăştiau. Gândurile îi alergau vârtejuri în timpul cât înainta, împins de cei care se îngrămădeau pe urma lui. Dar la primul colţ de stradă se opri şi se întoarse înapoi. De Ştefan nu se mai interesa acum nimeni. Legionarii procuratorului coborau în rânduri de câte patru în josul străzii. Nici unii! Dintre foştii prieteni ai lui Ştefan nu se arătase încă. Era prea devreme pentru a îndrăzni să se apropie de el.

Se lăsă într-un genunchi alături de trupul zdrobit şi, întinzând mâna, îi netezi părul însângerat de pe creştet şi se uită la obrazul împietrit al lui Ştefan. Pe buzele lui se mai vedea şi acum zâmbetul de adineauri.

Într-un târziu, bătrânul Ben Iosif ieşi şchiopătând din dugheana lui. Era cu ochii roşii şi umflaţi de plâns. Se apropie sfios şi se opri la depărtare de câţiva paşi. Marcellus ridică fruntea şi uitându-se la el îi tăcu semn. Bătrânul se apropie palid de spaimă. Plecându-se spre trupul mortului, se sprijini cu palmele în genunchi şi se uită la obrazul împietrit, apoi se uită întrebător la Marcellus, dar fără să-l recunoască.

— Ce moarte fioroasă, stăpâne! Scânci Ben Iosif.

— Ştefan nu este mort! Declară Marcellus. A plecat împreună cu Isus.

— Te rog, Stăpâne, nu-ţi bate joc de credinţa noastră! Zise Ben Iosif. Pentru noi, cei care credem în Isus, ziua aceasta este foarte tristă.

— Adu-ţi aminte că el a făgăduit celor care cred într-însul că nu vor muri niciodată, ci vor trăi în veci.

Ben Iosif dădu încet din cap şi se uită neîncrezător în ochii lui Marcellus.

— Da… Dar tu nu crezi într-însul! Îngână el.

Marcellus se ridică în picioare şi puse mâna pe braţul subţire al bătrânului, apoi îi răspunse.

— S-ar putea, Ben Iosif, ca Isus să nu vină niciodată după mine, răspunse el cu glasul liniştit şi tot aşa s-ar putea să nu vină niciodată după tine… Dar după Ştefan a venit. Du-te şi adu un bărbat mai tânăr care să-mi ajute să ridicăm trupul şi să-l ducem în dugheana ta.

Palizi de spaimă, vecinii se adunară împrejurul trupului zdrobit al lui Ştefan, pe care-l întinseră pe masa de lucru a lui Ben Iosif. Toţi plângeau. Rhoda părea deznădăjduită. Unii dintre cei de faţă se uitau bănuitori la Marcellus, închipuindu-şi despre el c-ar putea să fie o iscoadă, trimisă anume ca să vadă ce vor face. Dar acum nu era momentul să le explice că şi e! Face parte dintre ei. Puţin după aceea văzu pe Demetrius că s-a oprit în apropierea lui şi-i spuse să nu se mişte din atelier, ci să încerce să fie oamenilor de folos. Luând pe bătrânul Ben Iosif de braţ, se duse cu el în colţul cel mai depărtat al atelierului.

— Aici eu nu vă pot ajuta cu nimic, zise el şi puse câţiva bani de aur în mâna ţesătorului, dar aş vrea să te rog ceva. După ce Justus se va întoarce la Ierusalim, spune-i c-am fost de faţă când Ştefan a fost primit în împărăţia lui Isus şi mai spune-i că sunt convins că tot ce mi-a povestit în timpul cât am cutreierat Galileea împreună este adevărul adevărat.

Lui Simon, ziua aceasta cât stătu pe întuneric şi frecat în obezi i se păru foarte lungă. La amiază îi aduseseră un colţ de pâine mucedă şi un urcior de apă; dar nu mâncase, deoarece era prea adânc mâhnit în sufletul lui pentru a putea mânca.

În primul ceas după arestarea lui, din celulele de alături se auziră glasuri batjocoritoare care întrebau cum îl cheamă, ce crimă a săvârşit şi când va trebui să moară. Făceau glume obscene, vorbind despre f ziua când ei vor fi executaţi şi-şi băteau joc de el, spunând că este f atât de speriat, încât nici nu îndrăzneşte să le răspundă. Dar nu le răspunsese nimic şi la urmă ceilalţi deţinuţi se saturară să-l mai batjocorească.

Laviţa de lemn pe care se aşezase slujea şi de pat. Era mai lată decât o laviţă obişnuită, dar nu se putea întinde pe ea şi nu putea nici să se proptească cu spatele de perete. Poziţia aceasta era obositoare, aşa că uneori încerca să-şi întindă trupul uriaş, dar fără să reuşească. Pereţii celulei erau umezi şi tot aşa şi lespezile. Guzganii uriaşi ieşeau din cotloanele lor şi-i ciuguleau sandalele. Cătuşele grele îi tăiau mâinile.

Se gândi c-ar putea suporta mai cu uşurinţă caznele la care este supus şi ar înfrunta moartea cu mai multă îndrăzneală dacă ar şti că lasă în urma sa o organizaţie de oameni îndrăzneţi, care să ducă înainte sarcina ce-i fusese încredinţată lui. Evident, săvârşise greşeli şi probabil procedase greşit şi când întemeiase Ecclesia. Fără îndoială încă nu sosise timpul pentru întemeierea unei astfel de organizaţii. Fusese prea nerăbdător. Ar fi trebuit să lase mişcarea să crească încet şi nesimţit, cum creşte dospeala în pâine, aşa cum spusese Isus.

Ce se va alege de aici înainte, se întrebă el, de cauza creştinilor când toţi adepţii sunt împrăştiaţi şi majoritatea lor stau ascunşi? Cine va fi conducătorul lor? Filip? Nu… Filip este un tânăr curajos şi credincios, dar lui îi lipseşte îndrăzneala necesară. Conducătorul lor va trebui să fie îndrăzneţ. Ioan? Nu! Iacob? Nici acesta. Amândoi aveau pregătirea necesară pentru un conducător, dar le lipsea autoritatea. Mai rămânea Ştefan… El ar fi fost conducătorul indicat, dar nu aici în Ierusalim. Evreii vor stărui ca cel care-i va conduce să fie israelit şi probabil vor avea dreptate, deoarece tradiţia creştină aparţine poporului evreu.

Cum de Mântuitorul a îngăduit să se întâmple o astfel de catastrofă? Sau poate şi-a schimbat planul de la început pentru propagarea învăţăturilor lui? Sau şi-a pierdut încrederea în conducătorul pe care l-a ales? Simon încercă să-şi aducă aminte de ziua când Isus îi spusese: Simone, eu te voi boteza şi-ţi voi zice ţie Petru: Petru cel de stâncă! „Pe această stâncă voi clădi casa mea!” Simon închise ochii şi clătină din cap, gândindu-se la mulţumirea adâncă ce o simţise în ziua aceea şi o compară cu deznădejdea situaţiei în care se găseşte acum.

După ce se lăsă noaptea, veni un gardian în mână cu o torţă fumegândă şi trase zăvoarele fiecărei uşi, iar al doilea umplu urcioare le de apă din celule. Văzând că n-a mâncat pâinea pe care o adusese la amiază, gardinaul nu-i mai dădu alta, dar nici nu zise nimic. Probabil condamnaţii la moarte nu aveau obiceiul să mănânce decât foarte puţin.

În timpul cât se împărţi hrana se auzi zăngănit de lanţuri şi târşâit de picioare, dar acum în închisoare era linişte deplină. Simon se simţi toropit de somn şi, proptindu-şi umerii şi ceafa de perete, adormi. Puţin după aceea avu un vis neobişnuit, din pricină că nu părea să fie vis, deşi ştia că nu poate fi nici realitate, în vis se ridică în picioare şi se uită mirat la cătuşele care-i scăpaseră de pe mâini şi acum erau deschise pe laviţa din faţa lui. Îşi îndreptă trupul şi ascultă. Nu se auzea nimic altceva decât respiraţia ritmică a celorlalţi deţinuţi. Până acum nu i se întâmplase încă niciodată să aibă un vis atât de limpede şi de amănunţit.

Se ridică în picioare şi întinse braţele. Apoi făcu câţiva paşi spre uşa celulei, pipăindu-şi drumul prin întuneric în lungul lespezilor de pe jos. I se păru straniu că nu aude tălpile sandalelor-târşâindu-se pe piatră, cum se întâmpla de obicei, încolo visul i se părea cât se poate de real. Întinse mâna şi o propti în uşa grea şi bătută în piroane. Uşa se feri din calea mâinii lui, scârţâind în ţâţâni, întinse din nou mâna spre ea şi uşa se deschise mai larg în faţa lui. Mai făcu un pas… Şi încă unul. N-auzise până acum niciodată despre un astfel de vis! Era treaz şi-şi putea auzi bătăile inimii şi zvâcnirea sângelui în tâmple, dar cu toate acestea ştia că el doarme pe laviţa din apropierea peretelui.

Se propti cu mâna de peretele umed şi înainta cu băgare de seamă fără să facă zgomot. La capătul lungului coridor, o dâră slabă de lumină îşi făcea loc printre grinzile groase. Când se apropie, poarta se deschise singură atât de încet şi de nesimţit, încât Simon înţelese că nu poate să fie realitate. Trecu pragul porţii şi începu să umble mai repede, în lumina slabă a zorilor văzu doi paznici care stăteau aşezaţi pe lespezi, cu braţele împreunate împrejurul genunchilor, cu bărbia proptită în piept şi adormiţi. Niciunul dintre ei nu se mişcă, îşi continuă drumul spre porţile grele de la intrare şi văzu numaidecât lacătul uriaş cu care erau închise. Se aşteptase ca în timpul visului acestea să fie larg deschise, dar aripile porţii nu se mişcară, întinse mâna spre metalul rece şi se opinti o dată, dar poarta nu se mişcă.

În aceeaşi clipă înţelese că visul s-a terminat şi că se va trezi în celula lui cu mâinile ferecate în cătuşe, începuse să simtă răcoarea, îşi strânse veşmântul împrejurul trupului şi se miră că mişcările mâinilor nu-i sunt împiedicate de nimic. Se uită împrejurul său speriat de tulburarea ce pusese stăpânire pe el. În aceeaşi clipă, ochii i se opriră pe o portiţă mai mică tăiată în poarta cea mare şi constată că aceasta este larg deschisă. Simon trecu şi imediat după aceea poarta se închise singură în urma lui. Ajunsese în stradă. Acum umbla mai zorit. La o răscruce se lovi de un stâlp ascuns în întuneric. Fără îndoială zguduitura această neaşteptată îl va face să se trezească. Se opri în loc şi ridicând fruntea în sus văzu stelele strălucind pe cer şi începu să râdă de mulţumire. Era treaz! Fusese slobozit din închisoare!

Ce să facă acum? Unde să meargă? Grăbi pasul şi se îndreptă spre dugheana lui Ben Iosif, dar constată că este cufundată în întuneric. Se întoarse în loc şi plecă spre Ioan Marcu. O dâră slabă de lumină se vedea la o fereastră a catului de sus. Bătu la poarta de ostreţe. După puţină aşteptare, printr-o strungăreaţă văzu obrazul înspăimântat al Rhodei, care o rupse la fugă spre uşa deschisă a casei.

— Este Simon! O auzi strigând speriată. Simon s-a întors din morţi.

Apoi se apropie din nou de poartă şi, după ce trase zăvorul, o deschise larg. Ochii îi erau umflaţi de plâns, dar obrazul îi strălucea de mulţumire. Ridică braţele amândouă şi-l strânse cu putere la piept.

— Simon! Exclamă ea plângând. Isus te-a înviat din morţi! Ai văzut pe Ştefan? Se întoarce şi el?

— Spune, Rhoda, Ştefan a murit? Întrebă Simon abătut.

Braţele i se desprinseră de pe trupul lui şi căzu grămadă cutremurată de durere. Simon se aplecă spre ea şi o ridică în braţe înduioşat, apoi o duse şi o dădu în grija lui Marcu.

— Am auzit că te-au ucis, zise Marcu.

— Nu m-au ucis, răspunse Simon. Dar porţile închisorii s-au deschis în calea mea şi am ieşit.

Intrară încet în casă cu Rhoda, care plângea deznădăjduită. Odaia era plină de creştini. Ochii lor trişti se deschiseră larg şi obrajii chinuiţi li se făcură prelungi când îl văzură, căci îşi închipuiseră despre el c-a murit, îi făcură loc să treacă fără să zică nimic. Simon se opri în mijlocul lor şi constatară că a trecut printr-o schimbare neobişnuită, căci din prezenţa lui simţeau că se desprinde o demnitate şi o forţă nouă. Ridică încet braţul şi oamenii îşi plecară frunţile.

— Să ne rugăm Domnului! Începu Petru cel de stâncă.

Binecuvântat fie Domnul, cel care a dat viaţă nouă nădejdilor noastre. Copleşiţi de durerea acestei zile, să ne bucurăm de încercarea prin care a trecut credinţa noastră, care este mai preţioasă decât aerul şi care ne va face să fim vrednici de marea cinste când Mântuitorul nostru se va întoarce între noi!

După ce se plimbase vreme de un ceas prin faţa palatului procuratorului, Demetrius se simţi copleşit de griji şi nu fu în stare să mai aştepte. Probabil greşise în momentul când îşi închipuise că Marcellus va veni la Iulian pentru a interveni în favoarea creştinilor persecutaţi.

Prin urmare renunţă să mai aştepte şi se îndreptă grăbit spre dugheana lui Ben Iosif. Deşi era încă destul de departe de destinaţie, în drumul său întâlni oameni bine îmbrăcaţi şi cu obrajii încruntaţi, care probabil se întorceau acasă de la un spectacol ce nu le făcuse plăcere. Când văzu razele soarelui frângându-se pe scuturile unui grup de soldaţi care se apropia, Demetrius intră într-o hudiţă şi-şi continuă drumul făcând un ocol.

Deşi edictul procuratorului interzicea de aici înainte întrunirile creştinilor, constată că în dugheana lui Ben Iosif sunt adunaţi cel puţin o duzină de oameni împrejurul unui mort. Demetrius constată mirat că între aceştia este şi stăpânul său, ca şi când ar fi stat de pază. Îşi făcu loc printre oamenii care stăteau întristaţi. Rhoda căzuse în genunchi în apropierea mortului şi plângea înecată de suspine. I se părea imposibil ca Ştefan, cu care stătuse de vorbă abia acum câteva ceasuri, să fie mortul acesta cu trupul zdrobit.

Deupă ce-şi mai reveni puţin în fire, Marcellus îl trase la o parte.

— Tu, Demetrius, vei rămâne aici împreună cu ei şi le vei ajuta să-l îngroape, zise el. Prezenţa mea nu poate decât să-i înspăimânte.

Ei nu sunt în stare să înţeleagă motivul pentru care mă interesez de ei şi sunt bănuitori. Mă voi întoarce la han.

— Ai fost de faţă când s-a întâmplat ticăloşia aceasta, stăpâne? Întrebă Demetrius.

— Dat, dar s-a întâmplat ceva mai mult decât ceea ce se poate vedea aici, îţi voi spune mai târziu!

După ce aşezară pe Ştefan la loc de odihnă fără ca pe drum să mai fie supăraţi de cineva, Demetrius se întoarse acasă împreună cu Ioan Marcu, zicându-şi că foarte curând se va putea întoarce la han, unde-i aştepta Marcellus. Dar Maria, mama lui Marcu şi Rhoda stăruiră atât de mult sa mai întârzie împreună cu ele, încât nu îndrăzni să le părăsească. După ce terminară cu cina şi se făcu noapte, începură să sosească prietenii familiei, la început câte unul, apoi în grupuri de câte doi şi trei, până ce odăile din partea de jos se umplură de oameni. Niciunul dintre ei nu încercă să vorbească celorlalţi cu glasul ridicat. Oamenii vorbeau în şoaptă despre o viziune pe care Ştefan o avusese înainte de a muri, dar nimeni nu fusese atât de aproape de el pentru a putea şti exact ce s-a întâmplat. Demetrius nu dăduse atenţie deosebită acestui murmur de glasuri. Singură Rhoda părea curioasă să afle despre ce este vorba.

Apoi, spre marea mirare a celor de faţă, sosi Simon, care părea mult mai impunător şi mai impresionant decât fusese înainte. Părea că nu este dispus să le vorbească în amănunt despre felul în care scăpase din închisoare, dar, abstracţie făcând de emoţiile prin care trecuse, această scăpare îl făcuse să devină cu totul alt om şi părea chiar că a devenit mai înalt şi mai voinic decât fusese până acum. Toţi presimţeau într-însul o forţă nouă şi se sfiau să înceapă vorba cu el sau să-i pună întrebări. Li se păru straniu când îl auziră spunând că de aici înainte vor trebui să-i zică Petru.

Demetrius făcu semn lui Ioan Marcu şi-i spuse să poftească pe Simon Petru să se adăpostească în casa lui, deoarece el i-ar ceda bucuros camera lui şi se va duce să doarmă la han. După ce se înţeleseră în felul acesta, Demetrius plecă, fără ca ceilalţi să-l bage în seamă. Era aproape miezul nopţii când ajunse la han şi bătu ta uşa lui Marcellus, pe care-l găsi treaz şi cu un sul în mână. Statură, vorbind în şoaptă, până se revărsă de ziuă, fără să ţină seama de raporturile dintre sclav şi stăpân tot timpul cât discutară evenimentele întâmplate în timpul zilei.

— Sunt şi eu creştin! Declară Marcellus, după ce-i spuse felul în care a fost lapidat Ştefan, iar lui Demetrius i se păru că face această declaraţie cu mai multă mândrie decât atunci când spunea „sunt şi eu roman!”, l se păru straniu s-audă pe Marcellus Gallio făcând această mărturisire de credinţă şi atitudine, care era cu totul străină de educaţia şi temperamentul său.

Imediat după-amiază Demetrius îl însoţi până la marginea câmpului pustiu care se numea Golgota. Niciunul dintre nu auzise nimic şi, după ce se mai apropiară, simţiră în aer fumul acru al gunoaielor aprinse, în depărtare se vedea o colină acoperită de iarbă verde, întocmai ca o oază în mijlocul deşertului.

— Îţi mai aduci aminte de locul acesta, stăpâne? Întrebă Demetrius şi se opri.

— Foarte tulbure, murmură Marcellus. Sunt convins că singur nu l-aş fi putut găsi. Tu îţi aduci aminte de el destul de limpede, Demetrius?

— Da, destul de limpede, în ziuă aceea eu am sosit târziu. De aici putem vedea crucile şi mulţimea adunată la picioarele lor.

— Eu ce făceam când ai sosit? Întrebă Marcellus.

— Jucai zaruri împreună cu ceilalţi ofiţeri.

— Pentru cămaşă?

— Da, stăpâne!

O bucată de vreme niciunul dintre ei nu mai zise nimic.

— Nu l-am văzut când l-au pironit pe cruce, adăugă Marcellus cu glasul sugrumat. Paulus m-a dat la o parte. M-am simţit foarte mulţumit că nu va trebui să fiu martor la acest spectacol. Am trecut de cealaltă parte a colinei, dar, crede-mă, amintirea acestei scene este destul de dureroasă.

— Iată poteca, stăpâne, zise Demetrius. Eu mă voi întoarce la han şi te voi aştepta. Sper că nu vei aştepta zadarnic, dar totuşi nu-mi vine să cred că Simon Petru va veni la această întâlnire.

— Cred că va veni, declară Marcellus. Astăzi Simon Petru este mai sigur că nu va fi arestat decât a fost în timpul zilei de ieri. Atât procuratorul, cât şi cei de la conducerea templului încearcă să convingă poporul că nu există nici un motiv moral sau juridic care să justifice credinţa creştinilor. După ce au arestat pe conducătorul lor cu intenţia de a da o pildă tragică celorlalţi, astăzi, când au constatat că victima lor a părăsit zidurile închisorii, se simt cu toţii năuciţi. Nici bătrânul Iulian şi nici Irod nu vor încerca să explice poporului această întâmplare. Probabil vor ajunge la concluzia că, cu cât se va vorbi mai puţin şi nu se va mai lua nici o măsură împotriva Marelui Pescar, va fi cu atât mai bine pentru toţi cei interesaţi. Eu cred că Simon Petru va veni la întâlnirea pe care mi-a dat-o, afară de cazul când, datorită celor întâmplate ieri, a uitat.

Petru nu uitase. Marcellus îl văzu de departe cum se apropie cu paşi largi şi fruntea sus, ceea ce dovedea că este cu gândurile limpezite. Bărbatul acesta are calităţi de conducător, îşi zise Marcellus.

Dar când Marele Pescar ajunse în apropierea colinei încetini pasul şi rămase cu umerii bleojdiţi. Se opri şi cu mâna tremurândă îşi şterse fruntea. Marcellus, când îl văzu că începe să urce, se apropie ca să-l întâmpine. Petru întinse mâna uriaşă spre el, dar nu zise nimic. Se aşezară pe iarba din apropierea gropilor adânci în care fuseseră înfipte crucile şi rămaseră vreme îndelungată tăcuţi.

Într-un târziu, Petru păru că se trezeşte din dureroasa lui meditaţie şi se uită cu ochii tulburi la Marcellus, apoi plecă fruntea în pământ ca şi când i-ar fi ruşine de ce-i va spune.

— În ziua aceea eu n-am fost de faţă, declară e! Cu glasul adânc şi gutural. În ceasul durerii lui, eu n-am fost lângă el! Şi pieptul i se cutremură de un suspin adânc.

Marcellus nu ştia ce să-i răspundă şi nici dacă aşteaptă să-i spună ceva. Uriaşul galileean sta cu palmele ridicate în sus, copleşit de o durere atât de. Adâncă, încât orice încercare de a-l linişti ar fi reprezentat o necuviinţă. În aceeaşi clipă se întoarse spre Marcellus şi-l examina cu interes, ca şi când abia acum l-ar fi văzut pentru prima dată.

— Sclavul tău grec mi-a spus că te interesează povestea lui Isus, începu el grav. Mi s-a mai spus că în timpul zilei de ieri ai fost foarte amabil şi că te-ai ocupat de vrednicul nostru Ştefan. Ben Iosif este de părere că tu împărtăşeşti credinţa creştinilor. E adevărat, Marcellus Gallio?

— Sunt convins că Isus este de origine divină, răspunse Marcellus. Cred că este viu şi că are o mare putere. Dar mai am multe de învăţat despre el.

— Credinţa ta, fiule, a ajuns chiar acum destul de departe! Zise Petru mulţumit, în calitate de roman, felul tău de viaţă se deosebeşte foarte mult felul de viaţă pe care l-a propovăduit Isus. Fără îndoială ai săvârşit multe fapte rele în viaţă şi va trebui să te căieşti, pentru ca astfel să cunoşti mila lui fără hotar. Dar nu-ţi voi putea cere să te căieşti înainte de a-ţi spune faptele rele pe care le-am săvârşit eu. Orice păcate ai fi săvârşit, acestea nu pot fi comparate cu lipsa mea de credinţă, care totuşi mi-a fost iertată. A fost cel mai bun prieten al meu, dar în ziua când a avut nevoie de mine am jurat că nu l-am întâlnit niciodată în drumul meu.

Petru îşi acoperi ochii cu palmele mâinilor şi plecă fruntea. Rămase vreme îndelungată în această atitudine, apoi ridică fruntea din nou.

— Spune-mi acum ce ştii despre Isus.

Marcellus nu-i răspunse imediat, dar când începu să vorbească glasul lui aproape nu se putea înţelege. Se auzi pe sine spunând ca şi când ar fi vorbit cineva cu totul străin de el:

— Eu sunt cel care l-a răstignit!

Soarele coborâse demult spre asfinţit până să termine ce aveau să-şi spună unul altuia şi să se îndrepte din nou spre oraş. Vreme de două ceasuri, Marcellus ascultase povestea din care înainte de asta nu aflase decât fragmente şi în mod intermitent, când sufleteşte nu era pregătit pentru a le putea aprecia.

Simţeau acum prezenţa unei stranii legături între ei, dar Petru, preocupat de amintirile lui referitoare la Marele său învăţător, îi spuse că acum nu poate să-i mai intereseze altceva decât viitorul, îşi făcuse planuri îndrăzneţe despre activitatea ce o va desfăşura de aici înainte. Ar fi vrut să plece la Joppa, în Cezareea şi probabil la Roma.

— Tu ce vei face, Marcellus? Întrebă el provocator.

— Eu mă voi întoarce acasă!

— Ca să faci împăratului raportul pe care-l aşteaptă?

Petru îşi puse mâna uriaşă pe genunchii lui Marcellus şi se uită cu atenţie în ochii lui.

— Până unde vei merge cu mărturisirile referitoare la Isus? Întrebă el.

— Îi voi spune împăratului că Isus, despre care am crezut că este mort, e şi astăzi viu şi că se străduieşte să întemeieze o împărăţie nouă.

— Tânărul meu frate, pentru aşa ceva vei avea nevoie de mult curaj, împăratului nu-i va face plăcere să afle că va fi întemeiata o nouă împărăţie. Pentru îndrăzneala ta ar putea să te pedepsească.

— Se va întâmpla ceea ce va trebui să se întâmple! Răspunse Marcellus. Dar în orice caz eu îi voi spune adevărul.

— Te va întreba ce dovadă ai că Isus este viu. În cazul acesta ce-i vei putea răspunde?

— Îi voi spune cum a murit Ştefan şi-i voi vorbi despre viziunea pe care a avut-o. Sunt convins că Ştefan a văzut în faţa lui pe Isus.

— Împăratul Tiberiu îţi va cere o dovadă mai întemeiată decât este aceasta.

Marcellus rămase îngândurat. Vorbele lui Petru erau justificate; o astfel de afirmaţie nu va putea avea prea mare valoare în faţa unuia care nu este dispus să creadă. Tiberiu va începe să râdă când îl va auzi că va face astfel de afirmaţii, cum ar fi râs dealtfel oricare altul. Senatorul Gallio îi va răspunde: „Ai văzut un om murind uitându-se la Isus. Dar ce te face să crezi că ceea ce a văzut el a fost Isus? Aceasta este singura ta dovadă pe care te întemeiez! Când afirmi ca galileeanul tău este viu? Spui că el a săvârşit minuni, dar tu însuţi n-ai văzut niciuna”.

— Haide, să plecăm, zise Petru şi se ridică în picioare.

Plecară alături fără să-şi mai spună nimic, deoarece fiecare dintre ei era preocupat de propriile sale gânduri. Foarte curând după aceea ajunseră în mijlocul străzilor pline de circulaţie. Petru spusese că se va întoarce în casa lui Ioan Marcu. Marcellus trebuia să se întoarcă la han. Trecură prin faţa templului. Soarele dispărea în zare şi treptele de marmură, care în timpul zilei erau pline de cerşetori, acum rămăseseră aproape pustii.

Un biet olog cu picioarele strâmbe şi răsucite sta aşezat pe treapta cea mai de jos a scării şi întinse căţuia spre ei, cerându-le pomană cu glasul răguşit. Petru încetini pasul şi se opri. Marcellus apucase câţiva paşi înainte, dar se opri şi se întoarse înapoi când văzu că Petru s-a oprit şi că stă de vorbă cu cerşetorul.

— De când eşti în starea aceasta, prietene? Întrebă Petru.

— Chiar din ziua naşterii, stăpâne! Scânci ologul. Fie-ţi milă, stăpâne şi ajută-mă cu ceva!

— Eu nu am bani, răspunse Petru, apoi continuă cu glasul grăbit. Dar ceea ce am îţi voi da! Şi întinzând, braţele pe deasupra ologului speriat îi porunci: în numele lui Isus, ridică-te şi umblă!

Apucându-l de amândouă braţele, îl ajută să se ridice în picioare şi acesta păru că încearcă să-şi păstreze echilibrul, scoţând sunete stinse din gât ca şi când ar fi încercat să râdă şi să plângă în acelaşi timp; pipăi drumul cu tălpile sandalelor, făcând paşi mărunţi şi nesiguri, ca şi când acum ar fi încercat pentru prima dată să umble, dar de umblat umblă cu adevărat. Acum începuse să chiuie!

Numaidecât după aceea împrejurul lui se adunară câţiva oameni. Vecinii din apropiere care-l cunoşteau îşi făcură loc pentru a putea ajunge mai aproape de el şi a-i pune întrebări. Petru apucă pe Marcellus de braţ şi-şi continuară drumul, mergând în tăcere, într-un târziu îndrăzni să-l întrebe cu glasul tremurând:

— Petre, cum ai reuşit să săvârşeşti această faptă?

— Cu puterea duhului lui Isus.

— Bine… Dar aşa ceva nu se poate! Omul acesta a fost olog din naştere şi în toată viaţa lui n-a făcut un singur pas.

— De aici înainte va putea umbla, zise Petru cu glasul solemn.

— Spune-mi, Petre, ştiai dinainte că ai această putere? Îl imploră Marcellus. Ai mai săvârşit până acum o astfel de faptă?

— Nu fapte ca acestea, răspunse Petru. Sunt din ce în ce tot mai profund conştient de prezenţa lui. Trăieşte în mine. Puterea aceasta nu este a mea, Marcellus. Este duhul lui.

— Probabil el nu va apărea niciodată decât în inima oamenilor, se dumiri Marcellus.

— Da! Zise Petru. El va sălăşlui în inima oamenilor… Şi le va da puterea duhului său. Dar atât nu este tot! El va coborî din nou printre oamenii.