CAPITOLUL XX.

Era ştiut de toată lumea că în timpul nopţii Roma este oraşul cel mai zgomotos din tot imperiul, dar trebuia să fi petrecut un an de linişte în provinciile de la hotar pentru a-ţi putea da seama în întregime de zgomotul care te împresoară din toate părţile.

În afară de cele două celebre artere de circulaţie care treceau prin Forum – Via Sacra şi Via Nova – care erau pavate cu blocuri de marmură adusă din Numidia, toate celelalte străzi erau pavate cu pietre de mărimea prunelor până la mărimea unei rodii.

Pentru a evita aglomeraţia în lungul acestor străzi înguste şi cotite şi a celor care se încrucişau cu ele, acum un secol se dăduse o ordonanţă care interzicea circulaţia vehiculelor de transport de la răsăritul până la apusul soarelui, cu excepţia carigelor imperiale şi a paradelor oficiale din zilele consacrate festivităţilor.

În timpul zilei, străzile din cartierul comercial furnicau de lumea care circula pe jos şi printre aceştia treceau cei privilegiaţi, călare şi lectice, dar după apusul soarelui toate aceste străzi începeau să se cutremure de vuietul roţilor ferecate şi grele care treceau în lungul pavajelor prost făcute şi desfundate, provocând un zgomot asurzitor, petrecut de scârţâitul strident al osiilor neunse, de pocnetul bicelor şi de ţipetele celor care încercau să-şi facă loc; zgomotul acesta care te scotea din minţi nu înceta decât în zorii zilei următoare. Situaţia dura noapte, de noapte cât era anul de lung.

Dar în timpul nopţilor de vară -cu lună plină, când începeau lucrările de construcţii şi toţi cei care făceau cărăuşie încercau să profite de lumină, vuietul larmei în Roma ajungea la maximum. Mii de oameni care nu puteau să doarmă din pricina căldurii ieşeau în stradă şi, cu ţipetele şi urletele lor, amplificau mugetul asurzitor al circulaţiei. Negustorii ambulanţi ţipau în gura mare, lăudându-şi marfa; trubadurii cântau din liră şi băteau tobele; convoaie de cămile încărcate de mărfuri treceau prin mijlocul mulţimii care vocifera, văzându-se călcată în picioare şi cu hainele rupte în tifnpul învălmăşelii; care grele cu piatră de construcţie treceau, împingând lumea sub streşinile caselor şi în hudiţele laterale. Toate nopţile din Roma erau insuportabile, dar când erau nopţi cu lună acestea deveneau şi primejdioase pentru populaţie.

Cu mult înainte ca galera lor plecată din Ostia să treacă de cotitura fluviului pentru ca în faţa ei-să apară întreaga panoramă a oraşului în timpul unei strălucitoare nopţi înstelate de iunie; în auzul lui Marcellus îşi făcu loc mugetul infernal al oraşului, cu o putere cum nu-şi aducea aminte să o fi auzit înainte de asta; ar fi fost imposibil să suporţi un astfel de zgomot, fără să fii dinainte pregătit, după ce ai petrecut o lună în largul mării liniştite.

Pentru el zvonul acesta de larmă asurzitoare avea o semnificaţie cu totul nouă. El simboliza urletul furios al oamenilor care se iau la întrecere pentru a îndeplini totul în felul cel mai vulgar, dar care în schimbul sudorii şi al zbuciumului pe care-l pun la contribuţie nu sunt niciodată răsplătiţi aşa cum se cuvine şi cu toate acestea nu ştiu ce va să zică răgazul, n-au nevoie nici de linişte şi probabil niciodată nu vor avea parte de pace.

Galera acostă uşor la chei, pentru a fi întâmpinată de un roi de hamali care zbierau cât îi lua gura. Demetrius fu cel dintâi dintre călătorii galerei care coborî pe ţărm şi se întoarse aproape imediat cu o jumătate de duzină de liberţi oacheşi din Tracia, care ridicară numeroasele legături ce le aveau şi le aşezară într-o cotigă, iar el şi stăpânul său luară o carigă de piaţă cu care să ajungă până acasă. Imediat după aceea fură învăluiţi de şuvoiul circulaţiei, aşa că nu mai puteau înainta decât la pas. Marcellus, care era nerăbdător şi plictisit de drum propuse să plătească celui care-i ducea şi să-şi continue drumul pe jos.

Uitase cu desăvârşire cât de ticăloasă şi nesuferită este mulţimea care populează străzile. Când stă îngrămădită, nu mai are nici un fel de judecată; este incapabilă să-şi dea seama că înghesuiala este zadarnică şi că, dacă fiecare şi-ar aştepta rândul, ar putea trece mult mai uşor şi ar putea înainta. Până şi fiarele junglei adunate la vaduri de ape în timp de noapte sunt mult mai prevăzătoare decât mulţimea anonimă a străzii.

Marcellus îşi aduse aminte de cuvintele pe care le pronunţase ele faţă cu cinicul Paulus şi-i veni să râdă. Împărăţia bunei învoiri între oameni, spusese el, nu va veni de la cei care sunt în fruntea treburilor ţării şi nu va fi impusă nici de cei care stau pe tronuri. Ea se va statornici cu ajutorul poporului de jos. Prin urmare, iată poporul despre care a vorbit! Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se urce într-o cotigă şi să explice acestui popor ce este împărăţia bunei învoiri între oameni. Acestora va trebui să le spună să se iubească unii pe alţii, să fie înţelegători pentru a îndeplini astfel legea propovăduită de Cristos. Dar va trebui să procedeze cu toată băgarea de seamă, căci oamenii aceştia sunt gata în orice moment să ridice o mână plină de noroiul din şanţ şi să te împroşte; oamenii de jos nu sunt dipuşi să lase ca cineva să-i ia în bătaie de joc.

Scena revederii între membrii familiei Gallio, la un ceas după aceea, fu clipa cea mai fericită pe care o cunoscuse în viaţă. Acum un an când Marcellus părăsise casa părintească, slăbit, tulburat şi cu privirile rătăcite, cei trei membri ai familiei îl jeliseră ca şi când ar fi fost mort. E adevărat că de atunci primiseră din când în când o scrisoare de la el, în care le spunea că se simte bine, dar din aceste scrisori lipseau amănuntele referitoare la felul de viaţă pe care-l duce şi din conţinutul lor nu transpărea decât o vagă dorinţă de a se întoarce acasă. Printre rânduri puteau citi că starea lui sufletească este mereu tulbure. Astfel prezenţa lui li se păruse foarte depărtată, nu numai ca distanţă, ci chiar ca amintire. Scrisoarea pe care o primiseră de la el acum o lună spunea la sfârşit: „Sunt pe urmele unui mister pe care împăratul m-a însărcinat să-l elucidez. Misterele fac parte din preocupările lui. Dar acesta de acum ar putea să devină cu uşurinţă ceva mult mai important decât o simplă trecere de vreme”. Senatorul clătinase din cap şi oftase în timpul cât înfăşurase sulul de pergament pe care-l ţinea în mână.

Dar acum Marcellus se întorsese; fiziceşte arăta tot atât de bine ca un gladiator; moraliceşte era refăcut şi trepida de energie juvenilă şi entuziasm.

În afară de asta, ceva din personalitatea lui se schimbase de asemenea, atribuindu-i o neînţeleasă radiaţie. În toată înfăţişarea lui se vedea o forţă nouă, un fel de energie contagioasă care înviorase pe toţi ai casei. Această forţă se ghicea în mişcările mâinilor lui, în glas şi în priviri. La început membrii familiei nu-l întrebară ce poate fi, nici nu-i dădură să înţeleagă că au constatat la el un fel de schimbare şi nici între ei nu discutară acest amănunt. Dar se vedea limpede că trecuse printr-o prefacere care i-a atribuit un fel de distincţie pe care nu erau în stare să şiŢo explice.

În seara precedentă, senatorul lucrase până târziu în biblioteca sa. După ce termină de scris şi adună obiectele de pe masă, dădu să se ridice în picioare, când auzi zvonul unor paşi care i se părură cunoscuţi.

Lăsând pe Demetrius în stradă ca să aştepte sosirea bagajelor, Marcellus – pe care paznicii porţii îl recunoscură şi rămaseră încântaţi – intră în atrium şi ajunse în faţa uşii de la biblioteca tatălui său care era întredeschisă. Intră fără să mai ezite şi-l cuprinse în braţe, strângându-l cu putere, aşa că bătrânului aproape i se tăie respiraţia. Deşi senatorul era bărbat înalt şi pentrţu vârsta lui foarte viril, vigoarea tribunului aproape îl copleşi cu exuberanţa ei neobişnuită.

— Fiul meu! Fiul meu! Îngână el de câteva ori la rând. Te-ai făcut bine! Eşti din nou voinic! Eşti din nou viu! Lăudaţi fie zeii!

Marcellus îşi lipi obrazul de al tatălui său şi-l bătu cu palma pe spate.

— Da, tată! Exclamă el. Sunt mai viu decât am fost până acum în toată viaţa mea. Iar tu constat că întinereşti cu fiecare zi ce trece! Sunt mândru că sunt fiul tău!

Lucia, care era în camera ei, tresări prin somn, se ridică în capul oaselor, feri păturile de mătase ale patului, ascultă din nou cu gura căscată şi inima începu să-i bată mai grăbită.

— Ooo! Terţia, trezeşte-te! Dă-mi repede hainele şi leagă-mi sandalele. A sosit Marcellus.

Coborî în fugă până în bibliotecă şi se repezi în braţele fratelui ei, iar când acesta o ridică de subsuori şi o sărută, fata începu să ţipe.

— O, Marcellus! Te-ai făcut din nou bine!

— Dar tu, draga mea surioară… Constat c-ai devenit foarte frumoasă! Ai mai crescut, nu-i aşa? Cu vârful degetelor îi netezi părul lucitor şi negru, apoi adăugă: Părul tău este adorabil!

Senatorul îi cuprinse pe amândoi în braţe şi rămaseră miraţi, căci bătrânul n-avea obiceiul să-şi manifeste sentimentele în felul acesta.

— Haideţi, zise el cu glasul blând, să mergem la maică-ta!

— E foarte târziu! Zise Marcellus. Crezi că ia această oră o putem trezi?

— Sigur că da! Interveni Lucia.

Se luară de braţ şi ieşiră toţi trei împreună, în atriumul copleşit de umbră se adunase un mic grup de slujitori mai bătrâni cu părul răscolit şi ochii umflaţi de somn, căci se întrebaseră în ce stare va fi Hui stăpânului şi moştenitorul său, căci ultima dată când fusese acasă li se păruse atât de tulburat sufleteşte.

— Ei… Marcipor! Exclamă Marcellus şi strânse mâna întinsă spre ei. Ce faci Decimus?

Nu se întâmpla prea adeseori ca bătrânul acesta rigid şi tăcut să iasă din calmul lui obişnuit, dar cu toate acestea acum începuse să zâmbească şi întinsese mâna spre tânărul său stăpân.

— Ce faci, Terţia! Strigă Marcellus întorcându-se spre fata tânără şi zveftă care tocmai cobora scările.

Toţi se apropiară de el şi pe bătrânul Servius îl bătu pe umăr, iar gura fără dinţi a acestuia începu să tremure şi în lungul obrazului bătrân şi zbârcit lacrimile începuseră să-i picure una după alta.

— Bine ai venit! Bine ai venit, stăpâne. Zeii să te aibă în paza lor! Îngână moşneagul.

— Dar tu, Lentius! Strigă Marcellus. Ce fac caii mei?

Şi când Lentius îi răspunse că Iştar a fătat o mânză care acum a împlinit trei luni – declaraţie care-i făcu pe toţi să râdă mulţumiţi, ca şi când ar fi făcut o glumă pe socoteala cuiva – Marcellus îi determină pe toţi să râdă cu hohote, când îi porunci: Lentius, să-mi aduci mânza aici! Vreau s-o văd numaidecât!

În atrium se adunaseră acum cel puţin zece dintre slujitorii casei şi toţi trepidau de mulţumire. Până acum nu se semnalase Încă niciodată o astfel de lipsă de disciplină în casa lui Gallio. Slujitorii care îmbătrâniseră în serviciu şi umblau atenţi şi pe vârful picioarelor se pomeniră râzând nestăpâniţi chiar aici în atrium de faţă cu senatorul, care zâmbea şi el.

Marcellus îi făcuse să le strălucească ochii, strigând pe nume pe cei mai mulţi dintre ei. Cele două gemene din Macedonia sosiră şi ele, ţinându-se de mână şi îmbrăcate la fel, aşa că nici nu le puteai deosebi una de alta. Îşi aduse aminte că le-a mai văzut o dată acum doi ani, dar nu-şi mai aducea aminte de numele lor. Se întoarse spre ele şi cu el odată privirile tuturor se opriră asupra lor, aşa că fetele se simţiră stânjenite.

— Voi, fetelor, sunteţi surori? Întrebă el.

Întrebarea aceasta li se păru tuturor plină de haz şi atriumul trepida de râsul mulţumit al celor prezenţi.

— Decimus, porunci senatorul şi râsul se stinse. Peste un ceas ne vei servi o masă! În sala cea mare, de banchete! Vei scoate serviciul de aur! Marcipor, dă poruncă să se aprindă toate luminile! În toată vila şi în grădină!

Marcellus se repezi la primul etaj; întâlni pe Cornelia pe coridor în faţa uşii de la camera ei şi o cuprinse în braţe. Nu erau în stare să-şi spună nici o vorbă, ci rămaseră îmbrăţişaţi. Cornelia îl mângâie pe creştetul capului cum ar-fi mângâiat un copil şi începu să plângă în timpul cât senatorul se retrase mai la o parte şi se uita la ei cu ochii tulburi, mângâindu-şi ciucurul de mătase de la cingătoare.

Presimţind că Marcellus şi maică-sa, care era o fire emotivă, vor avea nevoie de câteva clipe ca să stea singuri, Lucia întârziase la picioarele scării pentru a vorbi cu Decimus despre banchetul ce trebuia să urmeze.

Toţi slujitorii ceilalţi plecaseră după treburile lor şi până şi curelele de la sandale li se părea că pârâie mulţumite, ca şi când şi-ar fi zis că aceasta este o ocazie unică şi că este plăcut să fii în slujba unei astfel de case.

— Să nu pregătiţi prea multă mâncare, Decimus. Veţi da la masă fructe proaspete, o friptură rece şi vin… Şi prăjituri cu nuci dacă se vor găsi. Dar să nu prepari nimic acum. Senatorul este obosit şi toropit de somn, aşa că va adormi înainte de a termina cu pregătirea unor bucate mai complicate şi calde. Vei servi în sala cea mare, aşa cum ţi-a poruncit şi vei scoate tacâmurile de aur. Spune lui Rhesus să taie un braţ de trandafiri, dar de cei roşii. Cele două gemene vor servi pe fratele meu. Şi nu…

Făcu ochii mari când văzu pe Demetrius că intră în atrium: înalt, ars de soare şi frumos. Dădu drumul lui Decimus şi, ridicând braţul, salută în semn de bun sosit iar mâneca largă îi fugi până din sus de cot, descoperindu-i braţul frumos. Decimus, căruia nu-i scăpa nimic, se întunecă la obraz.

Demetrius se apropie cu paşi sprinteni de ea şi oprindu-se la o mică distanţă se înclina adânc, apoi îşi duse vârful suliţei la frunte pentru obişnuitul salut. Dar Lucia se repezi spre el şi-l apucă de amândouă braţele arse de soare.

— Îţi mulţumesc, bunul meu Demetrius, zise ea cu glasul blând. Ai adus pe Marcellus acasă sănătos şi voinic. Poate mai voinic decât a fost înainte de asta.

— Pentru asta n-aveţi nici un motiv să-mi mulţumiţi, răspunse el. Tribunul n-a avut nevoie de nimeni ca să-l aducă acasă. Acum este pe deplin refăcut. Demetrius ridică privirea şi se uită la ea cu admiraţie, îngăduiţi-mi să spun surorii tribunului că arată foarte… Foarte bine!

— Dacă eşti de această părere! Răspunse Lucia şi începu să se joace cu boabele de chihlimbar ale şiragului ce-l purta la gât, ca şi când ar fi vrut să-l oprească să meargă mai departe. Ar fi inutil, Demetrius, să te întreb cum te simţi. Ai trăit momente emoţionante împreună cu tribunul. Ochii ei examinau o rană recentă ce o avea pe partea de sus a braţului. Demetrius plecă ochii şi zâmbi. De unde te-ai ales cu tăietura aceea îngrozitoare? Întrebă ea curioasă.

— Am avut o întâlnire cu un sirian, răspunse Demetrius. Or, se ştie că oamenii aceştia nu prea sunt amabili.

— Cred că i-ai dat o lecţie despre felul în care se poartă grecii, zise Lucia. Ia spune-mi… L-ai ucis?

— Un sirian nu poate fi ucis, răspunse Demetrius cu indiferenţă. Oamenii aceştia mor numai de bătrâneţe.

Lucia ridică din umeri, ceea ce însemna că vrea să termine cu glumele, apoi obrazul îi deveni grav.

— Spune-mi ce s-a întâmplat cu fratele meu? Întrebă ea. Pare neobişnuit de bine dispus.

— Dacă-i veţi mai lăsa vreme să răsufle, probabil vă va spune el însuşi, răspunse Demetrius.

— Până şi tu pari cu totul altfel. Te-ai schimbat Demetrius.

— Sper că schimbarea este în bine.

— Ceva vă face pe amândoi să arătaţi cu totul altfel, declară Lucia. Ce s-a întâmplat? Probabil lui Marcellus i s-a dat o slujbă mai importantă?

Demetrius dădu mulţumit din cap.

— Noua lui însărcinare îl va expune din nou primejdiei? Întrebă ea cu glasul speriat.

— Da, este sigur că-l va expune! Răspunse el cu mândrie.

— Nu pare să-şi facă griji din pricina asta. Nu l-am văzut încă niciodată atât de mulţumit. Chiar din primul moment toată casa a fost răsturnată cu susul în jos datorită mulţumirii lui.

— Ştiu. Am auzit şi eu slujitorii, zise Demetrius şi zâmbi.

— Sper că incidentul acesta nu-i va determina să se abată de la disciplină. Ei n-au obiceiul să-şi permită astfel de libertăţi: totuşi nu cred că strică dacă se bucură cel puţin de astă dată.

— Probabil că nu, încuviinţă Demetrius. Nu le va strica să fie cel puţin de astă dată mulţumiţi.

Lucia ridică din sprâncene.

— Cred că nu m-ai înţeles, zise Lucia şi se uită la el.

— Tot aşa cred şi eu, răspunse el. Aţi uitat că şi eu sunt sclav?

— N-am uitat! Zise fata şi ridică fruntea cu mândrie. Dar mi se pare că tu ai uitat.

— Nu vreau să fiu impertinent, adăugă Demetrius cu părere de rău. Dar subiectul despre care vorbim acum e foarte grav: disciplină, sclavie, stăpânire, relaţiile dintre oameni… Dar cine are dreptul să spună altora când pot să fie mulţumiţi?

Lucia încruntă sprâncenele şi se uită la el.

— De… Să sperăm că bunătatea dovedită de fratele meu faţă de slujitori nu ne va obliga să ne pierdem autoritatea faţă de ei, ripostă ea indignată.

— Nu-mi vine să cred şi nici nu e nevoie! Declară Demetrius. El crede într-un fel de autoritate cu totul de altă natură; asta este totul. Probabil aceasta este mult mai folositoare decât ordinele date cu glasul răstit. Este mai plăcută pentru toţi şi drept rezultat oamenii te slujesc mai cu tragere de inimă.

Marcellus se apropie de capul scării şi o strigă.

— Îmi pare rău, Demetrius, c-am fost atât de violentă, zise Lucia şi dădu să plece. Suntem atât de mulţumiţi că v-aţi întors acasă!

Se uită în ochii ei şi-şi zâmbiră, apoi ridică suliţa la frunte şi o salută. Fata îşi ţuguie buzele şi făcu un gest:

— De astă dată… Nu e nevoie să mă saluţi.

Marcipor, care sta în alcovul de alături şi aştepta ca această conversaţie să se termine, se apropie imediat ce Lucia urcă scara. Plecă alături de Demetrius şi ieşiră împreună în peristilul luminat de lună.

— Vindecarea aceasta a lui… Este extraordinară! Începu Marcipor. Ce s-a întâmplat cu el?

— Îţi voi spune cu toate amănuntele la prima ocazie ce se va oferi; poate chiar în timpul acestei nopţi dacă va fi posibil. Marcellus este credincios convins. A cutreierat toată Galileea.

— Dar tu? Întrebă Marcipor. Tu n-ai fost împreună cu el?

— N-am fost tot timpul. Am petrecut mai multe săptămâni în Ierusalim. Despre ce s-a întâmplat acolo voi avea multe de povestit. Marcipor… Galileeanul trăieşte!

— Da… Despre asta am auzit şi noi.

— Noi? Cine sunt aceştia, „noi”? Întrebă Demetrius şi apucând pe Marcipor de braţ îl opri în loc.

— Creştinii din Roma, răspunse Marcipor şi zâmbi, văzând pe prietenul său că se uită la el mirat.

— Prin urmare la Roma s-a auzit atât de repede?

— De acum câteva luni… Ştirea a fost adusă de negustori din Antiohia.

— Şi tu cum ai aflat?

— Vorbele acestea circulau prin pieţele Romei. Decimus, căruia îi place întotdeauna să-şi bată joc de greci, a fost încântat când a putut să-mi spună că la Roma au sosit câţiva negustori superstiţioşi din Antiohia care afirmă că un teslaY evreu ar fi înviat din morţi. Aducându-mi aminte de vorbele pe care mi le-ai spus despre omul acesta, m-am străduit să aflu ceva mai mult decât ce putusem afla de la el.

— Şi te-ai dus la cei din Antiohia ca să vorbeşti cu ei?

— M-am dus chiar a doua zi. Vorbeau fără nici o reticenţă şi ceea ce mi-au spus mi s-a părut convingător. Ei au auzit vestea de la unul Filip, care a fost martor ocular la săvârşirea mai multor minuni, încercând să se convingă de adevăr, unul dintre negustorii aceştia a plecat la Ierusalim şi aici a vorbit cu un bărbat în care avea toată încrederea şi care i-a spus c-a văzut pe Isus după ce a înviat din morţi. Toate acestea, adăugate la ceea ce mi-ai spus tu însuţi, m-au determinat să cred.

— Prin urmare eşti şi tu creştin! Zise Demetrius şi ochii îi străluciră. Va trebui să-i spui tribunului. Va fi încântat de această veste.

Obrazul lui Marcipor deveni grav.

— Deocamdată nu-i voi putea spune, Demetrius, încă nu mi-am limpezit în minte ce voi face. Decimus a crezut că este datoria lui să informeze pe senatorul Gallio despre mişcarea aceasta nouă şi i-a descris-o drept o revoluţie împotriva autorităţilor recunoscute.

— Senatorul a luat în această privinţă vreo măsură?

— După cât ştiu, încă n-a luat, dar cred că este firesc ca sentimentele lui faţă de creştini să nu fie binevoitoare! Mişcarea aceasta el o pune în legătură directă cu accidentul fiului său. Prin urmare, dacă Marcellus va afla că aici la Roma există o mare grupare creştină, s-ar putea să se asocieze şi el la, această mişcare. Hotărârea aceasta a lui ar fi primejdioasă. Creştinii se întâlnesc pe ascuns. Patrulele legionarilor au început să se intereseze de locurile lor de întâlnire. N-ar fi bine ca noi să provocăm o ruptură între tată şi fiul său.

— Bine, Marcipor, încuviinţă Demetrius. Nu vom spune tribunului, dar el cu toate acestea va afla; de asta poţi să fii sigur. Cât despre ruptura dintre el şi părintele său, cred că aceasta este inevitabilă. Marcellus nu va renunţa la credinţa lui şi nu-mi vine să cred că pe senator am putea să-l convingem despre adevăr. Oamenii în vârstă n-au obiceiul să-şi schimbe părerile. Dar trebuie să ştii, Marcipor, că această cauză nu va aştepta până în ziua când oamenii încăpăţânaţi şi în vârstă îşi vor schimba convingerile. Întâmplarea aceasta a lui Isus este nădejdea noastră că într-o zi în lumea aceasta vor fi întronate libertatea şi justiţia. Şi dacă în general vor fi întronate, atunci pregătirea în scopul acesta va trebui să înceapă chiar acum!

— Ai dreptate, răspunse Marcipor. Dar cu toate acestea nu mi-ar face plăcere să constat că Marcellus a jignit pe părintele său. Senatorul nu mai are mult de trăit.

— Un caz similar s-a întâmplat şi lui Isus, continuă Demetrius. Mie mi-a fost spus de galileeanul care a auzit această conversaţie. Un tânăr care se întrebase dacă n-ar fi oare de datoria lui să adopte pe faţă acest nou fel de a trăi a venit la Isus şi i-a spus: „Părintele meu este om în vârstă şi cu vederi învechite. Noua religie ar fi pentru el de-a dreptul o jignire, îngăduie-mi să îngrop mai întâi pe părintele meu şi după aceea voi veni şi te voi urma.”

— Vorbele acestea ale lui mi se par destul de chibzuite, încuviinţă Marcipor, care avea şaizeci şi şapte de ani…

— Isus n-a fost de această părere, spuse Demetrius. Sosise demult timpul pentru o schimbare categorică a credinţei şi purtării oamenilor. Credinţa aceasta nouă nu poate să aştepte plecarea oamenilor bătrâni şi cu convingeri învechite, în realitate, oamenii aceştia bătrâni sunt de mult morţi. Prin urmare, vor putea fi îngropaţi de alţii, care sunt tot atât de morţi ca şi ei.

— A spus el vorbele acestea? Întrebă Marcipor.

— De… În orice caz a spus ceva asemănător.

— Din partea unui om care a fost o fire atât de blândă, cuvintele acestea mi se par cam brutale.

Demetrius îşi trecu înduioşat braţul pe sub al bătrânului corintian.

— Marcipor… Să nu facem greşeala de a ne închipui că propovăduirea ideii de pace şi bună înţelegere între oameni a lui Isus ar fi o problemă sfioasă şi timidă, care poate aştepta pe fiecare pentru a se decide şi că se fereşte din drum pentru a se ascunde până când toate celelalte preocupări vor trece. Oamenii care au aprins această torţă şi o duc înainte vor avea de înfruntat multe primejdii. Chiar acum ei sunt biciuiţi şi „aruncaţi în temniţe. Unii dintre ei au fost masacraţi.

— Da, ştiu, murmură Marcipor. Unul dintre negustorii din Antiohia mi-a spus că a văzut pe un tânăr grec bătut cu pietre şi omorât de mulţimea adunată pe străzile Ierusalimului. Numele acestuia era Ştefan. Nu cumva ai auzit despre el?

— Ştefan, răspunse Demetrius abătut, a fost cel mai bun prieten al meu.

Marcellus încă nu-şi terminase prânzul când apăru Marcipor ca să-i spună că senatorul Gallio este în bibliotecă şi-l înştiinţează că i-ar face plăcere să stea de vorbă cu fiul său imediat ce va fi dispus.

— Spune părintelui meu că peste câteva minute mă voi prezenta la ei, spuse Marcellus.

Ar fi preferat să mai amâne pentru câteva zile conversaţia serioasă dintre el şi tatăl său. Pentru senator va fi greu să asculte lunga lui poveste cu răbdarea şi respectul cuvenit. Câteva minute se opri în picioare în faţa ferestrei deschise şi începu să cureţe o portocală, pe care n-avea intenţia s-o mănânce şi se întrebă care ar putea fi felul cel mai favorabil pentru a-i prezenta pe Isus Galileeanul. Deoarece în cazul de fată rolul va fi nu numai de avocat, ci şi de acuzat în cauză.

Marcus Lucan Gallio nu era omul care s-ar fi mulţumit să discute numai superficial această problemă. Faima lui în Senat era întemeiată pe abilităţile lui reale de a adânci problemele pe toate feţele şi ştia dinainte ce concesii ar putea face, pe cine va fi obligat să măgulească şi cum trebuie să împace interesele contradictorii.

Dacă, de pildă, era ferm convins că în toate timpurile şi în toată lumea apa tinde întotdeauna spre terenuri mai joase, ar fi fost zadarnic să te mai străduieşti spunându-i că într-o anumită zi şi într-o anumită ţară s-a găsit un bărbat care cu un singur gest a determinat cursul unei ape să apuce la deal în loc să curgă la vale. El n-avea nici răbdare, nici timp de risipit cu poveşti care erau împotriva legilor naturii. Cât despre „minuni”, însuşi cuvântul acesta i se părea o jignire. Pentru nimic în lume n-ar fi fost dispus să asculte astfel de poveşti şi cu atât mai puţin ar.fi fost dispus să stea de vorbă cu oameni care cred în temeinicia lor. Datorită faptului că toate religiile sunt întemeiate pe fiinţe şi fapte supranaturale, senatorul nu numai că dispreţuia toate religiile, dar până şi oamenii religioşi îi inspirau un fel de silă. Oricine îndrăznea să mărturisească de faţă cu ei astfel de credinţe era considerat fie ignorant, fie lipsit de scrupule. Un bărbat cu cât de puţin bun-simţ, dacă devine exponentul unei religii, trebuie supravegheat, deoarece este limpede că încearcă să profite de cei slabi sufleteşte care au încredere într-însul datorită evlaviei lui. Unii oameni, în conformitate cu părerea lui Gallio, sunt dispuşi să creadă că un bărbat evlavios trebuie să fie numaidecât şi cinstit, deşi realitatea a dovedit că evlavia şi integritatea sunt două noţiuni care nu au nici un fel de legături una cu alta. Este firesc ca bătrânul Servius să invoce mereu zeităţile sale. Putea să ierte şi pe bătrânul Tiberiu pentru interesul ce-l dovedea faţă de orice religie, deoarece bătrânul acesta avea o scrânteala la cap. Dar astfel de scuze nu le-ai putea acorda unui bărbat sănătos şi cult.

Acum un an când sosise acasă, tratase pe Marcellus cu toată îngăduinţa. Trecuse printr-o puternică zguduitură şi judecata lui fusese tulburată în mod provizoriu. Datorită acestei situaţii, el nici n-ar fi fost în stare să înşire tatălui său astfel de absurdităţi. Dar acum era refăcut atât fiziceşte, cât şi sufleteşte. În dimineaţa acestei zile va fi obligat să debiteze părintelui său o întâmplare neaşteptată despre un bărbat care a vindecat tot felul de boli; un bărbat care, după ce a fost răstignit, s-a ridicat din morţi şi a fost văzut de mai mulţi inşi. Fără îndoială, vorbele lui vor revolta pe senator şi nu va ezita să-i spună scârbit: „Mai taci, băiete! Nu-ţi dai seama că vorbele acestea nu sunt altceva decât prostii!”

Prevederile lui Marcellus în privinţa felului în care părintele său va primi ceea ce-i va spune se dovediră în întregime exacte. Conversaţia lor fu penibilă pentru amândoi. Chiar din primul moment Marcellus simţi ostilitatea senatorului. Avusese intenţia să înceapă cu judecarea şi osândirea nedreaptă a lui Isus în nădejdea că în felul acesta va reuşi să câştige simpatia tatălui său faţă de galileeanul persecutat pe nedrept, dar Gallio îl întrerupse numaidecât.

— Fiule, întâmplarea aceasta am mai auzit-o, prin urmare nu e nevoie să mi-o repeţi, ripostă Gallio cu indiferenţă. Povesteşte-mi despre drumul pe care l-ai făcut în provincia unde s-a născut omul acesta.

Prin urmare, Marcellus începu să-i vorbească despre drumurile pe care le-a făcut împreună cu Justus; despre micul Iona, al cărui picior infirm fusese îndreptat; despre Miriam, căreia i se dăduse darul de a cânta; despre Lidia, care a fost vindecată numai datorită faptului că s-a atins de veşmântul lui Isus; despre Natanail Bartolomeu şi furtuna de pe Marea Galilei! Timp în care tatăl său se uita la el pe sub sprâncenele încruntate fără să zică şi tară să-l întrebe nimic.

La urmă ajunse să-i vorbească şi despre învierea lui Isus. Cu glasul tremurând de emoţie îi repetă tot ce aflase referitor la apariţiile lui repetate şi în diverse locuri, iar în timpul acesta buzele senatorului tresăriră şi se strâmbară de dispreţ.

— Tot ceea ce-ţi spun eu, tată, pare de necrezut, admise Marcellus, dar cu toate acestea sunt convins că este numai adevărul adevărat.

Un moment se întrebă dacă poate pomeni tatălui său despre vindecarea ologului de către Petru, minunea pe care o văzuse el însuşi. Dar îşi dădu seama că ar fi mai mult decât ceea ce bătrânul său părinte ar fi în stare să suporte. Probabil i-ar răspunde că s-a autosugestionat datorită poveştilor debitate de ceilalţi în privinţa minunilor pe care afirmau că le-au văzut. Sau cel mult senatorul i-ar fi răspuns fără să ezite: „Acestea, fiule, sunt minciuni şi mie să nu-mi spui că le-ai văzut tu însuţi în realitate!”

— Şi pentru a crede aşa ceva, declară tatăl său cu dispreţ, ţi-a fost de ajuns mărturia unor pescari superstiţioşi.

— Nu mi-a fost uşor să cred, răspunse Marcellus şi nu încerc câtuşi de puţin să te conving şi pe tine despre temeinicia afirmaţiilor mele. M-ai întrebat să-ţi spun ce am aflat despre Isus şi ţi-am spus numai adevărul. Eu cred că galileeanul acesta mai este şi astăzi viu. Îmi închipui despre el că trebuie să fie o persoană eternă, de origine divină, ale cărei puteri nu le-a avut până acum nici uirrege şi nici un împărat. Mai cred că va veni şi vremea când el va stăpâni lumea!

Gallio începu să râdă cu amărăciune.

— Ai intenţia să-i spui bătrânului Tiberiu că acest Isus va stăpâni întreaga lume?

— Cred că nu va fi nevoie ca vorbele acestea să le spun şi lui Tiberiu. li voi spune că Isus, cel care a fost osândit la moarte şi a fost pironit pe cruce, este încă în viaţă şi împăratul va putea să tragă concluzia pe care o va crede de cuviinţă.

— Probabil nu va strica să fii prevăzător în privinţa vorbelor ce le vei pronunţa de faţă cu acest bătrân nebun, îl preveni Gallio. Tiberiu este nebun tocmai îndeajuns pentru a te crede şi în cazul acesta informaţiile pe care i le vei da nu sunt deloc menite să-i facă plăcere. Nu-ţi dai seama că ar fi în stare să te pedepsească pentru c-ai îndrăznit să-i debitezi o astfel de poveste?

— Altceva nu-mi poate face decât cel mult să mă ucidă, răspunse Marcellus cu glasul liniştit.

— Probabil nu-ţi va putea face altceva, admise Gallio, dar chiar o pedeapsă atât de uşoară cum este moartea, pentru un tânăr ambiţios cum eşti tu, ar putea să prezinte anumite inconveniente.

Marcellus se strădui să zâmbească auzind gluma sinistră a tatălui său.

— Ca să-ţi spun adevărul, tată. Mie nu mi-e frică de moarte, deoarece dincolo de moarte mai există şi o viaţă viitoare.

— De. Fiule, aceasta este o nădejde străveche, încuviinţă Gallio şi dădu din mână îngăduitor. Pe pietrele funerare ale mormintelor inscripţia aceasta a fost gravată mereu de trei mii de ani încoace. Dar singurul neajuns al acestei nădejdi este faptul că până acum nimeni n-a reuşit să-i dovedească temeinicia. Până astăzi nimeni n-a dat nici un semn de viaţă de dincolo de moarte. Şi nici nu s-a întors nimeni ca să ne spună ce este acolo.

— Isus s-a întors! Declară Marcellus.

Gallio oftă adânc şi clătină din cap. După un timp de tăcere grea feri scaunul, se ridică în picioare şi ocoli biroui uriaş, iar Marcellus se ridică să-l întâmpine.

— Fiule, începu el şi-i puse amândouă mâinile pe umeri, du-te la împărat şi spune-i tot ce-ai aflat despre profetul acesta galileean. Repetă-i cuvintele înţelepte ale acestui Isus. Sunt cuvinte întemeiate şi cred că lui Tiberiu îi va face plăcere să le audă dacă le va asculta. Bătrânul te va crede şi, cu cât vor fi mai imposibile, lui îi vor face, exact ca ţie, cu atât mai multă plăcere. După părerea mea, cred că atât va fi de ajuns.

— Să nu-i pomenesc nimic despre învierea lui Isus? Întrebă Marcellus cu tot respectul.

— De ce să-i pomeneşti? Ripostă Gallio. Fii prevăzător şi gândeşte-te la situaţia în care te găseşti. Ai fost amestecat într-o aventură neobişnuită şi fără să ai nici o vină; eşti obligat să informezi pe împărat despre ceea ce s-a întâmplat. El este nebun de mai bine de zece ani şi întreaga Romă cunoaşte adevărul în această privinţă. S-a împresurat de tot felul de filosofi, de ghicitori şi cititori în stele, care sunt toţi nişte smintiţi. Unii dintre ei sunt escroci, alţii nebuni de legat. Dacă vei spune şi lui Tiberiu ceea ce mi-ai spus mie, nu vei fi altceva decât o nouă maimuţă pentru menajeria lui.

Cuvintele părintelui său i se părură destul de grele, dar cu toate acestea Marcellus se strădui să zâmbească; tatăl său înţelese că vorbele lui au început să-şi facă efectul, aşa că adăugă cu glasul rugător:

— Fiule, dacă te vei strădui şi tu, să ştii că te aşteaptă un viitor strălucit; dar asta nu se va întâmpla în cazul când vei merge înainte pe drumul pe care ai pornit. Nu ştiu dacă tu îţi dai seama ce tragedie te aşteaptă, nu numai pe tine, ci pe noi toţi. Pentru maică-ta va ti o lovitură înspăimântătoare, tot aşa pentru soră-ta şi părintele tău, dacă ar afla că prietenii noştri vor spune despre tine că ţi-ai pierdut mintea şi că ai devenit şi tu unul dintre nebunii înţelepţi din jurul împăratului. Şi ce va zice Diana? Continuă el? Fata aceea adorabilă este îndrăgostită de tine! Nu te interesează dragostea ei?

— Dimpotrivă, tată, mă interesează, răspunse Marcellus. Îmi dau seama că va rămâne profund decepţionată din pricina mea, dar nu-mi rămâne altă alegere. Am încleştat mâinile amândouă pe coarnele acestui plug pentru a desţeleni pământul şi nu mă pot opri fără să trag brazda până la capăt.

Gallio făcu un pas înapoi şi, proptindu-se de birou, zâmbi.

— Înainte de a lua hotărârea să renunţi la ea, aşteaptă să ai ocazia să vărevedeţi.

— Adevărul este că eu sunt nerăbdător s-o revăd.

— Vei încerca să vorbeşti cu ea acolo, înainte de a vorbi cu Tiberiu?

— Da, în cazul când va fi posibil!

— Ţi-ai făcut pregătirile de plecare?

— Da, tată, de asta s-a îngrijit Demetrius. Vom pleca astă-seară. Până la Ostia cu o galeră, iar de acolo la Capri cu Cleo.

— Foarte bine, declară Gallio ceva mai mulţumit şi bătu pe Marcellus cu palma pe spate. Vino să ne plimbăm puţin prin grădină. N-ai vizitat până acum nici grajdurile.

— Încă un moment, tată, îl opri Marcellus, uitându-se grav la el. Probabil tu în această clipă te simţi mulţumit văzând că totul a fost pus la cale în conformitate cu dorinţa ta; eu însumi aş fi foarte mulţumit dacă aş fi liber să urmez sfatul tău.

— Liber? Se miră Gallio şi se uită în ochii fiului său. Ce vrei să spui?

— Eu voi fi obligat să informez pe împărat despre învierea lui Isus.

— Ei bine, în cazul când eşti obligat să vorbeşti şi despre asta, consimţi Gallio în mod brusc, îl vei informa ca despre un zvon care circulă în regiunea rurală. Nu va fi nevoie să-i spui lui Tiberiu că În crezi ceea ce ai auzit. Dacă îi vei spune că nişte pescari afirmă că l-ar fi văzut, asta înseamnă că nu te-ai sustras de la obligaţia pe care ai avea-o. Tu nu ştii nimic de asta. Tu nu l-ai văzut!

— Da, dar am cunoscut un bărbat care l-a văzut! Declară Marcellus. Şi pe acesta l-am văzut uitându-se la el.

— Şi pentru tine amănuntul acesta este o dovadă? Întrebă Gallio în bătaie de joc.

— În această împrejurare, da! Am văzut un tânăr grec care a murit lapidat pentru credinţa lui de creştin. A fost un tânăr curajos, gata să-şi sacrifice viaţa pentru credinţa lui. Eu l-am cunoscut şi am avut toată încrederea în el. Când toată lumea l-a crezut mort, s-a ridicat, a zâmbit şi a strigat: „Văd că se apropie Şi eu sunt convins că l-a văzut!”

— Cuvintele acestea nu eşti obligat să le spui şi lui Tiberiu! Declară Gallio nemulţumit.

— Da, tată! Dar, de vreme ce eu am auzit şi am văzut această scenă, ar însemna să fiu un laş dacă n-aş confirma-o. Deoarece şi eu sunt creştin, tată şi mi-ar fi imposibil să procedez altfel!

Gallio nu zise nimic. Cu fruntea plecată în pământ se întoarse în loc şi ieşi din bibliotecă cu paşi înceţi fără să se mai uite înapoi.

Chinuit de păreri de rău pentru dezamăgirea pricinuită tatălui său, Marcellus ieşi din casă şi se îndreptă spre pergola unde era sigur că Lucia îl aştepta. Fata îl văzu venind şi se repezi în calea lui. Îl apucă cie braţ şi-l conduse mulţumită spre locul lor favorit.

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ea şi-l scutură nerăbdătoare de braţ. Aţi avut o discuţie?

— Mi se pare că l-am jignit cu purtarea mea.

— Sper că n-ai vorbit cu el despre afacerea aceea din Ierusalim din pricina căreia te-ai îmbolnăvit.

— Nu, draga mea… Dar i-am vorbit despre omul acela şi aş fi mulţumit să-ţi pot vorbi şi ţie.

— Îţi mulţumesc, drăguţul meu frate, zise Lucia în bătaie de joc, dar eu nu sunt dispusă să ascult nici o vorbă! Este tocmai timpul să uităm ce s-a întâmplat! Vino încoace, Bambo!… Haide, Marcellus, alinfă-l puţin. Aproape nu te mai recunoaşte! Se uită la el, apoi adăugă: Nici eu nu te mai recunosc. De aici înainte tu nu vei mai fi niciodată mulţumit? Astă-noapte toţi ne-am închipuit că eşti pe deplin refăcut. Eram atât de mulţumită, încât am stat trează ceasuri întregi şi m-am gândit la tine fericită. Dar acum constat că eşti trist şi întunecat.

— Îmi pare rău, surioară, răspunse Marcellus şi-i petrecu braţul împrejurul mijlocului. Să mergem şi să vedem trandafirii… Haide, Bambo!

Bambo se ridică în picioare şi admise să-l mângâie pe creştetul capului.

De săptămâni întregi împăratul nu se mai simţise bine. Pe la începutul lui aprilie, pentru a dovedi cât este de rezistent, bătrânul plecase să viziteze vila neterminată de ia capătul extrem din partea de răsărit a dealului şi fusese surprins de o ploaie torenţială, aşa că răcise şi urmările acestei răceli minaseră vitalitatea lui nu prea rezistentă.

În alte împrejurări, Tiberiu nu s-ar fi expus unei astfel de primejdii sau. Chiar dacă s-ar fi expus, s-ar ti aşternut la pat şi ar ti chemat medicii palatului care să-l înfăşoare în cataplasme şi să-l îngrijească cum se vor pricepe mai bine.

De astă dată însă împăratul, care-şi închipuia c-a intrat în faza a doua de tinereţe sau în orice caz a doua vârstă a copilăriei, ud până la piele, întârziase împreună cu Diana între pereţii umezi ai vilei, ca pe urină să se întoarcă în palatul său, prefăcându-se că ploaia aceasta i-a făcut plăcere şi nu dăduse voie nimănui să se apropie de el, deşi se vedea limpede că a răcit; strănutase chiar în obrazul căpeteniei sclavilor în timpul cât îi spunea că este sănătos, teafăr.

Personalul palatului era convins că vina acestei nebunii şi a multor altora pe care le comisese împăratul cade în sarcina tinerei fiice a lui Galius.

Frumoasa Diana devenise acum pentru ei o problemă. În primele săptămâni de la sosirea ei de anul trecut, toţi cei din Capri – cu excepţia bătrânei lulia, care tăcea venin din pricina geloziei – se bucuraseră văzând influenţa binefăcătoare ce o exercita asupra lui Tiberiu. Slăbiciunea lui pentru Diana făcuse adevărate minuni. Se străduia ca un copil ca să-i facă plăcere, devenise mai temperat nu numai în băutură şi mâncare, ci şi în felul de a vorbi. Numai rareori se întâmpla acum să-l poţi vedea complet ameţit de băutură. Crizele lui de furie deveniseră mai rare şi mai puţin violente. Când era nemulţumit, mai arunca şi acum cu obiectele din apropierea sa după slujitori, dar trecuse vreme îndelungată de când nu-l mai auziseră lătrând şi nici nu mai muşcase pe nimeni, în acelaşi timp, deşi înainte de asta îi umilise de multe ori din pricină că ieşea din palat şi se plimba prin grădină îmbrăcat ca ultimul dintre vagabonzi, astăzi stăruia să fie bărbierit aproape în fiecare dimineaţă şi dorea să fie îmbrăcat cu îngrijire.

Toţi cei care ţineau la împărat şi erau în contact cu el nu puteau decât să se bucure cu toată sinceritatea de această schimbare; or, aceştia reprezentau aproape pe toţi cei care locuiau în insula Capri: funcţionarii, rapsozii, medicii, dansatorii, grădinarii, vierii, croitorii.

Sculptorii, cititorii în stele, istoricii, poeţii, bucătarii, paznicii, teslarii, pietrarii, preoţii şi cel puţin trei sute de slujitori, sclavi şi liberţi. Cu cât împăratul va putea trăi vreme mai îndelungată, era cu atât mai bine pentru interesele lor proprii; şi cu cât se va simţi mai mulţumit, cu atât mai uşoară va fi sarcina lor.

Prin urmare, era firesc ca Diana să se bucure de simpatia tuturor. Poeţii din anturajul palatului scriau ode în care îi slăveau frumuseţea şi cu oarecare discreţie blândeţea şi bunătatea ei, căci în realitate Diana era o fire capricioasă şi nu se sfia niciodată să-şi exprime gândurile când era nemulţumită de ceva.

Dar pe măsură ce trecea timpul, şoaptele deveneau tot mai dese că împăratul îşi epuizează ultima energie ce i-a mai rămas. Se ţinea mereu de fustele ei de la răsăritul soarelui până pe înserat, indiferent de vreme, alergând pe cărările parcului său urcând treptele vilei celei noi, care şi astăzi arăta tot cum arătase cu şase luni în urmă, deşi cel puţin o sută de meşteri lucrau zilnic la ea de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Nimic nu i se părea destul de bun şi desăvârşit. Mozaicul de pe pereţi era stricat şi refăcut de nenumărate ori, pereţii interiori dărâmaţi şi reclădiţi, într-una din zile, moşneagul declarase nemulţumit că nu-i vine să creadă că vila aceasta va mai putea fi terminată, declaraţie care, deşi făcută cu indiferenţă, risca să devină un fel de profeţie justificată.

Vreme îndelungată Diana se bucură de multă simpatie. Deşi nimeni nu putea afirma cu certitudine – deoarece ea era mult mai prudentă decât să se încreadă în cineva care se găsea în interiorul acestui cuibar de intrigi, de clevetiri şi uneltiri – toată lumea era convinsă că este reţinută aici la Capri împotriva propriei ei voinţe. Convingerea aceasta era confirmată şi de faptul că, de fiecare dată cu ocazia vizitelor ce i le făcea maică-sa tot la câteva săptămâni, ea plângea deznădăjduită când se apropia timpul de întoarcere la Roma. Fără îndoială era o favoare să te bucuri de toate atenţiile împăratului şi de devotamentul acestuia, dar, cu toate acestea, când acest devotament devine o preocupare neîntreruptă începi să te saturi şi simţi nevoia de variaţie.

Puţin după aceea, o legendă referitoare la Diana începu să se formeze încet şi să ia proporţii, în timpul unor libaţii, căpetenia sclavilor, fiind ameţit, spusese comandantului gărzii că frumoasa fiică a legatului Galius este îndrăgostită de fiul senatorului Gallio, dar dragostea aceasta a ei nu are nici un rost de vreme ce tânărul tribun s-a scrântit la cap şi a fost expediat la hotarele imperiului. Nu trecu prea mult şi această ştire a ajuns la cunoştinţa tuturor celor care erau în apropierea palatului.

Dar nimeni nu se interesa atât de mult de planurile Dianei ca bătrâna lulia, care reuşise să controleze conţinutul fiecărei scrisori pe care o trimitea sau o primea tânăra fată. Se mai spunea că lulia face copii după toate acele scrisori şi le predă lui Gaius, deoarece de fiecare dată când controla scrisorile Dianei trimitea şi ea un curier special la Gaius cu un sul de pergament în care era raportul.

În timpul iernii Gaius nu fusese la Capri, dar, fiind informat despre boala împăratului, venise pe la sfârşitul lui aprilie împreună cu o suită şi întârziase vreme de o săptămână sub pretextul că se interesează de starea împăratului, dar în realitate se îmbăta în fiecare seară la strălucitoarele banchete organizate de Tiberiu în cinstea lui.

La astfel de ocazii împăratul, care abia mai putea să-şi ţină capul drept, aţipea şi se trezea, ca să adoarmă din nou, rânjea ca un cap de hârcă şi iarăşi adormea, tristă caricatură a puterii imperiale, în dreapta lui, dar fără să-i acorde nici o atenţie, era aşezată bătrâna lulia, boită şi cu perucă, încărcată de podoabe de aur şi pietre scumpe, dar cu înfăţişare înspăimântător de cadaverică şi făcea goange lui Gaius, care era aşezat lângă ea.

Niciunul dintre cei cincizeci de sicofanţi care participau la aceste banchete nu îndrăznea să facă vreun semn sau să zâmbească văzând această sinistră pantomimă, la care împăratul sta pe jumătate adormit, iar împărăteasa cu gesturi respingătoare mângâia broderiile de aur de pe mâneca tunicii prinţului, dar el rămânea indiferent la aceste alintări ale ei şi se pleca adânc peste masă pentru a arunca priviri leşinate de dragoste Dianei, care era aşezată de cealaltă parte a împăratului, zgâindu-se la ea cu ochii de broscoi, deşi ea se uita la el cu aceeaşi indiferenţă ca şi un trecător care s-a oprit să citească epitaful de pe o veche piatră funerară.

În taină, spectacolele acestea făceau plăcere tuturor participanţilor, afară de Celia, frumoasa soţie cu cap de pasăre a lui Quintus şi nepoata bătrânului Seianus, care de vreme îndelungată era prietenul şi sfetnicul bătrânului Tiberiu. Celia nu-şi mai găsea locul din pricina spaimei pe care nu era în stare să şi-o mai ascundă. Ar fi fost gata s-o ucidă pe Diana dacă ar fi constatat că ea acordă cea mai mică atenţie lui Gaius, dar în acelaşi timp se simţea nemulţumită şi de indiferenţa cu care primea atenţiile prinţului. La urma urmelor, ce-şi nchipuie că este această tânără fiică a lui Galius de umblă cu nasul în vânt? Ar fr mai bine să înveţe cum să se poarte Între oameni, într-o bună zi moşneagul acesta decrepit, pe care-l duce de nas cum duci câinele de lanţ, va muri şi atunci ce va mai putea însemna ea aici la curte?

Celia petrecu o săptămână zbuciumată. Din ziua când Quintus fusese trimis din Roma într-o misiune importantă pentru interesele imperiului, ea devenise centrul interesului prinţului, atenţii pe care le primise cu o graţie desăvârşită, bucurându-se de preferinţa lui stângace şi inocentă. La început toţi îşi închipuiseră că această preferinţă se datoreşte lui Gaius de a se pune bine eu bătrânul Seianus, despre care se ştia că ţine cu mână fermă băierile pungii imperiale. Dar pe măsură ce trecuse timpul şi vizitele prinţului la vila ei deveniseră zilnice, atenţiile lui i se urcară la cap şi bruscase pe multe dintre prietenele ei, care înainte de asta fuseseră destul de prudente pentru a-i trece cu vederea aceste atitudini, dar abia aşteptau momentul când vor putea să se răzbune împotriva ei. Celia îşi închipuise că prinţul va găsi alte motive pentru a ţine pe Quintus departe de Roma, dar acum se răspândise zvonul că soţul ei se va întoarce acasă. Iar drept culme a decepţiilor, acum Gaius îşi concentrase toate atenţiile asupra Dianei.

În ajunul plecării din Capri, Celia pusese la cale o întrevedere intimă între ea şi prinţul Gaius – deşi la Capri nu putea să se desfăşoare nici un fel de conversaţie între patru pereţi fără ca până în seara aceleiaşi zile să nu ştie toată lumea ce s-a întâmplat – şi cu ochii plini de lacrimi îi ceru să-i explice motivul indiferenţei dovedite faţă de ea în timpul din urmă.

— Eu mi-am închipuit că mă iubeşti, scânci ea.

— Când ai nasul roşu, cum aş putea să te iubesc? Murmură el. Cred că ar fi mult mai bine dacă ai înceta să te mai faci din nou de râsul lumii.

— Nu s-ar putea ca pe Quintus să-l trimiţi din nou la Roma?

— Pe dobitocul acela care zbiară ca măgarul la iesle? Se răsti Gaius, i-am dat o însărcinare diplomatică şi în loc să-şi vadă de treaba lui este bătut în curtea unui han grecesc de către un sclav, care n-avea nici o armă asupra lui.

— E: u nu cred nimic din vorbele acestea! Protestă Celia cu glasul ascuţit. Este o minciună pe care cineva a pus-o în circulaţie pentru a-l discredita. Eu mi-am închipuit că eşti prietenul lui Quintus.

— Cum se poate să-ţi închipui aşa ceva? Quintus n-are alt prieten decât oglinda în care se admiră. Dacă ar fi fost prietenul meu, nici nu m-aş fi gândit să mă apropii de soţia lui.

Cel ia începu să plângă cu sughiţuri:

— Ai ţinut la mine, ţipă ea, până în momentul când ai venit aici şi ai constatat rotunjimile trupului fetei lui Gallus! Dar se vede destul de limpede că ea te dispreţuieşte. Ce neruşinată este!

— Te previn să te fereşti să-i faci vreun rău! Scrâşni Gaius şi o smuci cu violenţă de braţ. Va fi mai bine s-o uiţi pe fata aceasta chiar acum şi, după ce se va întoarce soţul tău, să te mulţumeşti numai cu el. Apoi începu să râdă revoltat: Tu şi Quintus vă potriviţi foarte bine.

— Nu se poate să mă umileşti în felul acesta! Ţipă ea cutremurată de furie. Cum vei îndrăzni să te mai arăţi în faţa lui Seianus după ce-i voi spune că te-ai purtat faţă de mine ca faţă de o desfrânată?

Craius ridică din umeri.

— Dar tu cum vei îndrăzni să te arăţi în faţa lui ca să-i spui astfel de vorbe? Rânji el.

După această întrevedere, Celia încercă să se consoleze plecând să facă o vizită împărătesei, o obligaţie socială de care-şi aduse aminte pe neaşteptate şi de care majoritatea vizitatorilor, apucaţi de frigurile plecării, uitaseră să se achite.

Bătrâna lulia fu foarte amabilă şi Celia, care era furioasă şi cu ochii umflaţi de plâns, deveni în mâinile ei o victimă uşoară imediat ce încerca s-o descoasă, spunându-i vorbe de simpatie.

— Bietul Gaius! Oftă lulia. Este atât de impresionabil! Şi trăieşte atât de singur! În acelaşi timp este copleşit de griji! Trebuie să fii îngăduitoare faţă de el, draga mea. Afară de asta, cred că este şi îndrăgostit de fiica lui Gallus. Sunt convinsă c-ar fi o căsătorie reuşită. Gallus este foarte iubit de armată atât la Roma, cât şi în interiorul imperiului. De fapt Gallus este însăşi armata. Şi în cazul când fiul meu va urma la tron va avea nevoie de bunăvoinţa legiunilor. Afară de asta, după cât ai putut constata, împăratul ţine atât de mult la Diana, încât căsătoria ei cu Gaius va contribui şi ea la asigurarea viitorului fiului meu în vederea succesiunii la tron.

— Bine, dar Diana nu-l poate suferi! Protestă Celia. Toată lumea poate constata fără nici o greutate că ea-l dispreţuieşte

— Ei bine, asta se datoreşte faptului că-şi închipuie că este îndrăgostită de fiul lui Gallio, cel care este pe jumătate nebun, ripostă lulia şi zâmbi enigmatic. Dar îi va trece şi asta. Probabil, dacă vei fi şi tu de acord să te răzbuni pe Diana, atunci te vei strădui să nu dezminţi zvonul că Marcellus este nebun. Spunându-i aceste cuvinte, împărăteasa o sărută pe obraz şi-i făcu semn că poate să plece.

După ce părăsi vila Dionysos, Celia îşi şterse furioasă buzele şi se îndreptă spre palatul lovis, unde invitaţii aşteptau lecticele pentru a coborî coasta muntelui până la barca imperială care aştepta la chei. Mai trăgea nădejde că lui Gaius îi va părea rău de lipsa lui de curtenie faţă de ea şi în drumul de întoarcere îi va acorda ca şi până acum toate atenţiile lui.

— Unde este prinţul? Întrebă ea, prefăcându-se mulţumită şi oprindu-se lângă verişoara ei Lavinia Seianus.

— El nu se va întoarce împreună cu noi la Roma! Răspunse Lavinia şi zâmbi maliţioasă. Cred că ar dori să stea de vorbă cu Diana iară să fie şi ceilalţi vizitatori de faţă.

— Mare lucru de capul ei! N-are decât să stea dacă-i face plăcere! Ripostă Celia nemulţumită.

— Nu fi tocmai atât de sigură de această întrevedere! Se amestecă Minia, sora Laviniei, care sta de. Vorbă cu Olivia Varus, aşezată în lectica de lângă ea.

— Marcellus este aşteptat să sosească, adăugă Olivia.

— Nici asta nu-i va face deosebită plăcere, se zborşi Celia. Marcellus este nebun! Acesta a fost motivul pentru care a trebuit să părăsească Roma.

— Acestea sunt prostii! Ripostă Lavinia. Marcellus a fost trimis de împăratul Tiberiu pentru a face anumite cercetări în Atena sau în altă parte; crezi că împăratul ar fi putut să încredinţeze această misiune unui nebun?

— Şi de ce să nu i-o încredinţeze? Chicoti Minia.

— Cine ţi-a spus vorbele acestea, Celia? Întrebă Olivia.

— Împărăteasa! Răspunse Celia cu glasul impresionant. Nu cred că ceea ce mi-a spus ar putea fi secret.

— Tot aşa nu cred nici eu, încuviinţă Lavinia. Se poate ca înainte de asta să fi fost… Dar astăzi nu mai este.

— Ce te interesează pe tine aşa ceva? Întrebă Minia melancolică.

— Pentru că… Eu ţin la Marcellus, răspunse Lavinia şi tot aşa ţin şi la Diana. Este destul de trist că se colportează astfel de zvonuri. Dar afară de asta eu nici nu cred c-ar putea să fie adevărat.

— Nu înţelegi că mi-a spus chiar împărăteasa? Se răsti Celia.

Lavinia ridică din sprâncene, făcu o strâmbătură şi dădu din umeri.

— Mă întreb ce motive o fi avut să-ţi spună astfel de vorbe? Zise ea.

Trecuse bine de amiază când corabia Cleo apăru în faţa insulei şi peste un ceas acostă la chei. Ziua fusese senină şi Marcellus nu văzuse încă apele golfului Napoli atât de albastre. Demetrius rămase în port pentru a supraveghea transportarea bagajelor la vila lovis.

Marcellus luă o lectică şi fu urcat în susul scării cu treptele de marmură; traversă terasele, apoi alte trepte şi alte terase, admirând mulţumit luxul şi risipa de care se împresurase bătrânul împărat în această insulă. Bătrânul n-avea decât să fie nebun, dar în orice caz era un artist.

După ce ajunseră pe platou văzu oraşul de basme al lui Tiberiu -dominat de masiva clădire a Palatului lovis – strălucind alb în lumina soarelui de iunie. Bătrânii filosofi cu trupul uscat şi preoţi pântecoşi se odihneau în umbra foişoarelor, iar în lungul aleilor prunduite ce împresurau dulbinele se plimbau alţi oameni în vârstă, mergând cu frunţile plecate şi cu mâinile împreunate la spate. Oare toţi sfetnicii împăratului sunt oameni bătrâni? Se întrebă el. Cu siguranţă acesta trebuie să fie adevărul. Lui Marcellus i se păru c-a îmbătrânit şi el, gândindu-se că va fi obligat să contribuie la sporirea numărului acestor moaşe ambulante.

Rămase uimit şi mulţumit când constată că i se cer atât de puţine explicaţii referitoare la motivul pentru care a venit, îşi spuse numele unuia care conducea o patrulă şi fu lăsat să treacă, iar acesta trimise vorbă comandamentului gărzii, care sosi imediat şi-l însoţi în lungul peristilului uriaş până în atriumul răcoros şi cu tavanul înalt, unde puţin după aceea apăru căpetenia sclavilor şi-l salută cu tot respectul cuvenit.

Împăratul, care acum se odihneşte, îi spuse el, va fi informat despre sosirea tribunului. Până atunci tribunul, dacă-i va face plăcere, este rugat să intre în apartamentul ce i-a fost pregătit.

— Prin urmare am fost aşteptat? Întrebă Marcellus.

— Sigur că da, stăpâne, răspunse Nevius. Maiestatea-sa a fost informat despre sosirea la Roma a tribunului Marcellus.

Apartamentul în care fu introdus era foarte luxos şi avea un peristil aparte care da spre grădina plină de flori. O jumătate de duzină de sclavi din – Nubia îi pregăteau baia. Apoi intră un macedonean înalt de statură cu un clondir de vin şi pe urma lui un altul, care aduse o tavă mare de argint încărcată de fructe neobişnuite.

Marcellus ieşi în peristil şi încruntă din sprâncene îngândurat, împăratul îi făcea o primire impunătoare. Rangul pe care-l avea îi da dreptul să fie tratat cu o anumită curtenie, dar atenţiile acestea neobişnuite aveau nevoie de o explicaţie specială. Era măgulitor să fie primit în felul acesta, dar în acelaşi timp se vedea limpede că primirea aceasta urmăreşte ceva. Demetrius sosise şi hamalii aduseseră bagajele. Căpetenia sclavilor apăru din nou ca să-l anunţe că baia îl aşteaptă.

— Şi în momentul când veţi fi dispus, stăpâne, adăugă Nevius, fiica lui Gallus vă va primi în grădina vilei proprii.

Se oferiră ca să-l însoţească, dar după ce se informă în ce parte se găseşte vila preferă să meargă singur. Vila Dianei? Ce nevoie poate să aibă Diana de o vilă în insula Capri? Nu cumva şi-a dorit o vilă? Sau poate ideea aceasta aparţine bătrânului Tiberiu?

După ce se mai apropie, încetini pasul în mod involuntar şi admiră graţia şi simetria clădirii. Era o clădire mare, dar nu-i făcea impresia de masivitate. Coloanele dorice ale porticului nu erau greoaie; sculpturile de piatră erau fine şi delicate ca o dantelărie. Părea o uriaşă casă de păpuşi şi-ţi sugera ideea că a fost făcută de un meşter ingenios numai din zahăr.

Fu întâmpinat de un paznic, care-l conduse în lungul atriumului cu pereţii pustii şi cu tavanul albastru pe care erau prinse stele de aur; de aici trecură în peristil, unde găsiră o mulţime de lucrători ocupaţi cu ornamentarea şi cizelarea pereţilor de marmură; oamenii se uitară la el cu bunăvoinţă şi mirare. Dincolo de perisţil se vedea grădina proiectată în terase. Paznicul îi făcu semn spre partea de miazăzi, unde era pergola şi se retrase. Marcellus îşi continuă drumul cu paşi întinşi şi înfiorat de nerăbdare şi mulţumire.

Diana sta cu coatele proptite de balustrada de marmură şi se uita în largul mării. Pesemne îl aştepta şi auzindu-i paşii se întoarse încet în loc şi rămase cu coatele proptite pe marginea balustradei, uitându-se la el cu ochii mari şi speriaţi. Marcellus înţelese imediat semnificaţia acestei priviri: se întreba dacă s-o fi vindecat complet de boala care-l chinuise şi dacă întâlnirea aceasta a lor nu va fi ceva ce să-i înstrăineze unul de altul. Părea puţin speriată şi, fără să vrea, ridică mâna şi cu dosul palmei îşi acoperi gura.

Marcellus n-avu vreme să examineze cu atenţie rochia în care era îmbrăcată, peplumul graţios de mătase albă tivit la gât cu o mătase de culoare roşu-închis, mânecile largi şi despicate prinse în copci de aur, cingătoarea lată care-i îmbrăţişa strâns şoldurile, banda de perle roşii dimprejurul frunţii din care scăpase o şuviţă de păr negru; dar, abstracţie făcând de toate acestea, Diana prin ea însăşi era o fată încântătoare, în absenţa lui, fata aceasta se dezvoltase şi devenise o femeie plină de graţie, îşi aducea aminte că înainte de plecare fusese o fată adorabilă, aşa că de multe ori în nopţile lui de veghere se întrebase dacă nu cumva a încercat s-o idealizeze, exagerându-i calităţile, dar acum putea să-şi dea seama că este mult mai frumoasă decât şi-o închipuise el. Obrazul strălucea de mulţumire.

Fata înainta încet ca să-i iasă în cale. Legănându-şi faldurile peplumului în ritmul mersului ca de regină; buzele îi erau întredeschise şi zâmbetul îi devenea tot mai accentuat pe măsură ce se apropia, întinse mâinile amândouă spre el, examinându-l mereu cu aceeaşi atenţie şi speranţă în priviri.

— Diana! Exclamă el. Scumpa mea, Diana! Şi apucând-o de mâini se uită extaziat în ochii ridicaţi spre el.

— Va să zică e adevărat că te-ai întors la mine, Marcellus? Murmură ea.

O strânse mai aproape de el şi fata se supuse îmbrăţişării lui, apoi ridică o mână şi i-o trecu peste obraz. Pleoapele i se închiseră încet şi Marcellus o sărută pe ochi. Mâna îşi făcu loc împrejurul gâtului său şi se strânse mai tare alături de el când îi simţi buzele lipite de gura ei. Respiră repede de câteva ori, auzindu-i bătăile inimii alături de a ei şi rămaseră vreme îndelungată îmbrăţişaţi.

— Eşti adorabilă! Murmură Marcellus în extaz.

Oftă mulţumită şi-şi culcă obrazul pe pieptul lui. Începuse să tremure. Apoi se desprinse din braţele lui şi, depărtându-se puţin, ridică privirea şi-l examina cu ochii umezi.

— Vino să ne aşezăm pe o bancă, zise ea cu glasul blând. Avem mult de vorbit împreună.

Până şi timbrul glasului ei se schimbase. Părea mai adânc şi mai bogat în rezonanţe. Marcellus o urmă până la banca de marmură, de unde aveau o vedere încântătoare spre mare; după ce se aşezară, Diana se întoarse spre el şi-l examina îngândurată.

— Ai văzut pe împărat? Văzându-l că se uită la ea şi clatină distrat din cap, ca şi când întrevederea cu împăratul ar fi fost o problemă de importanţă secundară, adăugă pe un ton ceva mai grav: Aş fi mult mai mulţumită clacă n-ai fi obligat să vorbeşti cu el. Ştii foarte bine cât este de excentric. Curiozitatea lui faţă de vrăjitorii şi minuni, faţă de stele şi duhuri o cunoşti destul de bine. De un timp încoace aceasta a devenit pentru el un fel de obsesie. Sănătatea lui este în declin. Nu doreşte să mai vorbească despre altceva decât despre probleme din metafizică.

— Nu este deloc de mirare! Răspunse Marcellus şi se întinse după mâna ei.

— Uneori, cât e ziua de lungă şi până târziu noaptea, continuă ea cu glasul adânc care făcea ca fiecare cuvânt să pară confidenţial, se frământă bietul de el din pricina acestor probleme, iar înţelepţii dimprejurul lui stau roată şi vorbesc ceasuri întregi, iar el se străduieşte să-i asculte ca şi când ar fi obligat anume.

— Probabil se pregăteşte apropierea morţii, insinua Marcellus. Pleoapele Dianei tremurară.

— A aşteptat cu nerăbdare să te întorci, îşi închipuie, probabil, că tu îi vei spune ceva nou. Bătrânii aceştia, zise ea şi făcu un gest de nerăbdare, storc ultima vlagă dintr-însu! Şi-i scot din fire. Abuzează de el şi fără nici un fel de milă. Cel mai meschin dintre toţi este Dodinius, prezicătorul. De fiecare dată când răsare lună nouă, taie o oaie şi îndeplineşte un ritual religios, apoi afirmă c-a avut o revelaţie. Nu ştiu cum procedează.

— Cred că numără excrescenţele de pe coarnele mielului şi examinează intestinele. Dacă un anumit nod al intestinelor este îndreptat spre răsărit, asta indică răspuns afirmativ la întrebarea pe care ai pus-o şi te costă cinci sute de sesterţi.

— În sfârşit, îl întrerupse Diana ca şi când n-ar. fi interesat-o amănuntele, e cert că acesta este felul în care procedează ticălosul de Dodinius. Se spune că uneori a făcut preziceri întemeiate. Dacă se întâmplă să vină furtuna, el ştie întotdeauna înaintea tuturor.

— Probabil simte schimbarea atmosferică în încheieturile sale îmbătrânite, zise Marcellus.

— Tu eşti un sceptic înveterat, Marcellus, răspunse fata şi se uită ia el dintr-o parte. Nu trebuie să vorbeşti în batjocură despre oamenii aceştia care se bucură de atâta prestigiu. Cea mai reuşită prezicere a lui Docliniiis a fost ziua când a declarat, a doua zi după moartea lui Aemieus Seneca, că ei este în viaţă, deşi în ajun se primise raportul că bătrânii! Poet a murit. Cum a făcut această precizare numai zeii ar ti în stare să-ţi spună; dar este adevărat că Seneca a căzut în comă letargică şi a doua zi s-a trezit, după cum probabil ştii şi tu.

— Nu te-ai gândit că el probabil s-a înţeles cu Seneca să se prefacă mort? Întrebă Marcellus şi zâmbi sarcastic.

— Dragul meu, dacă Aenneus Seneca ar fi vrut să fie în înţelegere cu cineva, sunt convinsă că n-ar fi ales pe prostul de Dodinius, răspunse Osana şi încercă să devină serioasă. Acum vreo zece zile afirma c-a avut o revelaţie din care deduce că împăraţii! Nu va muri niciodată, l-a fost foarte greu să convingă şi pe împărat despre temeinicia acestor preziceri, fiind o mulţime de dovezi care au calitatea să-l convingă tocmai de contrariul, afirmaţiilor lui. Totuşi maiestatea-sa pare extrem de preocupat de acest subiect. Ar prefera să-l creadă pe Dodinius şi în fiecare dimineaţă primul lui gând este să trimită după el ca să-i mai repete o dată revelaţia pe care a avut-o, iar Dodinius, reptila aceasta neruşinată, îl asigură că în această privinţă nu poate exista nici o îndoială. Spune drept: nu este ruşinos să vezi că ultimele zile ale împăratului sunt tulburate în felul acesta în loc să-l lase să moară liniştit?

Marcellus întoarse privirea şi dădu din cap cu indiferenţă.

— Uneori, dragul meu, continuă Diana cu glasul impulsiv şi se plecă spre el, mi-e ruşine de situaţia aceasta care mă condamnă să trăiesc aici împresurată de oamenii aceştia ticăloşi, care se îngraşă din înşelăciune şi minciună. Tot ceea ce poţi auzi în această insulă populată de nebuni sunt vorbe cărora nici un om cu mintea întreagă n-ar putea să le dea crezare. Şi acum, ca şi când bietul împărat n-ar fi auzit destule prostii cu care i-au împuiat capul, ticălosul de Dodinius încercă să-l convingă că va trăi în veci.

Marcellus nu zise nimic, ci continuă să se uite îngândurat spre largul mării. Imediat după aceea reveni la realitate şi, întorcându-se spre ea, îi petrecu un braţ împrejurul umerilor.

— Nu ştiu, Marcellus, ce vei avea să-i spui împăratului, zise Diana, supunându-se îmbrăţişării lui, dar sunt convinsă că ceea ce-i vei spune va fi întemeiat. Probabil te va întreba ce crezi despre prostia pe care i-a spus-o Dodinius. Pentru a-i putea răspunde vei avea nevoie de oarecare tact.

— Nu ai putea să-mi dai un sfat? Întrebă Marcellus.

— Cred că tu vei ştii ce trebuie să-i spui. Tiberiu este un moşneag sleit de puteri. În acelaşi timp nu s-ar putea nici spune despre el c-ar avea temperament de erou. Dar a fost o vreme când el era curajos şi voinic. Probabil dacă îi vei vorbi despre această epocă el îşi va aduce aminte. Pe vremea când era tânăr şi viguros nu s-a temut de moarte, deşi avea pentru ce să trăiască, zise Diana şi cu vârfurile degetelor păru că ar vrea să deseneze ceva pe mâneca tunicii lui Marcellus. De ce trebuie numaidecât ca omul acesta bătrân şi ostenit să trăiască în veci? Ai crede mai curând c-ar trebui să se simtă fericit că poate scăpa de povara vieţii, pentru a părăsi pe toţi curtenii aceştia care aleargă după favoruri şi pe profeţii săi năuci. Şi a-şi găsi locul de odihnă în uitare.

Marcellus se aplecă spre ea şi o sărută, simţind un fior cum îi fuge în lungul trupului când constată că ea nu-i răspunde la sărut.

— Te iubesc, adorata mea! Murmură el cu patimă.

— Dacă mă iubeşti, atunci ia-mă de aici, răspunse ea în şoaptă. Du-mă undeva unde nu sunt nebuni, unde nimeni nu vorbeşte despre prostii metafizice, unde pe nimeni nu-l interesează viitorul şi nici trecutul şi nimic altceva decât ceea ce se întâmplă acum. Vrei, Marcellus? Întrebă ea şi se strânse mai aproape de el. Împăratul doreşte ca noi să trăim aici. De aceea a clădit această vilă îngrozitoare. Dar eu nu pot să rămân aici, zise Diana şi glasul începu să-i tremure. Sunt incapabilă să mai stau aici. Altfel voi înnebuni şi eu. Îşi apropie buzele de urechea lui şi-i spuse în şoaptă: Nu s-ar putea să fugim din această insulă? Crezi c-am putea închiria o barcă?

— Nu, draga mea, răspunse Marcellus. Te voi lua cu mine, dar noi nu vom deveni doi fugari. Va trebui să mai aşteptăm şi să nu ne expunem exilului.

— De ce nu? Întrebă Diana. Să plecăm undeva… Departe, foarte departe… Să avem o căsuţă mică şi o grădiniţă… pe marginea unei ape limpezi, ca să putem trăi în linişte.

— Planul este foarte frumos, draga mea, încuviinţă Marcellus. Dar te-ai plictisi foarte curând şi te-ai simţi singură şi neliniştită. Afară de asta, eu am de îndeplinit o misiune, pe care n-o voi putea îndeplini în mijlocul unei grădiniţe pline cu flori. Dar afară de asta suntem obligaţi să ţinem socoteală şi de familiile noastre.

Simţi trupul Dianei cum se destinde în braţele lui şi înţelese c-a început să se gândească.

— Bine, voi avea răbdare, îi tăgădui ea, dar să nu mă laşi să te aştept prea mult. Aici nu sunt în siguranţă.

— Nu eşti în siguranţă? Se miră Marcellus. Ce te face să te temi? Înainte de a-i putea răspunde tresăriră amândoi şi se depărtară unul de altul, căci auziră lipăit de sandale. Uitându-se în partea unde era vila, Marcellus văzu paznicul care-l îndreptase încotro trebuie să apuce pentru a putea ajunge în pergola.

— Tiberiu este prea slăbit şi prea preocupat de alte gânduri pentru a fi în stare să mă protejeze, declară Diana cu glasul stins. Împărăteasa se va amesteca din ce în ce tot mai mult în viaţa pe care am duce-o noi aici. În această insulă înspăimântătoare. Gaius vine adeseori la Capri şi are lungi consfătuiri cu ea.

— Porcul acela a îndrăznit să te plictisească din nou? O întrerupse Marcellus.

— Până acum am reuşit să mă feresc de a rămâne singură cu el, răspunse Diana. Dar bătrâna lulia se străduieşte din toate puterile ca…

Paznicul se oprise la o mică distanţă.

— Ce este, Atreus? Întrebă Diana întorcându-se spre el.

— Împăratul este dispus să-l primească pe tribunul Marcellus Gallio, răspunse respectuos.

— Foarte bine, încuviinţă Marcellus. Voi veni imediat. Paznicul salută şi se depărta cu paşi rigizi.

— Când şi unde ne vom putea întâlni, iubita mea? Întrebă Marcellus şi cu părere de rău se ridică în picioare. Probabil în timpul mesei?

— Nu cred că va fi posibil, împăratul va dori ca să fii toată seara la dispoziţia lui. După ce vei fi liber, trimite-mi un mesaj în apartamentul meu din vila lovis. În cazul când nu va fi prea târziu, voi coborî în atrium. În caz contrar ne vom întâlni aici în pergola.

Diana îi întinse mâna şi Marcellus i-o sărută înduioşat.

— Acest Atreus este sclavul tău? Întrebă el. Diana clătină din cap.

— De acasă n-am adus decât două cameriste, răspunse ea. Toţi ceilalţi care mă servesc fac parte dintre slujitorii palatului lovis. El mă urmează în toate părţile unde mă duc.

— Este om de încredere? Întrebă Marcellus speriat. Diana ridică din umeri şi zâmbi cu îndoială.

— În cine ai putea avea încredere când te găseşti în cuibarul acesta de uneltiri? Atreus este respectuos şi serviabil. Nu ştiu dacă ar fi în stare să se expună primejdiei din pricina mea. Tot aşa nu ştiu dacă nu s-a dus acum la bătrâna lulia ca să-i spună că tu m-ai sărutat. Nu sunt sigură de niciuna dintre aceste două alternative. Diana se ridică în picioare şi-şi petrecu braţul pe sub al lui. Pleacă acum, zise ca în şoaptă. Bietul bătrân te aşteaptă… Şi el nu prea-are multă răbdare. Când vei fi liber, întoarce-te la mine.

Marcellus o cuprinse în braţe şi o sărută.

— Nu mă voi gândi la nimic altceva decât la tine! Murmură el.

Ultima dată când Marcellus văzuse pe împărat, dar şi atunci de ia mare distanţă, se întâmplase acum unsprezece ani, în prima zi de Ludi Florales. Aceasta fusese ultima dată când publicul avusese ocazia să-l mai vadă în timpul festivităţilor oficiale.

Îşi aducea aminte de el ca de un bărbat auster, cu părul cărunt, cu trăsături energice şi de statură impunătoare, care nu dădea decât foarte puţin atenţie patricienilor îngrămădiţi împrejurul său în loja imperială şi cu atât mai puţină spectacolului ce se desfăşura în arenă. Expresia de indiferenţă ce se oglindea pe obrazul lui nu-l mirase câtuşi de puţin, deoarece toată lumea ştie că Tiberiu, căruia niciodată nu-i plăcuseră mulţimile adunate grămadă şi extravaganţa serbărilor oficiale, a început să devină neobişnuit de morocănos. Bărbaţii mai în vârstă, cum era senatorul Gallio, care-şi mai aduceau aminte de înspăimântătoarea risipă a lui August şi erau de acord cu economiile realizate de Tiberiu, care adusese o epocă de prosperitate încă necunoscută în Roma, urmăreau melancolia crescândă a împăratului cu o simpatie plină de regrete. Tânăra generaţie, care nu aprecia virtuţile sănătoase ale împăratului, tocmai dimpotrivă, îl considera drept un bătrân zgârcit, care încerca să tulbure plăcerea altora şi-i dorea moartea cu toată sinceritatea.

În această privinţă, bătrânul Tiberiu nu le satisfăcuse dorinţa în întregime, dar în schimb tăcu un gest care era destul de aproape de ceea ce ar fi preferat ei: puţin după aceea se retrase în reşedinţa sa din insula Capri, unde trăia atât de departe şi de străin de treburile statului, încât această recluziune putea fi considerată echivalentă cu o abdicare.

De atunci trecuse vreme îndelungată. Marcellus se opri, îmbrăcat în uniforma de gală, în mijlocul atriumuiui spaţios şi întunecat şi aşteptă să fie introdus în dormitorul imperial, îşi închipuise că va vedea un bărbat foarte bătrân, dar pentru nimic în lume nu s-ar fi aşteptat să aibă o întrevedere cu omul acesta, care era atât de bătrân încât părea că într-însul nu mai pâlpâie decât o slabă scânteie de viaţă, dar care în realitate, imediat ce începu să vorbească, păru că dispune de inepuizabile rezerve fizice şi spirituale.

Pe împărat îl găsi proptit între perne, împuţinat la trup şi cu trăsăturile tulburi, deoarece soarele coborâse spre apus şi dormitorul lui era plin de umbre, în patul uriaş părea că n-a mai rămas dintr-însul nimic viu decât ochii cavernoşi, care întâmpinară pe Marcellus de cum intră pe uşă şi-l urmări până la scaunul uriaş cu spătarul rigid pe care se aşeză. Capul de pe pernă părea-o hârcă acoperită cu un pergament boţit. Gâtul era uscat şi galben. Printre firele de păr alb şi rărit care-i acopereau tâmplele se vedea o arteră umflată care bătea încet, întocmai ca o vâslă în mâna unui barcagiu ostenit care se străduieşte să ajungă la ţărm. Mâna uscată care-i indică scaunul aşezat foarte aproape de pat părea gheara unei acvile bătrâne.

— Maiestate! Murmură Marcellus şi se înclină adânc în faţa lui.

— Aşază-te pe scaun, murmură Tiberiu nemulţumit. Sperăm c-ai aflat ceva despre cămaşa aceea vrăjită! Şi respiră şuierător. Ai lipsit de acasă vreme destul de lungă pentru a putea descoperi râul Stix şi grădinile Edenului evreiesc. Probabil te-ai întors călare pe calul troian, cu lâna de aur aşternută sub şa!

Bătrânul întoarse capul pentru a se convinge ce efect a făcut această glumă acidulată asupra lui, aşa că Marcellus, închipuindu-şi că împăratului i-ar face plăcere să-l vadă că-i apreciază umorul, îndrăzni să zâmbească.

— Cuvintele mele ţi se par caraghioase? Murmură Tiberiu.

— Nu mi se par deloc dacă maiestatea-voastră a vorbit în serios, răspunse Marcellus grav.

— Tinere, noi suntem întotdeauna serioşi! Apoi, proptindu-şi cotul ascuţit în aşternut, se apropie de marginea patului. Părintele tău mi-a înşirat o poveste despre răstignirea unui galileean nebun în Ierusalim. Pilat, care mereu are câte o neînţelegere cu evreii, ţi-a dat ordin să răstigneşti pe fanaticul acela şi întâmplarea aceasta ţi s-a urcat la cap. Bătrânul îşi umezi buzele uscate. Bine că mi-am adus aminte. Cum stai acum cu capul?

— Mă simt foarte bine, maiestate, răspunse Marcellus mulţumit.

— Hâhum! Afirmaţia aceasta o fac toţi nebunii. De ce sunt mai nebuni, cu atât mai mult susţin că se simt mai bine. Tiberiu rânji într-un fel respingător, ca un nebun când se găseşte în faţa celuilalt. Probabil acum îţi închipui că împăratul tău este nebun.

— Oamenii nebuni nu fac glume, maiestate! Ripostă Marcellus. Tiberiu îşi ţuguie buzele care acum arătau ca gâtul unui pungi strânse în băieri şi, încruntând din sprâncene, se gândi la răspunsul acesta liniştitor.

— De unde ştii că nebunii nu fac glume? Întrebă el. Tu nu i-ai putut vedea pe toţi şi nici nu s-ar putea spune că unul ar putea să semene cu celălalt. Dar şi păru că s-a înfuriat, ce te determină să risipeşti timpul împăratului tău cu astfel de nimicuri? Începe şi spune ce ai de spus! Sau, mai bine, aşteaptă puţin. Ni s-a spus că sclavul tău grec a atacat cu mâna goală pe fiul lui Tuscus. Este adevărat?

— Da, maiestate, admise Marcellus, este adevărat! A avut motive temeinice, dar acesta nu este un motiv care să înlăture vina sclavului meu şi îmi pare foarte rău de incidentul care s-a întâmplat în Atena.

— Eşti un mincinos! Murmură Tiberiu. De aici înainte nu vom mai crede nimic din ceea ce ne spui. Dar, haide, spune-ne mai întâi întâmplarea asta!

Ochii maliţioşi ai bătrânului deveniră mai lucitori în timpul cât Marcellus îi povesti extraordinarul episod petrecut în grădina casei Eupolis, iar când ajunse la faza cu obrazul zdrobit al lui Quintus de pumnii grecului, furiosul împăratul se aşezase din nou întrun cot şi obrazul îi strălucea de mulţumire.

— Mai păstrezi şi astăzi pe sclavul acesta? Chicoti Tiberiu. Ar fi trebuit să-l condamne la moarte. Cât îmi ceri pe el?

— Aş prefera să nu-l vând, maiestate, dar sunt gata să-l pun la dispoziţia maiestăţii-voastre pentru timpul cât…

— Pentru timpul cât vom mai trăi? Completă moşneagul. Câteva săptămâni, nu-i aşa? Sau poate pentru vreme mai îndelungată.! Probabil împăratul tău nu va muri niciodată! Şi întinse bărbia ascuţită spre el ca să-l provoace. Vorbele acestea ţi se par caraghioase, nu-i aşa?

— Se poate ca un bărbat să trăiască veşnic! Declară Marcellus.

— Acestea sunt mofturi! Îngână Tiberiu. Ce ştii tu despre astfel de lucruri!

— Galileeanul acela, maiestate, răspunse Marcellus cu glasul liniştit va trăi în veci.

— Cel pe care l-ai ucis tu? Va trăi în veci? Cum îţi explici această posibilitate?

— Gâlileeanul a înviat, maiestate!

— Nu vorbi astfel de prostii! Probabil nu l-ai răstignit aşa cum ar fi trebuit. Părintele tău mi-a spus că erai beat. Ai stat lângă el până la urmă… Îţi mai aduci aminte ce s-a întâmplat?

Da, Marcellus rămăsese până la urmă. Un centurion înfipsese suliţa adânc în inima celui răstignit ca să fie sigur de moartea lui. Nimeni nu se putea îndoi c-a murit. A treia zi după aceea a înviat şi a fost văzut de mai multe ori la rând de către diferite grupuri de oameni.

— Imposibil! Ţipă Tiberiu. Unde este acum?

Marcellus nu ştia unde este, dar ştia că acest Isus este viu; a cinat împreună cu prietenii săi pe ţărmul lacului din Galileea; a apărut în casele oamenilor. Tiberiu se propti în amândouă coatele şi se uită la el, iar bărbia începuse să-i tremure în mod convulsiv.

— Pe unde trece se văd urmele paşilor lui în colbul drumului, conchise Marcellus. Apare pe neaşteptate. Vorbeşte, mănâncă şi-şi arată rănile care nu ştiu din ce motive nu se vindecă. Când intră nu are nevoie să deschidă uşa. Oamenii au o senzaţie stranie că cineva a apărut între ei şi, când se uită împrejurul lor, dau cu ochii de el.

Tiberiu se întoarse spre uşă şi bătu din palmele îmbătrânite şi uscate. Căpetenia sclavilor se strecură înăuntru fără zgomot şi imediat, ca şi când n-ar fi avut nevoie să facă drum prea lung.

— Aprinde lumina… Prostule! Strigă moşneagul cu glasul ascuţit. Apoi se întinse pe pat, păru că dârdâie de frig şi-şi trase învelitorile peste umeri. Continuă! Murmură el. Va să zică nu deschide uşa, ei?

— Doi bărbaţi înaintau singuri în lungul unui drum într-o după-amiază. Destul de târziu, vorbind despre el, continuă Marcellus cu glasul domolit. Imediat după aceea şi-au dat seama că merge la pas cu ei. L-au poftit să cineze împreună într-un han, care este la douăsprezece mile departe de Ierusalim.

— Prin urmare nu era o stafie! Interveni Tiberiu.

— Nu era o stafie. Dar de data aceea n-a mâncat. A frânt pâinea, a murmurat o rugăciune şi s-a făcut nevăzut. La câteva minute după aceea a intrat într-o casă din Ierusalim; îşi găseşte prietenii aşezaţi împrejurul mesei şi ciriează cu ei.

— Prin urmare se poate arăta în orice parte, ei? Întrebă Tiberiu şi păru că se gândeşte la ceva. Apoi adăugă mai mult pentru sine: Probabil n-ar apărea dacă ar constata că cei dinăuntru sunt bine păziţi.

Dar, văzând că Marcellus nu răspunde nimic la cuvintele lui, moşneagul stărui: Ce zici de asta?

— Cred că paza nu l-ar putea împiedica, îndrăzni Marcellus să-i răspundă. El merge unde-i place. El dă vedere orbilor şi surzilor auzul. A vindecat leproşi, paralitici şi demenţi. Eu, maiestate, n-am crezut niciodată niciuna dintre aceste afirmaţii până în momentul când mi-a fost imposibil să mă mai îndoiesc de temeinicia lor. El poate face orice!

— În cazul acesta de ce a admis să-l condamne la moarte? Întrebă bătrânul Tiberiu.

— Maiestatea-voastră, cunoaşteţi învăţăturile multor religii şi vă veţi aduce aminte că evreii au obiceiul să ofere jertfe de sânge pentru crimele săvârşite. Se crede că acest galileean s-a oferit pe sine însuşi pentru ispăşire.

— Ce crime a săvârşit el? Întrebă Tiberiu.

— Niciuna, maiestate! El a vrut să ispăşească pentru păcatele oamenilor.

— Huâhum! Aceasta este o idee ingenioasă! Exclamă Tiberiu şi ridicând ochii în tavan păru că se gândeşte. Pentru toate păcatele; păcatele tuturor! Şi după ce, a făcut această ispăşire se ridică din morţi şi se plimbă slobod. În sfârşit… Dacă el este în stare să ispăşească păcatele lumii întregi, atunci s-ar putea presupune că el ştie ce fel de păcate sunt şi cunoaşte şi pe cei care le-au săvârşit. O personalitate cosmică, nu-i aşa? Ştie ce se întâmplă în lume. Crezi că eşti destul de prost ca să crezi aşa ceva?

— Eu cred maiestate, începu Marcellus foarte liniştit, subliniind cu grijă fiecare cuvânt pe care-l pronunţa, că acest Isus poate face tot ce vrea să facă oricând, oriunde şi pentru oricine crede el de cuviinţă.

— Până şi pentru împăratul Romei? Întrebă Tiberiu şi, după tonul pe care-i pusese întrebarea, părea că-i recomandă să fie prudent cu ce va spune.

— S-ar putea presupune, stăpâne, că Isus ar putea să apară oricând în fata împăratului, dar dacă se va întâmpla să apară se va apropia de el cu bunătate şi maiestatea-voastra va simţi o mare mulţumire.

Tiberiu rămase vreme îndelungată fără să zică nimic şi gândindu-se la aceste apariţii şi dispariţii înainte de a-i cere şi alte informaţii în legătură cu ele.

— Este absurd să crezi că cineva s-ar putea face vizibil sau invizibil după cum îl trage inima! Ce se întâmpla cu el când devenea invizibil? Se destrăma în aer?

— Stelele, stăpâne, nu au nevoie să se destrame în aer, zise Marcellus.

— Prin urmare, admiţând argumentul invocat de tine, am putea presupune că omul acesta se găseşte aici în cameră, dar noi nu-l putem vedea.

— În orice caz, maiestatea-voastră nu are nici un motiv să se teamă de ceva, declară Marcellus. Pe Isus nu-l interesează tronul împăratului.

— De, acesta este un fel de a vorbi, tinere! Murmură Tiberiu. Nu-l interesează tronul împăratului, ei? Dar ce-şi închipuie individul acesta că este el?

— El îşi închipuie că este fiul lui Dumnezeu! Răspunse Marcellus calm.

— Dar tu ce părere ai? Întrebă Tiberiu şi se uită drept în ochii lui.

— Eu cred că este de origine divină, că ar putea veni să revendice stăpânirea lumii pentru a întemeia o împărăţie şi că împărăţia lui nu va avea sfârşit.

— Eşti un tâmpit! Îţi închipui că el va fi în stare să dărâme Imperiul Roman? Strigă bătrânul.

— În ziua când Isus va ajunge să stăpânească lumea, maiestate, nu va mai exista Imperiul Roman. Imperiile vor fi distruse demult, căci se vor distruge între ele înainte de sosirea lui. El a profeţit această decădere. Când lumea aceasta va ajunge să fie sleită de puteri datorită războaielor civile, sclaviei, urii şi trădărilor dintre oameni, el va veni şi va întemeia împărăţia ce se va sprijini pe pace şi bună învoire.

— Vorbele acestea sunt prostii! Ţipă Tiberiu. Lumea aceasta nu poate fi condusă pe temeiul bunei învoiri dintre oameni.

— A încercat vreodată cineva, maiestate? Întrebă Marcellus.

— Sigur că n-a încercat! Tu trebuie să fii nebun! Dar tu eşti prea tânăr pentru a putea fi atât de nebun! Şi împăratul începu să râdă în silă. Nu s-a întâmplat niciodată ca cineva să debiteze atâtea prostii în faţa noastră. Noi suntem împresuraţi de înţelepţi, care sunt nişte bătrâni caraghioşi şi-şi pierd vremea inventând tot felul de poveşti stranii. Dar tu i-ai întrecut pe toţi. Nu vrem să mai auzim nimic!

— În cazul acesta, maiestatea-voastră îmi dă voie să mă retrag? Întrebă Marcellus şi dădu să se ridice în picioare, împăratul întinse mâna şi-l opri.

— Ai văzut pe fiica lui Gallus? Întrebă el.

— Da, maiestate!

— Ştii că ea te iubeşte şi te aşteptat de-doi ani să te întorci acasă?

— Da, maiestate!

— A fost profund mâhnită din cauză că acum un an, când te-ai întors la Roma, ţi-a fost ruşine să te întâlneşti cu ea din pricina bolii de care sufereai. Iar de astă dată te întorci la ea cu capul plin de astfel de năzbâtii! La spune, tu, care eşti atât de extaziat de bunătatea şi buna învoire între oameni, ce crezi că-şi va închipui acum Diana despre tine? Sau poate ai informat-o şi pe ea despre sminteala de care suferi?

— N-am vorbit cu ea, stăpâne, despre galileeanul acesta, răspunse Marcellus mâhnit.

— S-ar putea ca fericirea acestei fete să nu însemne nimic pentru tine, dar pentru noi înseamnă totul. Glasul împăratului părea aproape înduioşat. Cred că a sosit timpul să te porţi faţă de ea aşa cum se cuvine. Prin urmare, te poftesc să termini cu prostiile acestea!

Marcellus rămase nemişcat şi cu privirile tulburi când împăratul se uită la el curios, dar nu-i răspunse nimic.

— Ai toată libertatea să te hotărăşti. Glasul lui slăbit deveni ţipător şi tremura de nemulţumire. Sau vei înceta cu poveştile acestea despre Isus şi-ţi vei lua Jocul ce ţi se cuvine în calitate de tribun roman şi fiu al unui onorabil şi respectat senator, sau vei renunţa la fiica lui Gallus. Noi nu vom consimţi să se căsătorească cu un nebun. Ce ai de spus acum?

— Maiestatea-voastră îmi îngăduie să mă mai gândesc? Întrebă Marcellus cu glasul tremurând.

— Câtă vreme? Întrebă Tiberiu.

— Până mâine la amiază.

— Bine, aşa să fie! Mâine la amiază, în timpul acesta nu vei avea voie să te întâlneşti cu Diana. O femeie îndrăgostită nu are minte. Probabil ai reuşit s-o convingi să se căsătorească cu tine. Asta ar însemna ca mai târziu să regrete. Hotărârea ce o va lua nu va fi la îndemâna fiicei lui Gallus. Ci la îndemâna ta, tinere, căci tu vei purta toată răspunderea acestei situaţii. Atât ajunge! Acum poţi să te retragi!

Năucit de întorsătura aceasta neaşteptată a situaţiei şi concedierea aceasta brutală, Marcellus se ridică în picioare şi, înclinându-se în faţa, se întoarse spre uşă, dar moşneagul ridică mâna şi-l opri din nou.

— Mai zăboveşte! Mi-ai vorbit despre toate, dar nu mi-ai vorbit despre cămaşă. Vorbeşte-mi şi despre asta înainte de a pleca, deoarece s-ar putea ca noi să nu ne mai vedem.

Aşezându-se din nou pe scaun, Marcellus începu să-i vorbească cu glasul liniştit despre felul în care s-a vindecat datorită acestei cămăşi; îi vorbi şi despre minunata vindecare a Lidiei, care pusese mâna pe veşmântul lui Isus. După ce constată c-a reuşit să capteze atenţia împăratului, îi vorbi şi despre celelalte întâmplări misterioase petrecute în împrejurimile oraşului Capernaum, despre bătrânul Natanail Bartolomeu şi Tiberiu ascultă cu interesul caracteristic oamenilor bătrâni când aud ceva despre alţi bătrâni şi ascultă toate amănuntele referitoare la furtuna dezlănţuită pe lacul Galileii. La episodul când treziseră pe Isus în momentul când furtuna ameninţa să-i înece, moşneagul se ridică în capul oaselor. Dar când auzi că Isus a trecut prin apa care umpluse corabia şi urcându-se pe punte s-a sprijinit cu o mână de catarg şi a început să vorbească valurilor cum ar fi vorbit cu un cal speriat…

— Aceasta este minciună! Ţipă împăratul şi se lăsă din nou între perne, iar când văzu că Marcellus a tăcut se răsti la el: Haide, continuă! Aceasta este o minciună, dar o minciună cu totul nouă. Îţi vom face această concesie. Sunt foarte mulţi zei care se pricep să răscolească furtunile, dar văd că acesta se pricepe să le domolească… Şi pentru că veni vorba, ia să-mi spui ce s-a ales de cămaşa aceea vrăjită?

— O mai am şi astăzi, maiestate!

— O ai aici cu tine? Ne-ar face plăcere s-o vedem şi noi.

— Voi trimite s-o aducă, maiestate.

Căpetenia sclavilor primi ordinul să cheme pe Demetrius. Peste câteva clipe apăru: un tânăr înalt, frumos şi grav. Marcellus se simţi mândru de el, în acelaşi timp şi puţin speriat, deoarece se vedea limpede că prezenţa lui interesează pe împărat.

— Acesta este grecul care zdrobeşte tribunii romani cu mâna goală? Îngână Tiberiu. Nu… Iasă-l să răspundă el! Se adresă împăratul lui Marcellus, care încercase să formuleze un răspuns.

— Prefer să mă bat cu arme, maiestatea-voastră, răspunse Demetrius cu îndrăzneală.

— Şi care este arma ta favorită? Strigă Tiberiu. Paloşul? Pumnalul?

— Adevărul, maiestate, răspunse Demetrius.

Împăratul încruntă din sprâncene, începu să râdă şi se întoarse spre Marcellus.

— Ia te uită, vlăjganul acesta este tot atât de nebun ca şi tine! Zise el. Apoi se întoarse spre Demetrius. Ne-am gândit ga te păstrăm aici în calitate de paznic al nostru personal, dar… Şi începu să chicotească. Ideea nu e rea! Va să zică adevărul, ei? Nimeni altul din această insulă nu ştie cum să întrebuinţeze o astfel de armă. Prin urmare vei rămâne!

Expresia de pe obrazul lui Demetrius nu se schimbă. Tiberiu dădu din cap spre Marcellus, care-i spuse:

— Du-te şi adu cămaşa galileeană! Demetrius se înclină adânc şi plecă.

— Ce crezi, ce fel de minime se va întâmpla cu împăratul? Întrebă împăratul pe un ton trufaş.

— Nu ştiu, maiestate, răspunse Marcellus grav.

— Probabil eşti de părere că ar fi mai bine să nu facem această încercare? Întrebă Tiberiu pe un ton de totală indiferenţă, dar imediat după aceea tuşi ca să-şi dreagă glasul.

— Nu mi-aş îngădui să sfătuiesc pe maiestatea-voastră ce ar trebui să facă, declară Marcellus şi se uită la el speriat.

— Dacă ai fi în locul nostru… Începu Tiberiu, dar glasul lui păru că se stinge.

— Aş ezita, răspunse Marcellus.

— Eşti un prost superstiţios! Ripostă împăratul.

Demetrius apăru în cameră cu cămaşa cafenie împăturită pe braţ. Ochii lui Tiberiu, căzuţi în fundul capului, se îndreptară spre ea. Marcellus se ridică în picioare şi, luând cămaşa din mâna lui Demetrius, o întinse moşneagului.

Împăratul întinse curios mâna după ea, apoi şi-o retrase încet şi cu sfială, o băgă repede sub învelitoarea de mătase şi înghiţi de câteva ori în sec.

— Ia-o de aici! Murmură el cu glasul speriat.