CAPITOLUL XVII.

Evident, ar fi fost o copilărie să afirmi că ai toată încrederea în sinceritatea lui Natanail Bartolomeu şi în acelaşi timp să te îndoieşti de temeinicia afirmaţiilor lui în legătură cu furtuna la care fusese martor.

De asemenea n-ai fi putut spune nici că bărbatul a fost o victimă a halucinaţiilor sale. El nu era un astfel de om. Dar afară de asta nu era nici mincinos şi nici prost.

În conformitate cu ceea ce spunea el, în timpul cât se aşezase împreună cu Marcellus în grădiniţa lui de smochini, Isus liniştise o furtună dezlănţuită pe Marea Galilei!: a poruncit vântului să se oprească şi vântul s-a supus imediat poruncii lui. Isus a vorbit şi furtuna a încetat. Bartolomeu făcu o mişcare cu degetul ca o surcea: Uite aşa!

Întâmplarea aceasta nu era auzită de la altcineva, căci fusese el însuşi în corabie. Văzuse şi auzise tot ce s-a întâmplat în timpul nopţii aceleia. Chiar dacă n-ai fi crezut vorbele Sui, bătrânul Bartolomeu nu s-ar fi simţit jignit, deoarece el ştia că-ţi spune numai adevărul.

Terminase cu ceea ce avea de spus. Bătrânul ucenic începu să-şi facă vânt mişcând uşor din mână, după ce-şi desfăcu încheietoarea tunicii la gât, ferind din cale barba lungă şi albă. Marcellus nu mai îndrăzni nici să întrebe, nici să mai spună nimic, ci sta şi se uita întunecat la mâinile sale împreunate, simţind privirile întrebătoare ale lui Justus oprite asupra lui. Presimţea că ei aşteaptă amândoi ca să spună ceva, aşa că, după o lungă tăcere care începuse să pară grea, murmură:

— Mi se pare ceva neobişnuit! Nu ştiu ce să zic!

Întâmplarea aceasta dramatică îi fusese povestită cu toată bogăţia de amănunte caracteristică oamenilor în vârstă, dar fără nici un entuziasm. Bătrânul Bartolomeu nu încercase nici să-l convingă, nici să-l convertească. Justus îl rugase să le spună cum s-a petrecut această furtună şi el le spusese. Probabil pentru el aceasta fusese prima ocazie când putuse vorbi despre ea în toate amănuntele. Tot aşa se întâmpla pentru prima dată să vorbească despre această furtună unui om care n-a auzit niciodată despre ea.

În dimineaţa aceea, puţin după plecarea lui Demetrius, mica lor caravană coborâse încet poteca ce şerpuia în jos; ocoliseră cartierul puţin populat al litoralului din mica localitate Tiberiada, unde palatele funcţionarilor provinciali scoteau şi mai mult în evidenţă sărăcia şi murdăria cartierului de pe marginea lacului, apucaseră în lungul ţărmului, iar de aici ocoliseră vechiul fort şi puţin după aceea ajunseseră la marginea oraşului Capernaum.

Lui Iona îi făgăduiseră un scurt răgaz pentru a vizita pe Toma şi pe Gaspar; apucară deci pe o străduţă laterală şi după ce se informară de la mai mulţi trecători se opriră în faţa casei, unde fură bine primiţi. La stăruinţele lui Toma şi ale maică-si, pe Iona îl lăsară la ei, cu înţelegerea ca ziua următoare să vină şi să-l ia. Toţi admiseră că Gaspar a recunoscut pe Iona, deşi cei mai în vârstă îşi ziseră că probabil şi bucăţica de zahăr care vreme de două ceasuri se topise în palma fierbinte a băieţaşului putea să aibă şi ea o parte de contribuţie la atitudinea măgulitoare a lui Gaspar faţă de Iona.

După ce ieşiră din nou în strada mare, se îndreptară spre centrul comercial al oraşului, care avusese un rol atât de important în povestirea amintirilor lui Justus. Se opriseră câteva clipe în faţa casei în care sta Lidia şi Justus propusese să-i facă o scurtă vizită, dar Marcellus stărui să renunţe, deoarece era aproape de amiază şi vizita aceasta poate n-ar fi fost la locul ei.

Piaţa îi făcu impresia că a mai văzut-o cândva. Sinagoga – a cărei arhitectură, ca o sfidare, părea mai mult romană decât evreiască, fapt care este explicabil deoarece cheltuielile fuseseră suportate de centurionul Hortensius – îşi întindea treptele de marmură în formă de evantai în partea de miazănoapte a uriaşului teren dreptunghiular, exact aşa cum şi-o închipuise şi Marcellus; de pe treptele acestei scări vorbise Isus miilor de oameni adunaţi împrejurul său. La această oră nu era aproape nimeni, afară de cerşetorii care băteau cu căţuile lor în caldarâmul străzii ca să atragă atenţia trecătorilor; toată lumea care avea o casă unde să se adăpostească plecase ca să mănânce de amiază.

Marcellus rămase eu impresia c-a mai trecut de nenumărate ori pe aici. În realitate era atât de preocupat cu identificarea locurilor pe unde trecea, încât uitase cu totul că aici ar fi trebuit să se întâlnească cu Demetrius. Justus îi adusese aminte, şi, auzindu-l ce spune, Marcellus se uitase speriat împrejurul său. Ar fi o situaţie foarte neplăcută dacă pe Demetrius l-ar fi arestat pentru cine ştie ce motive. Nu se simţea câtuşi de puţin dispus să viziteze pe bătrânul Iulian, mai ales în – situaţia lui de acum. Justus reuşi să-l mai liniştească puţin, spunându-i că s-a înţeles cu Demetrius să se întâlnească la hanul bătrânului Şalum, unde trebuiau să poposească; el însă se întrebă ce l-a putut determina pe Demetrius ca până acum să nu se arate?

— Probabil n-a înţeles ce i-am spus, zise Justus.

— Se poate, încuviinţă Marcellus, dar totuşi nu-mi vine să cred. Demetrius este întotdeauna atent când primeşte instrucţiuni de felul acestora.

Coborâră spe ţărmul lacului, lăsând pe băiatul de la caravană de strajă şi văzură mulţimea de bărci trase pe prundul lacului. Justus fusese de părere c-ar fi mai bine să prânzească în apropierea apei. După ce aşteptară vreo jumătate de ceas ca să apară şi Demetrius, îşi luară merindea şi se îndreptară spre miazănoapte, deşi Marcellus mai nădăjduia că va întâlni pe credinciosul său servitor la han. Hanul lui Ben Şalum era o ospătărie liniştită, cu o curte încăpătoare pentru primirea călătorilor care soseau cu propriile lor caravane. Dar aici nimeni nu văzuse un sclav grec de statură înaltă. Despachetară legăturile şi ridicară cortul la umbra a doi sicomori uriaşi, apoi plecară ca să vadă pe bătrânul Bartolomeu, care stătea ceva mai încolo, pe o străduţă laterală de la marginea oraşului.

Bătrânul îşi terminase povestea pentru care venise ca s-o audă. La început le povestise câteva episoade care nu avuseseră nici o legătură cu furtuna, decât că se întâmplaseră în aceeaşi zi. În seara zilei aceleia Isus se simţise extrem de ostenit. Atât de ostenit încât a continuat să doarmă şi au fost obligaţi să-l trezească în momentul când au constatat că mica lor corabie se va duce la fund. Pentru a justifica osteneala aceasta neobişnuită, Bartolomeu se crezuse obligat să le spună şi ce s-a întâmplat în timpul zilei.

Din când în când, în timpul acestei lungi povestiri, glasul slăbit şi adânc al bătrânului, care sta cu barba albă proptită în piept, devenea un fel de murmur stins şi-ţi făcea impresia că Bartolomeu a plecat de lângă tine şi de lângă Justus pentru a se reinte gra în marea mulţime a oamenilor adunaţi pe ţărmul deşert al lacului, o mulţime gălăgioasă, flămândă şi obosită, care la urmă, impresionată de cuvintele învăţăturii lui Isus, începe să se considere drept o mare familie ai cărei membri consimt să-şi împartă hrana cu ceilalţi.

— Un băieţaş cuminte şi îmbrăcat în haine curate, continuă bătrânul Bartolomeu, un nepot al Lidiei, care nu avea copii şi-şi petrecea tot timpul în casa ei, la plecare luase un coşuleţ cu merinde.” Apoi trezindu-se pe neaşteptate din reveria sa, Bartolomeu îşi aduse aminte de vizitatorii săi şi începu să vorbească lui Marcellus despre vindecarea miraculoasă a acestei femei; Justus nu făcu nici o încercare pentru a-i atrage atenţia că tânărul roman este informat despre această întâmplare. După ce termină cu Lidia şi Iair, a cărui fetiţă fusese vindecată în aceeaşi zi, bătrânul revenise din nou la minunata întâmplare din deşert, când Isus hrănise mulţimea cu trei pâini şi doi peşti.

— Probabil băieţaşul se aşezase la picioarele învăţătorului, zise el întorcând privirea în altă parte. Probabil nu se mişcase tot timpul de lângă el, deoarece, în momentul când Isus a declarat că va trebui să cinăm, el s-a ridicat în faţa lui ca şi când ar fi ieşit din pământ şi a întins spre el coşuleţul în care-şi avea merindea.

Bartolomeu avu nevoie de vreme foarte îndelungată pentru a le povesti despre acest ospăţ neobişnuit: felul în care a frânt pâinea, împărţirea rezervelor puţine pe care le aveau unor oameni cu totul străini, felul în care s-a purtat faţă de oamenii în vârstă şi faţă de copii, duioşia lui faţă de ei… ca imediat după aceea ritmul povestirii lui să se accelereze. Răbufneli de vânt îngheţat începuseră să scuture buruienile uscate din apropierea lor şi din partea de miazănoapte -răsărit se apropiau nori negri de furtună şi, făcând un gest larg cu mâna, le arătă cum norii negri începuseră să întunece cerul, în depărtări se auzea glasul stins al tunetului. Oamenii se ridicaseră în picioare şi adunându-şi neamurile laolaltă au început să alerge grăbiţi. Toţi se îndreptau acum spre casă.

Întunericul cobora repede; printre norii negri fluturau scăpărări de fulgere şi vântul tulbura apele lacului, repezind valurile furioase spre ţărmul pârjolit de dogoarea soarelui. Filip a fost de părere să se îndrepte spre satul Betsaida, care se găsea la o depărtare de două mile. Simon Petru spunea că ar fi mai bine să tragă corabia pe ţărm şi să se adăpostească sub pânza mare a catargului. După ce flecare dintre ei a făcut o propunere, Isus le-a răspuns că se vor îmbarca repede şi se vor întoarce din nou la Capernaum.

— Spunea că n-avem nici o pricină să ne temem de ceva, continuă Bartolomeu, dar noi cu toate acestea eram înspăimântaţi. Unii dintre ucenici au încercat să discute cu el. Eu însă n-am zis nimic. Oamenii bătrâni sunt mai sfioşi, declară el şi, întorcându-se spre Marcellus, adăugă: în caz de primejdie este mult mai bine ca oamenii bătrâni să stea liniştiţi, căci ei şi aşa nu pot fi de nici un folos.

— Eu am fost de părere că oamenii în vârstă pot fi de mult folos în orice împrejurare, răspunse Marcellus cu amabilitate.

— Asta tinere, se poate, dar nu pe vreme de furtună! Declară Bartolomeu. Un bătrân poate să-ţi dea un sfat de folos când este aşezat la umbra unui smochin într-o după amiază însorită… Dar nu pe vreme de furtună”.

Corabia era adăpostită într-un ghiol şi cu mare greutate înfruntaseră valurile furioase şi reuşiseră să treacă peste parapet. Sleit de puteri, Isus se întinsese pe o bancă de la pupă, unde l-au acoperit cu o bucată de pânză udă. Punând mâna pe vâsle, ucenicii au reuşit să scoată corabia în larg. Dar după aceea au fost obligaţi să coboare de pe catarg pânza pe care o întinseseră, deoarece furtuna începuse să se dezlănţuie cu toată furia. Niciunul dintre ei n-avusese încă ocazia să se găsească în larg, pe vreme de furtună. Corabia era purtată pe coama valurilor ca o găoace de nucă, pentru a fi apoi repezită ca în adâncuri de prăpăstii; potopul apelor răscolite se repezea asupra lor, smulgându-le uneori vâslele din mână. Coca corabiei se umplea de apă văzând cu ochii. Renunţaseră la orice încercare şi la vâsle nu mai trăgeau decât patru inşi. Ceilalţi scoteau apa, care totuşi creştea mereu-şi ameninţa să-i acopere. Isus continua să doarmă liniştit!

Justus interveni în povestirea lui Bartolomeu când acesta făcu o pauză şi-şi şterse fruntea de sudoare, ca şi când şi-ar fi adus aminte de efortul uriaş din noaptea aceea, când golea apa din corabie cu o găleată şi începu să-şi facă vânt cu o frunză de palmier.

— Probabil te-ai gândit că Isus ar trebui să se ridice de pe laviţă şi să vă dea o mână de ajutor? Întrebă Justus şi zâmbi înveselit.

Obrazul moşneagului tresări din pricina părerilor de rău.

— De, probabil unii dintre noi ne-am gândit că, după ce ne-a băgat în primejdia asta, n-ar strica să pună şi el mâna pe o găleată şi să ne ajute. Evident, adăugă el grăbit, nimeni nu era în stare să mai judece cu mintea liniştită. Furtuna începuse să ne zguduie cumplit şi ne găseam între moarte şi viaţă. Iar noi toţi eram sleiţi de puteri şi cu membrele paralizate de un fel de osteneală care te face să respiri şuierând şi să simţi arsuri pe gât.

— Apoi l-aţi strigat ca să se trezească! Zise Justus nerăbdător.

— Da! L-am strigat, zise moşneagul şi se întoarse spre Marcellus: M-am apropiat de el şi l-am trezit. „Învăţătorule!” am ţipat eu. „Corabia se duce la fund! Ne vom îneca! Nu te interesează?” Bătrânul îşi propti bărbia în piept şi oftă îndurerat. „Eu sunt cel care a spus învăţătorului vorbele acestea”.

După o clipă de tăcere, Bartolomeu oftă adânc şi continuă: Isus s-a trezit şi s-a ridicat în picioare, şi-a întins braţele lungi şi puternice, apoi şi-a trecut degetele prin părul ud.

— Nu s-a speriat? Întrebă Marcellus.

— Isus nu se speria niciodată! Ripostă Bartolomeu nemulţumit. S-a ridicat şi s-a îndreptat spre partea dinainte a corabiei bălăcind prin apă, cu braţele ridicate în aer ca să-şi păstreze echilibrul, până a ajuns la catargul principal. Urcându-se pe scara grosolană de lemn, a rămas o clipă ţinându-se cu un braţ de catarg. Apoi a ridicat amândouă braţele în sus şi s-a uitat la valurile ce se încălecaţi unul peste altul şi a început să vorbească. Dar glasul lui nu era răstit. Noi ne uitam la el înspăimântaţi. Vorbea nu cu glas răstit sau poruncitor, ci domol, întocmai cum ai vorbi cu un animal speriat: „Linişte! Linişte! Repeta el. Domoleşte-te!”

Felul în care vorbea Bartolomeu reuşise să facă pe Marcellus să aştepte cu respiraţia întretăiată şi să-şi simtă bătăile speriate ale inimii. Se plecă spre el şi cercetă curios obrazul moşneagului.

— Ce s-a întâmplat apoi? Întrebă el.

— Furtuna s-a terminat! Răspunse Bartolomeu.

— Dar nu imediaţi Bartolomeu ridică braţul slăbit şi cu mâna uscată făcu un gest de oprire.

— Uite ciyal declară el.

— Şi pe cer au răsărit stelele! Adăugă Justus.

— De asta nu-mi aduc aminte, murmură Bartolomeu.

— Filip spunea c-au răsărit stelele, stărui Justus cu glasul liniştit.

— Se poate, încuviinţă Bartolomeu şi dădu din cap. Dar eu nu-mi aduc aminte.

— Unii spuneau că şi corabia s-a zvântat imediat, adăugă Justus şi clipi din ochi, ca şi când ar fi ştiut dinainte că bătrânul îl va contrazice.

— Asta este o afirmaţie greşită. Unii dintre noi au continuat să scoată apa cu găleţile tot drumul până la Capernaum. Indiferent de cel care a făcut această afirmaţie, dacă a fost cu noi a ajutat şi el la găleţi.

— Cum v-aţi simţit după această întâmplare neobişnuită? Întrebă Marcellus.

— Nu prea aveam ce zice, deoarece toţi ne simţeam ca năuciţi, împrejurul nostru fusese un muget uriaş şi acum totul se liniştise. Apa care se legăna încă înspumată era adormită ca apa unei dulbine. Eu însă simţeam o adâncă împăcare în toată fiinţa. Probabil cuvintele adresate furtunii de Isus ne liniştiseră şi pe noi şi ne întăriseră în inima noastră…

— El ce a făcut după aceea? Întrebă Marcellus.

— S-a întors şi s-a aşezat pe banca de la capătul din urmă al corăbiei, răspunse Bartolomeu şi şi-a strâns levita împrejurul trupului, căci era ud până la piele. Peste câteva clipe a ridicat ochii şi s-a uitat la noi, apoi a zâmbit abătut şi ne-a întrebat ca pe nişte copii: „De ce v-aţi speriat în felul acesta?” Dar nimeni n-a îndrăznit să-i răspundă. Probabil nici n-aştepta ca noi să-i răspundem ceva. Imediat după aceea s-a întins din nou şi punându-şi o mână sub cap în loc de pernă a adormit.

— Eşti sigur c-a adormit? Întrebă Justus.

— Nu… Dar sta foarte liniştit şi cu ochii închişi. Probabil se gândea la ceva. Noi ne-am adunat în partea de la mijlocul corăbiei şi ne-am uitat unul la altul. Toţi credeau c-a adormit din nou şi nu îndrăzneau să vorbească, îmi aduc aminte de Filip c-a întrebat în şoaptă: „Ce fel de om este acesta de până şi vânturile şi valurile ascultă de vorba lui?”

Povestea se terminase. Marcellus, pentru care fusese anume repetată, ştia că acum aşteaptă să afle ce va spune, fie că va crede, fie că nu va crede în temeinicia ei. Stă pe scaun cu trupul plecat adânc înainte, uitându-se în palmele mâinilor împreunate. Nu se poate ca bătrânul Bartolomeu să-i fi înşirat minciuni, în acelaşi timp Bartolomeu părea un om pe deplin chibzuit. Dar, pe toţi zeii, ar fi imposibil să crezi că o astfel de întâmplare este posibilă. Un bărbat să vorbească cu furtuna! Să vorbească valurilor dezlănţuite cum ar fi vorbit cu un cal nărăvaş! Şi furtuna să asculte de vorbele lui! Nu se poate… Aşa ceva este imposibil! Simţi ochii binevoitori ai lui Justus că se opresc asupra lui întrebători. Puţin după aceea îşi îndreptă trupul şi clătină din cap.

— Mi se pare ceva neobişnuit! Murmură el cu glasul stins. Cu totul neobişnuit!

După-amiaza era pe terminate când căpitanul cu părul cărunt al gărzii coborî la subsol ca să elibereze pe legionarul care retezase o bucată din urechea colegului său de la Minoa. Demetrius se apropie de strungăreaţă tăiată în uşa celulei, imediat ce auzi că se trag zăvoarele, în nădejdea că va auzi conversaţia ce se va desfăşura între ei privitoare la eliberare, dar n-auzi nimic. Niciunul dintre ei nu scoase nici o vorbă. Uşa grea a celulei se deschise larg şi legionarul ieşi pe coridor. Comandantul gărzii plecă împreună cu el în largul coridorului întunecat. Târşâitul surd al sandalelor se stinse.

Puţin după aceea, în toată închisoarea se auzi un freamăt stins, uşile începură să se deschidă, lanţurile zdrăngăneau, se auzeau glasuri răguşite; ţăcănitul străchinilor şi al oalelor, plăcutul clipocit al apei. Sosise vremea când deţinuţilor trebuie să li se dea mâncare şi freamătul ce se auzea era ca şi pocnetul de copite, plescăitul urechilor de la capetele ce se scutură, nechezatul şi mugetul molcom al animalelor flămânde. Gura şi gâtul lui Demetrius erau uscateiar limba i se făcuse ca o curea. Capul începuse să-l vâjâie. Nu-şi aducea aminte să fi fost până acum atât de însetat. Nici chiar în ticăloasa închisoare de pe fundul gaierei care odinioară îl dusese înlănţuit de butuc din Corint până la Roma nu suferise atât de cumplit din pricina lipsei de apă.

Veneau atât de încet cu mâncarea, încât i se părea că niciodată nu vor mai ajunge până la capătul de dincoace al coridorului. Singura lui nădejde era că apa nu se va termina înainte de a ajunge la celula lui. Nu dorea nimic altceva decât apă! Hrana nici nu l-ar mai interesa dacă ar veni să-i dea o gură de apă… Acum, imediat.

Într-un târziu ajunseră şMn faţa uşii lui, traseră zăvorul şi o deschiseră larg. În prag apărură doi sclavi sirieni, murdari şi cu urechile despicate. Cel care era mai mic de statură, dar bine legat şi voinic, băgă o ulcică în găleata cu ciorbă, care era aproape goală, şi-i tăcu semn spre strachina de pe poliţă. Demetrius, care nu era în stare să se mai gândească la altceva decât la setea care-l chinuia, aştepta în mână cu ulcica pentru a-i da apă. Întinse mâna după strachină şi sirianul murdar îi turnă într-însa un cauc de varză prost mirositoare. Apoi scotoci într-o desagă murdară şi, scoţând o bucată de pâine mică şi neagră, o puse pe laviţă. Pâinea se auzi răbufnind în scândura laviţei, ca şi când ar fi fost un bolovan.

Se feri din cale şi ieşi pe coridor ca să facă loc celui mai înalt, care purta pe umăr un urcior uriaş cu apă. Aproape înnebunit de sete, Demetrius ridică oala spre el. Sirianul rânji ca şi când s-ar fi simţit mulţumit că-şi va bate joc de un sclav grec, înclină puţin urciorul şi de la înălţimea aceasta dădu drumul unei şuviţe de apă, care, deşi nimeri în oala lui Demetrius, în violenţa căderii îl stropi pe haine şi în oală nu rămase mai mult de o lingură. Imediat după aceea sirianul se îndreptă spre uşă ca să plece.

— Dă-mi apă! Zise Demetrius cu glasul sugrumat.

Sirianul rânji, aplecă din nou urciorul şi restul apei i-l vărsă pe picioare. Apoi se retrase râzând în bătaie xde joc, mergând de-a-ndăratelea, ca să ajungă la ieşire.

Deşi oala pe care Demetrius o ţinea în mână era de pământ, ea totuşi părea destul de grea. Şi în mâna unui om chinuit de sete, cum era el acum, putea deveni o armă primejdioasă. Demetrius ridică mâna şi-l pocni cu ea în creştetul capului; lovitura fu atât de violentă, încât cu siguranţă i-ar fi crăpat ţeasta dacă aceasta n-ar fi fost acoperită cu un aşternut de păr des şi bătucit.

Sirianul scăpă de pe umăr urciorul, care căzu şi se făcu ţăndări, apoi trase din brâul murdar un pumnal ruginit şi făcu un pas înainte.

Demetrius nici nu s-ar fi gândit să întrebuinţeze drept armă o strachina de ciorbă fierbinte, dar n-avea nimic la îndemână, aşa ca puse mâna pe ea şi o repezi în obrazul sirianului, apoi îl mai pocni o dată în creştet şi, ridicând de jos un ciob greu din urciorul spart, îl iovi peste mâna în care ţinea pumnalul.

Văzând c-a rămas dezarmat, sirianul se retrase încet spre coridor. Unde tovarăşul său cel lat în umeri, neavând loc să intre în celulă, aşteptase ca să vadă cum se va termina încăierarea. Demetrius profită de această intermitenţă pentru a ridica pumnalul. După ce se deschise drumul, cel de pe coridor era gata să se repeadă, dar când constată că şi deţinutul este înarmat se retrase repede şi încercă să închidă uşa.

Cât ai clipi, Demetrius îşi dădu seama că asta ar însemna să fie prins ca într-o capcană şi eventual ucis de o suliţă pe care ar putea-o arunca asupra lui prin strungăreaţă de la uşă. Se propti într-însa cu toată puterea şi reuşi să iasă pe coridor. Impresionaţi de lupta încinsă în apropiere, ceilalţi deţinuţi începură să vocifereze şi să chiuie, aşa că larma făcută de ei determină pe comandantul gărzii să coboare scara de piatră, însoţit de trei soldaţi. Se opriră la depărtare de câţiva paşi. Unul dintre cei care veniseră fu de părere să se repeadă Între ei şi să-i despartă, dar căpitanul întinse braţul şi-l opri. Nu se întâmpla să vezi în fiecare zi o luptă cu pumnalul în mână şi de fiecare dată când doi furioşi se reped unul la altul în felul acesta lupta merită să fie văzută.

În spatele strâmt al coridorului, cei doi adversari începuseră să se învârtească roată, cântărindu-se unul pe altul. Sirianul, care era cel puţin cu o palmă mai mic decât Demetrius, dar mult mai greu decât el, se lăsase pe vine ca să sară. Gardianul cel mai tânăr îşi scoase punga şi o goli în palmă:

— Fac prinsoare pe doi ţechini şi nouă dinari că porcul acesta de sirian va învinge; camarazii lui clătinară din cap. Grecul li se părea mult inferior. Pumnalul era arma favorită a sirienilor, mai ales când a, vea tăişul întors ca o seceră. Preferinţa lor era să se strecoare în spatele duşmanului şi să i-l înfigă sub coaste, ceva mai spre dreapta ele la umărul stâng. Pentru aşa ceva era nevoie de un cuţit lung. Demetrius cunoştea destul de bine lupta cu pumnalul, dar nu întrebuinţase niciodată un cuţit anume menit să înjunghii oamenii pe ia spate.

Arma pe care o avea în mână părea că este prea lungă pentru spaţiul redus în care se găseau şi nu se simţea nici la îndemână. Sirianul cel înalt rămăsese undeva în întunericul coridorului, departe în urma tovarăşului său. Văzând curiozitatea cu care gardienii urmăresc lupta, cel care ataca îşi zise că va trebui să termine repede. Acum erau foarte aproape şi pumnalele lor scăpărau scântei de fiecare dată când se încrucişau. Demetrius se retrăgea mereu şi sta în defensivă. Gardienii r se feriră din cale, ca să aibă mai mult loc. Imediat după aceea ritmul luptei se acceleră, deoarece sirianul văzu că pe mâneca levitei lui Demetrius apare o dâră de sânge ceva mai sus de cot. Nu trecu mult şi pe dosul mâinii sirianului se văzu o crestătură adâncă; îşi scutură repede braţul ca să elimine sângele, dar mişcarea lui nu fu destul de promptă. O lovitură.se opri pe osul clavicular în imediata apropiere a carotidei. Făcu un pas înapoi. Demetrius îl urmări de aproape, încercând să profite de”acest avantaj şi îi mai răni o dată în aceeaşi mână.

— Păzea, grecule! Strigă comandantul. Sirianul cel înalt, care stătuse în fundul coridorului, se plecă subit şi ridică un ciob al urciorului spart, pe care se pregătea acum să-l arunce în capul lui Demetrius. Acesta se lăsă numaidecât pe vine şi ciobul îi trecu sfârâind pe lângă ureche.

— Ajunge! Strigă comandantul din nou şi, apucând pe Demetrius de umăr, îl dădu la o parte; cei trei gardieni ridicară lăncile gata să le arunce.

— Ieşiţi afară, ticăloşilor! Porunci comandantul.

Sirienii nu îndrăzniră să se împotrivească, rar cel mic de statură aruncă pumnalul însângerat când apucă în lungul coridorului, escortat de gardieni. După ce ajunseră în coridorul de la parter, căpitanul ieşi cu ei în curte. Aici aduseră apă şi după ce spălară rănile combatanţilor le legară provizoriu. Demetrius puse mâna pe un urcior de apă şi sorbi adânc. Tăietura ce o avea pe braţ era adâncă şi dureroasă şi-l ustura şi julitura de pe tâmpla unde fusese scrijelit de ciobul urciorului aruncat de sirianul cel înalt, dar acum, după ce-şi astâmpărase setea, nimic nu-l mai putea interesa.

Căpitanul dădu ordin să-l urmeze şi intrară din nou în pretoriu, iar de aici urcară o scară de marmură şi ajunseră la etajul de sus. Santinela informă gardianul din faţa unei uşi impunătoare că Namius, căpitanul gărzii, ar vrea să vorbească cu legatul. Acesta dispăru, ca să se întoarcă numaidecât şi să le facă semn. Grupul intră în sala impunătoare a pretoriului, luminată de opaiţe uriaşe ce atârnau din tavan, spânzurate de lanţuri meşteşugit lucrate.

Rănile lui Demetrius zvâcneau, dar totuşi nu era atât de grav rănit, încât să nu-i vină să zâmbească în momentul când văzu scena ce se desfăşura în faţa ochilor săi. Paulus, aşezat în faţa lui Sextus la masa uriaşă şi plină de sculpturi de pe estradă, ţinea în mână ulcica de piele în care scutura zarurile. Prin urmare Paulus, care fusese transferat în slujba de legat al fortului din Capernaum, îşi adusese şi tovarăşul de joc. Gardienii şi deţinuţii se apropiară, conduşi de două santinele în uniforme strălucitoare. Paulus ridică privirea plictisită spre ei, apoi îşi concentra atenţia asupra jocului. Scutură zarurile şi le dădu drumul pe tăblia poleită a mesei, apoi ridică din umeri. Sextus zâmbi, luă ulcica în mână, scutură zarurile şi le dădu drumul, ca după aceea să se uite la ele încruntat. Paulus începu să râdă şi se propti în spătarul scaunului. Centurionul Sextus se întoarse spre cei care intraseră în sală.

— Ce s-a întâmplat, Namius? Întrebă legatul şi începu să caşte.

— Sirienii au atacat pe deţinutul acesta grec, stăpâne.

— Pentru ce l-au atacat? Întrebă Paulus nemulţumit. Căpitanul Namius nu ştia exact ce s-a întâmplat, dar sirienii coborâseră la subsol pentru a împărţi deţinuţilor hrana şi s-au încăierat cu grecul acesta, pe care l-au adus astăzi.

— Vino mai aproape, grecule, zise Paulus şi după ce se uită la el făcu ochii mici, ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte de ceva. Demetrius făcu un pas înainte şi se încruntă ca să-şi poată stăpâni zâmbetul. Sextus se aplecă peste masă şi murmură ceva. Ochii lui Paulus se luminară. Dădu apoi din cap şi zâmbi nepăsător.

— Căpitane, scoate deocamdată pe aceşti sirieni din sală, porunci el. Vreau să vorbesc cu grecul acesta. Apoi aşteptă până când gardienii Ieşiră cu ei. Eşti rănit grav, Demetrius? Întrebă legatul cu bunăvoinţă.

— Nu, stăpâne, răspunse Demetrius. Dar în aceeaşi clipă i se păru că pereţii sălii au început să se învârtească împrejurul lui şi în faţa ochilor îi coborî o pânză de întuneric, aşa că imaginea lui Paulus se destramă ca într-o ceaţă, îl auzi că dă un ordin, apoi simţi că cineva a aşezat un scaun lângă el şi-i ajută să se aşeze. O santinelă îi puse o cupă de vin în mână. Imediat după aceea slăbiciunea îi trecu şi reuşi să îngâne: îţi mulţumesc, stăpâne! Dar glasul lui păru stins.

— Ia spune, Demetrius, cum se face că tu eşti aici în închisoarea fortului? Întrebă Paulus. Dar va fi mai birie să lăsăm amănuntul acesta pentru mai târziu… Unde este stăpânul tău?

Demetrius îi spuse.

— Aici la Capernaum! Exclamă Paulus. Şi ce l-a adus pe admirabilul tribun Marcellus în tristul şi evlaviosul nostru oraş?

— Stăpânului meu îi plac ţesăturile făcute în Galileea. A cutreierat toată regiunea pentru a găsi astfel de obiecte.

Paulus încruntă din sprâncene şi se uită la Demetrius cu atenţie.

— S-a vindecat… Înţeleg de cap?

— Da, stăpâne… S-a vindecat definitiv, răspunse Demetrius.

— Am auzit spunându-se…

Paulus nu termină fraza, crezând că Demetrius o va completa. Acesta nefiind obişnuit să stea pe scaun în faţa superiorilor săi se ridică cu greutate în picioare.

— Vreme de câteva luni, tribunul a fost bolnav. Se simţea adânc deprimat. A plecat însă la Atena şi acolo s-a vindecat.

— Spune, Demetrius, care este motivul că s-a simţit atât de deprimat? Întrebă Paulus. Apoi, văzând că nu-i răspunde imediat, adăugă: Eu cunosc motivul?

— Da, stăpâne, răspunse Demetrius.

— Ceva s-a întâmplat cu el în momentul când la banchetul procuratorului a îmbrăcat cămaşa aceea!

— Da, stăpâne, i s-a întâmplat ceva.

— Îmi aduc aminte. Efectul asupra lui a fost cu totul neobişnuit. Trupul i se cutremură, ca şi când ar fi vrut să scape de această amintire. Şi acum să revenim la tine… Pentru ce te-au adus aici?

Demetrius îi explică din câteva cuvinte şi când Paulus îl întrebă cum de au ajuns la încăierare îi spuse că a cerut sirianului apă şi acesta n-a vrut să-i dea.

— Chemaţi pe căpitanul Namius! Porunci Paulus.

O santinelă ieşi din sală şi se întoarse aproape imediat cu gardienii şi cei doi sclavi sirieni. Namius îi raportă felul în care s-a desfăşurat încăierarea pe coridorul închisorii.

— I-am oprit imediat ce am văzut că unul dintre sirieni pune mâna pe un ciob al urciorului de apă şi-l aruncă asupra grecului.

— Scoate-l în curte şi porunceşte să-i tragă treizeci şi nouă de bice, zise Paulus. Pe porcul celălalt bagă-l în arest şi dă-i mâncare pe sponci ca să nu se îngraşe.

— Dar cu grecul ce să fac, stăpâne? Întrebă Namius.

— Du-l să se culce şi cheamă felcerul să-i îngrijească rănile. Namius dădu un ordin şi gardienii plecară cu ceilalţi doi.

— Acum pot să plec, stăpâne? Întrebă Demetrius.

— Da… Împreună cu căpitanul. Sau… Mai zăboveşte. Tu, Namius, poţi pleca. Te voi chema mai târziu. Paulus se uită după el până când ajunse la uşă, apoi se uită în largul sălii şi adăugă cu glasul domolit: Puteţi să plecaţi toţi. Tot aşa şi tu, Sextus, adăugă el, întorcând capul peste umăr. Vreau să vorbesc cu Demetrius între patru ochi.

În drumul de întoarcere la han nu schimbară aproape nici o vorbă. Justus se gândea la ceva şi părea uşurat, ca şi când convorbirea avută în timpul după-amiezii cu Bartolomeu ar fi contribuit la înviorarea lui, aşa că mergea cu paşi întinşi.

Cât despre Marcellus, el se simţea impresionat şi tulburat de povestea pe. Care i-o spusese bătrânul ucenic al lui Isus. Până acum nu-şi putuse face o idee limpede în legătură cu acest Isus, despre care bătrânul Bartolomeu îi spusese: „Pe omul acesta l-am auzit vorbind cu furtuna şi cu valurile… Care l-au ascultat”, deşi el ar fi fost dispus să elimine această afirmaţie ca pe ceva imposibil. Dar dovezile despre puterea neobişnuită a lui Isus se îngrămădeau una după alta şi i se confirmau din toate părţile.

Paşii i se domoleau, pe măsură ce gândurile îl răscoleau tot mai adânc, aşa că Justus, care-şi da seama de starea lui de acum, se întoarse spre el, zâmbi îngăduitor şi apucă înaintea lui.

Partea cea mai grea în toată afacerea asta era că, de vreme ce -ai admis că în afirmaţiile ce i se făceau ar putea să fie şi un sâmbure de adevăr, ai fi fost lipsit de judecată să fixezi o limită până la care vei admite să mergi cu încrederea. Ar fi fost copilărie să afirmi: „Da, cred că Isus a săvârşit această faptă extraordinară, dar nu cred c-a săvârşit-o pe cealaltă.

Unele dintre faptele lui puteau fi explicate cu ajutorul judecăţii sănătoase, cum ar fi, de pildă, povestea naivă pe care i-o debitase Harif în legătură cu nunta din ziua aceea. Nu era greu să ţi-o explici. În acelaşi timp trebuia să ţii seama şi de efectul prezenţei lui Isus asupra nuntaşilor, care-l iubeau, îl admirau şi aveau încredere în el. Nu oricine ar fi fost în stare ca să dea apei aceleia gust de vin. Dacă prefacerea apei în vin ar fi fost singura dovadă despre puterea neobişnuită a lui Isus, amănuntul acesta n-ar mai fi reprezentat o problemă. Dar mai era şi constatarea neobişnuită a lui Miriam, care şi-a dat seama că poate cânta; această constatare o făcuse în aceeaşi zi cu întâmplarea din casa lui Harif. În cazul când acceptai temeinicia întâmplării cu Miriam, ori de asta nu te puteai îndoi, căci dovada era evidentă, atunci tot aşa puteai crede şi minunea întâmplată în casa lui Harif. Afară de asta, nu trebuia uitat nici felul în care fusese hrănită mulţimea aceea compusă din cinci mii de oameni. Puteai să-ţi explici cu uşurinţă şi pe aceasta datorită apelului adresat de Isus acestor oameni când Se spusese că toţi oamenii sunt fraţi şi fac parte dir. Tr-o singură familie. Aici nu era nevoie să faci nici o concesie, decât cel mult să admiţi formidabila personalitate a lui Isus, ceea ce nu era câtuşi de puţin greu de vreme ce tu însuţi crezi în această personalitate. Tot aşa Demostene reuşise să obţină minuni de vitejie datorită discursurilor sale. În astfel de împrejurări insufiarea curajului şi a sentimentului de cinste nu putea fi considerată drept o minune.

Mai era şi micul Iona. Toţi locuitorii din Sepforis ştiau despre el că s-a născut infirm. Erai liber să-ţi închipui că Isus a masat piciorul băieţaşului până când i-a îndreptat dislocaţia, şi, dacă acestea ar fi toate faptele extraordinare ale lui Isus, explicaţia pe care le-o găseşti ar fi destul de mulţumitoare. Toţi locuitorii din Sepforis însă credeau că el a săvârşit o minune, căci încrederea oamenilor simpli în întâmplări supranaturale nu cunoaşte nici o margine. Or, adevărul este că ei preferă să creadă ceea ce este imposibil de crezut.

În acelaşi timp mai era şi Lidia, care se vindecase de o boală ce o chinuise ani de-a rândul numai datorită c-a pus mâna pe hainele lui Isus. Totuşi, întemeiat pe propriile sale experienţe, n-ar fi putut afirma că este imposibil. Se grăbise să declare lui Justus că este dispus să creadă fiecare cuvânt ce i-l spusese în legătură cu această întâmplare şi-şi închipuise c-a sosit-momentul să afle şi ceea ce s-a întâmplat în ziua cu furtuna. Dacă admiteai că puterea supranaturală a lui Isus poate vindeca bolile sufleteşti şi cele trupeşti ale oamenilor datorită numai contactului cu cei suferinzi, nu s-ar putea oare să admiţi că prin analogie a reuşit să liniştească şi furtuna? Din moment ce-i atribui puteri supranaturale, cum vei putea îndrăzni să faci o listă a faptelor pe care le va putea şi a celor pe care nu le va putea săvârşi? Totuşi întâmplarea aceasta cu furtuna părea exagerată! Aici nu era vorba despre o adunare de oameni care să cedeze stăruinţelor lui. Era vorba despre o furtună; or, aceasta este neînsufleţită şi neînţelegătoare! Dacă şi în cazul acesta vei admite că Isus a avut o astfel de putere, atunci vei fi obligat să admiţi şi că Isus a fost de origine divină.

— Mi-am îngăduit să rog pe Şalum să ne frigă un peşte, îi spuse Justus în momentul când Marcellus tocmai se îndrepta spre cort. Vom cina la han. În felul acesta nu vom fi obligaţi să mâncăm bucatele pe care le-aş putea pregăti eu.

— Foarte bfne, răspunse Marcellus îngândurat. Despre Demetrius ai aflat ceva?

— N-am aflat… Deşi am întrebat de el şi la han.

— Eu aproape am uitat de el, declară Marcellus. În după-amiaza acestei zile am fost preocupat de alte gânduri.

— Dacă Demetrius a fost arestat, cred că ne va da de ştire, încercă Jiistus să-i liniştească. Vei afla foarte curând pe unde umblă. Nu mă îndoiesc că în schimbul unei despăgubiri îl vor elibera, indiferent de ceea ce a făcut. Sclavii care valoarează ceva nu sunt ţinuţi prea mult în închisoare. Vrei să mergem şi să mâncăm, stăpâne?

Sala hanului n-avea mese decât cel mult pentru zece-doisprezece oameni, dar era rânduită cu pricepere şi gust. Din cauză că lumina hanurilor din micile oraşe era primitivă, călătorii mâncau devreme. Cei trei farisei bogaţi al căror cort fusese ridicat în timpul după-amiezii în crângul de sicomori erau aşezaţi la o masă din mijlocul sălii. Doi centurioni din garnizoana fortului se aşezaseră în apropierea unei ferestre din partea de răsărit şi, în aşteptarea mâncării, începuseră să bea vin. Şalum, hangiul cărunt şi scurt în picioare, îi conduse spre o masă din colţul sălii şi se ploconi adânc după ce Justus îi spuse cine este cu el.

— Este şi el creştin? Întrebă Marcellus după ce hangiul se depărta.

Justus clipi de câteva ori şi se uită la el mirat.

— Da, răspunse el cu glasul stins, ca şi când ar fi vrut să-i spună să fie cu băgare de seamă şi se uită împrejurul său.

— Mi se pare n-ai bănuit că eu cunosc cuvântul acesta, nu-i aşa? Murmură Marcellus.

Justus nu-i răspunse, ci-şi împreună mâinile pe piept şi se uită în grădina de afară.

— Calificativul acesta l-a aflat Demetrius la Joppa, îi explică Marcellus.

— Trebuie să fim circumspecţi, îl preveni Justus. Fariseii de obicei au inimă mică şi urechi foarte mari.

— Aceasta este un fel de zicătoare? Întrebă Marcellus râzând.

— Da, răspunse Justus, dar nu una pe care ai putea-o repeta în gura mare şi frânse una dintre pâinile mici aşezate pe masă. Apoi adăugă cu glasul ceva mai ridicat: Şalum pregăteşte pâine foarte bună. Ia şi dumneata!

— Treci adeseori pe aici?

— De un an şi jumătate încoace, astăzi am intrat pentru prima dată în hanul acesta, răspunse Justus. Ultima dată când am fost aici, sala hanului era plină. Toţi ucenicii erau de faţă, dar mai venise şi altă lume, iar în faţa intrării erau sute de inşi. Şalum a dat o cină pentru Isus. Dar a hrănit şi pe cei de afară.

— Care va să zică pe vremea aceea nu trebuia să vă ascundeţi?

— Nu, pe vremea aceea nu era nevoie. Preoţii începuseră să uneltească împotriva trecerii de care se bucura Isus în fata poporului, dar încă nu se dăduseră pe faţă împotriva lui.

— Mi se pare straniu, zise Marcellus, că atâta vreme cât Isus a fost în viaţă şi reprezenta o ameninţare pentru interesele preoţilor nimeni nu încerca să păstreze faptele lui în secret. Iar astăzi, când este plecat şi mort, nu poţi vorbi despre el decât în şoaptă.

Justus îl privi în luminile ochilor şi zâmbi. Păru că vrea să răspundă ceva, dar se opri, căci un slujitor mai în vârstă apăru cu mâncarea: un peşte fript pe un fund de lemn, o strachină de găluşti cu smântână, un castron de smochine fierte în zeama lor şi un urcior de vin. Mâncarea era bună şi ei flămânzi.

— În seara aceea ai fost în apropierea lui Isus? Întrebă Marcellus după ce gustă bucatele.

— Nu, eu eram aşezat lângă Matei, în partea dinspre uşă.

— Isus unde era aşezat? Întrebă Marcellus.

— Pe scaunul pe care eşti aşezat dumneata. Marcellus tresări.

— Pe scaunul acesta n-ar trebui să se mai aşeze nimeni! Privirile lui Justus se îmblânziră şi, văzând sentimentul de respect al lui Marcellus, îi zâmbi în senin de aprobare.

— Prietene, vorbeşti cum ar vorbi un creştin, murmură el, apoi după câteva clipe de tăcere adăugă: Ţi-a făcut plăcere ceea ce ţi-a povestit bătrânul Bartolomeu?

— Ceea ce mi-a spus Bartolomeu mi era menit să-mi facă plăcere, răspunse e-l. Trebuie să recunosc că mă simt tulburat. Bartolomeu este un moşneag cumsecade şi sunt convins că el crede fiecare cuvânt din ceea ce mi-a spus.

— Bine, dar dumneata nu crezi? Strigă Justus.

— Bartolomeu a tăcut o declaraţie care este menită să arunce oarecare lumină asupra acestei întâmplări, îţi aduci aminte că spunea că s-a simţit împăcat şi liniştit când Isus a început să vorbească cu furtuna? Probabil în momentul acela s-a liniştit furtuna din sufletele oamenilor. Isus s-a adresat spaimei ce pusese stăpânire pe ei şi. Auzind cuvintele lui, oamenii s-au simţit liniştiţi.

— Pe dumneata te mulţumeşte această explicaţie? Întrebă Justus şi se uită cu atenţie la el.

— Nu mă mulţumeşte deloc! Admise Marcellus. Dar ascultă, Justus, nu se poate să ceri lui Isus să liniştească furtuna!

— Şi de ce nu? Ripostă Justus cu glasul blând.

— De ce nu! Bine, dar nu-ţi dai seama că în cazul acesta ar fi trebuit să fie mai mult decât om ca să facă aşa ceva? Nu înţelegi că săvârşind o astfel de faptă ar fi devenit un fel de zeu?

— De… Şi să zicem că a devenit…

— În cazul acesta rămân foarte multe amănunte care-şi aşteaptă explicaţia. Dacă accepţi că Isus este divin, un fel de zeu, crezi că el ar fi admis să fie arestat şi în timpul nopţii să fie târât de la un pretoriu la altul, să fie bătut şi batjocorit? Dacă ar fi fost zeu, ar fi admis să fie osândit la moarte şi pironit pe cruce? Un zeu, ia gândeşte-te, care a fost răstignit, iar astăzi este mort şi îngropat!

Vreme de câteva clipe Justus nu zise nimic, ci se uită cu atenţie în ochii lui Marcellus. Apoi îşi plecă trupul spre el, îl apucă de mâneca tunicii şi-l trase mai aproape, ca să-i spună ceva la ureche.

— Nu, Justus, aşa ceva nu se poate! Protestă Marcellus. Eu nu sunt tâmpit. Aşa ceva nu cred şi nici dumneata nu poţi crede!

— Nu înţelegi că eu l-am văzuţi repetă Justus, fără să se tulbure. Marcellus înghiţi de câteva ori în sec şi clătină din cap.

— De ce ţii să faci astfel de afirmaţii de faţă cu mine? Întrebă el răstit. Din întâmplare eu ştiu că această afirmaţie nu este adevărată. Poate vei reuşi să determini pe alţii să te creadă, dar nu pe mine! Ascultă, Justus, n-am avut câtuşi de puţin intenţia să vorbesc despre această întâmplare dureroasă, dar trebuie să ştii că eu l-am văzut murindl Am văzut pe unul dintre legionari înfigându-i suliţa adânc în inimă! L-am văzut când i-au coborât trupul de pe cruce şi era mort, ca orice om care a murit.

— Amănuntul acesta îl ştie toată lumea, ripostă Justus cu glasul liniştit. A fost osândit la moarte şi aşezat în mormânt. Iar în dimineaţa zilei a treia a înviat şi a fost văzut piimbându-se printr-o grădină.

— Justus, trebuie să fii nebun! Astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată.

— Fii prudent! Îl admonesta Justus. Ceea ce vorbim noi acum nu trebuie să audă nimeni.

Feri strachina din cale şi, încrucişându-şi braţele, Marcellus se propti cu coatele pe masă şi se uită la el. Mâinile începuseră să-i tremure.

— Dacă-ţi închipui că Isus este în viaţă, murmură el, atunci unde poate să fie acum?

Justus clătină din cap, ridică mâinile amândouă şi, făcând un gest de deznădejde, oftă.

— Eu nu ştiu unde este, răspunse el îngândurat, dar ştiu că trăieşte. După o clipă de tăcere adăugă: Eu aştept în orice moment să-l văd, continuă el şi păru că obrazul i se laminează. De fiecare dată când se deschide o uşă, la fiecare răscruce de drumuri, la fiecare colţ de stradă şi pe orice culme de munte ce se arată în calea mea.

Marcellus se uită la el cu ochii mari şi dădu din cap.

— Am băgat de seamă că aştepţi mereu să întâlneşti pe cineva, zise el. Dacă vei continua să judeci în felul acesta, să ştii că-ţi vei pierde mintea. Niciunul dintre ei nu mai zise nimic. Marcellus întoarse privirea spre uşă: Vrei să spui că nu te-ar mira deloc dacă Isus ar apărea acum aici în sala hanului şi ar cere lui Şalum să-i dea de mâncare?

Buzele lui Justus se înfiorară de. Un zâmbet uşor când văzu obrazul lui Marcellus ridicat spre el, exact ca obrazul inocent al unui copil care nu este în stare să înţeleagă.

— Nu! Răspunse el cu convingere. Nu m-ar mira câtuşi de puţin. Recunosc că prima dată când l-am văzut m-am simţit cutremurat de spaimă. Cum spui şi dumneata, astfel de lucruri nu se întâmplă niciodată. Par imposibile. Dacă s-ar fi întâmplat să fiu singur, m-aş fi îndoit şi eu de capacitatea mea de percepţie şi poate mi-aş fi închipuit că mi-am pierdut mintea.

— Unde s-a întâmplat asta? Întrebă Marcellus pe un ton atât de grav, ca şi când ar fi aşteptat să-i răspundă ceva ca să poată crede.

— În atelierul lui Ben Iosif; ne adunasem câţiva inşi la vreo zece zile după ce Isus a fost osândit la moarte. Mâncaserăm ceva frugal împreună. Soarele apusese, dar noi nu aprinsesem încă lumina. Toţi vorbiserăm destul de mult despre el şi unii afirmau că ar fi apărut din nou şi că l-ar fi văzut. Mie nu-mi venea să cred, deşi n-am zis nimic.

Auzisem o mulţime de veşti care se contraziceau una pe alta. În dimineaţa zilei a treia câteva femei s-au dus să viziteze mormântul, dar l-au găsit gol; una dintre ele care venise înaintea celorlalte spunea c-a văzut pe Isus plimbându-se prin grădină şi că ar fi vorbit cu ea.

— Fără îndoială femeia a avut halucinaţii, declară Marcellus.

— Tot aşa mi-am zis şi eu la început, admise Justus. Pe urmă a sosit vestea că doi bărbaţi l-au întâlnit pe drum şi l-au poftit să mănânce împreună la han.

— Au fost oameni de încredere?

— Eu nu i-am cunoscut. Unul dintre ei era Cleopa şi văr cu Alfeu. Numele celuilalt nu l-am auzit niciodată.

— Nu cred că o astfel de mărturie ar preţui ceva.

— Gândul acesta mi-a trecut prin minte, zise Justus. Câţiva dintre ucenici spuneau că l-au văzut în aceeaşi noapte apărând în mijlocul odăii în care erau adunaţi. Dar ei se simţeau grozav de chinuiţi şi mi-am zis că probabil aceasta a fost o simplă închipuire, mai ales când auzi atâtea întâmplări ciudate…

— Este firesc! Încuviinţă Marcellus. Când astfel de poveşti încep să circule, halucinaţiile încep să apară, în sfârşit… Zi înainte! Eraţi adunaţi în casa lui Ben Iosif…

— Ioan tocmai spunea cum arăta şi ce i-a spus…

— Vorbeşti despre tânărul acela visător pe care l-am văzut şi eu?

— Da… Despre acela, încuviinţă Justus fără să se simtă tulburat de întrebarea lui. După ce a terminat ce avea de spus, Toma s-a ridicat în picioare şi şi-a exprimat părerea, care în realitate era şi părerea mea: „Nu cred nici un cuvânt din tot ce ne-ai spus! Protestă el. Şi nici nu voi crede până în ziua când îl voi vedea cu ochii mei şi voi pipăi cu mâinile mele rănile de pe trupul lui”.

— Asta înseamnă că nu i-a lipsit îndrăzneala, declară Marcellus. Ioan s-a simţit jignit de vorbele lui?

— Eu nu ştiu dacă s-a simţit sau nu, răspunse Justus îngândurat. Dar n-a avut nici vreme să ne spună că este jignit. Isus a apărut în faţa ochilor noştri… Şi se oprise în picioare alături de Toma.

— Nu se poate… Justus!

— Ba da… Şi pe buzele lui tremura acelaşi zâmbet îndurerat pe care toţi îl cunoşteam atât de bine.

— Arăta ca un spectru?

— Nu… Dar părea mai slăbit. Se puteau vedea urmele chinurilor prin care trecuse. Pe frunte i se vedeau urmele prelungi ale rănilor pricinuite de ghimpii de mărăcini. A întins mâinile spre Toma…

— V-aţi adunat cu toţii împrejurul lui? Întrebă Marcellus cu greutate, căci îşi simţea gâtul uscat.

— Nu… Mi se pare că toţi am rămas înmărmuriţi. Cred că n-aş fi fost în stare să mă mişc, chiar dacă aş fi încercat. S-a făcut tăcere adâncă şi Isus a ridicat palmele mâinilor spre Toma şi a zâmbit. „Pipăie-le!”, a zis el cu glasul blând. Toma se simţea umilit şi acoperindu-şi faţa cu mâinile a început să plângă ca un copil.

Sala hanului se golise şrântunericul coborâse. Şalum se aprppie de ei şi-i întrebă dacă-i mai poate servi cu ceva. Marcellus tresări speriat de cuvintele lui şi reveni la realitate.

— Am povestit prietenului meu câte ceva despre Isus, declară Justus.

— Da, da, încuviinţă Şalum. Într-un rând, când mi-a făcut cinstea să treacă pragul casei mele, a stat pe scaunul acela pe care eşti aşezat acum dumneata, stăpâne.

— În timpul cinei nu s-a ridicat în picioare ca să spună ceva? Întrebă Marcellus.

— Ne-a spus o parabolă, răspunse Şalum. Cineva dintre cei de faţă a întrebat ce înţelege când spune „aproapele meu”, cum scrie şi în legea noastră. Isus a început să ne spună despre un bărbat care plecase din Ierusalim până în Ierihon – drumul acesta este primejdios -şi, fiind atacat de beduini, aceştia i-au luat hainele, l-au jefuit şi l-au rănit, lăsându-l aproape mort în marginea drumului. Puţin după aceea a apărut un preot, dar a trecut pe lângă el, deşi-l văzuse şi şi-a continuat drumul. A venit apoi un levit, care s-a oprit şi s-a uitat la el, dar şi acesta şi-a văzut de drum. La urmă a apărut un samaritean – despre oamenii aceştia, stăpâne, noi nu prea avem păreri bune – şi, după ce a legat rănile omului, l-a luat pe măgarul său şi l-a dus la un han. „Care dintre aceşti oameni poate fi „aproapele” pentru cel care fusese atacat de tâlhari?”, a întrebat Isus.

— Cred că răspunsul n-a fost greu de dat, zise Marcellus. Dacă aş fi fost şi eu de faţă, i-aş fi pus o altă întrebare. Am fost informat că Isus n-a fost niciodată de acord ca oamenii să se încaiere între ei, indiferent de pricinile ce i-ar îndemna să facă aşa ceva. Să zicem că samariteanul acesta ar fi sosit în momentul când călătorul a fost atacat de beduini; ce ar trebui să facă: să sară în ajutorul lui sau să aştepte până când tâlharii îl vor jefui şi-şi vor vedea de drumul lor?

Şalum şi Justus se uitară unul la altul, aşteptând fiecare ca celălalt să răspundă.

— Isus avea obiceiul să vindece rănile, nu să le pricinuiască altora, răspunse Justus cu glasul solemn.

— Crezi că răspunsul acesta, stăpâne, este de ajuns pentru întrebarea pe care ai pus-o?

— Nu, căci acesta nu este un răspuns. Haide, Justus, să plecăm, deoarece s-a întunecat. Se ridică în picioare, apoi se adresă hangiului: Peştele a fost bine pregătit, Şalum. Mâine la amiază ne vei pregăti din nou un peşte.

Justus luă felinarul pe care-l adusese Şalum şi apucă înainte prin curtea îngrijită a hanului, apoi, după ce intră în cort, aprinse pe al lor, care era mai mare, şi-l atârnă de stâlpul de la mijloc. Marcellus îşi desfăcu curelele încălţămintei, se descinse şi se întinse pe pat, urmărind pe Justus cum îşi pregăteşte aşternutul.

— Şi ce s-a întâmplat după ce Toma i-a văzut rănile? Întrebă Marcellus.

— Ben Iosif a umplut o strachină de ciorbă şi a întins-o lui Isus, răspunse Justus şi se aşeză pe marginea patului. Avea o bucăţică de peşte, un colţ de pâine şi un fagure de miere. Isus le-a luat din mâna lui şi a început să mănânce.

— Prin urmare, nu era numai duh, zise Marcellus.

— Nu ştiu ce să-ţi răspund, declară Justus cu îndoială. A, mâncat mâncarea… Sau în orice caz a gustat-o. Întunericul începuse să se lase repede. Filip le-a spus c-ar fi bine să aprindă un opaiţ. Andrei era aşezat în apropierea uşii de la odaia de alături, aşa c-a ieşit şi s-a întors cu un amnar şi cu iască. Bătrânul Ben Iosif a ieşit în calea lui cu opaiţul. Andrei l-a aprins, dar în aceeaşi clipă au constatat că Isus nu mai este între ei.

— Dispăruse? Întrebă Marcellus şi se ridică în picioare.

— Nu ştiu, răspunse Justus. În odaie se făcuse întuneric greu. Probabil ieşise pe uşă. Dar nimeni n-auzise uşa nici deschizându-se, nici închizându-se.

— La sosire intrase pe uşă?

— Nu ştiu. Eu nu l-am auzit când a intrat. Am constatat cu totul pe neaşteptate că este în faţa mea, oprit în apropierea lui Toma. În clipacând flacăra opaiţului a început să pâlpâie, am băgat de seamă că nu mai este acolo.

— Ce crezi că s-a putut întâmpla?

— Nu ştiu! Răspunse Justus şi clătină din cap. Urmă o lungă tăcere.

— De atunci l-ai mai văzut? Întrebă Marcellus. Justus dădu din cap.

— L-am mai văzut o dată, încuviinţă Justus, cam la o lună după aceea. Dar în timpul acesta fusese văzut şi prin Galileea. În noaptea când Isus a fost judecat, s-a întâmplat ceva foarte trist, în timpul cât a stat în faţa lui Anna, Simon Petru a aşteptat în curte, unde legionarii aprinseseră un foc. O slujitoare a întrebat pe Petru: „Eşti şi tu unul dintre prietenii galileeanului acestuia?”. Şi Petru s-a lepădat de el, răspunzându-i: „Nu-l cunosc!”.

— Eu mi-am închipuit că Petru este conducătorul ucenicilor lui Isus, zise Marcellus.

— Tocmai aceasta este partea tristă. De obicei Petru era o fire îndrăzneaţă şi nu se ferea de primejdie, în noaptea aceea însă purtarea lui n-a fost aşa cum ar fi trebuit. A urmat convoiul din depărtare, când l-au scos pe Isus şi l-au dus la palatul procuratorului, iar el a aşteptat pe cealaltă margine a străzii în timpul cât a durat judecata. Nu ştiu unde a plecat după ce s-a pronunţat osânda şi legionarii s-au îndreptat cu el spre Golgota; tot aşa nu ştiu unde şi-a petrecut noaptea şi ziua următoare. L-am auzit vorbind despre ceea ce s-a întâmplat şi se simţea chinuit de remuşcări, aşa că s-a întors acasă.

— Prin urmare, Petru n-a fost de faţă când ucenicii şi-au închipuit c-au văzut pe Isus.

— N-a fost… Dar Isus le-a spus să informeze şi pe Simon Petru.

— Isus ştia că Simon Petru s-a lepădat de el?

— Fireşte că ştia! Tocmai de aceea ţinea ca el să fie informat că totul este în ordine. Ziua următoare. Fraţii Zevedeu şi Toma au luat hotărârea să-l însoţească pe bătrânul Bartolomeu până acasă. L-au ridicat în spinarea unui măgăruş şi au plecat cu el în Galileea, unde au întâlnit pe Petru, care se zbuciuma din pricina părerilor de rău. I-au spus şi lui ce s-a întâmplat. A vrut să se întoarcă în cea mai mare grabă la Ierusalim, dar ei l-au sfătuit să mai aştepte, deoarece se răspândise ştirea despre reapariţia lui Isus şi preoţii iscodeau în toate părţile. Dugheana lui Ben Iosif era supravegheată, în aceeaşi noapte au plecat cu toţii ia pescuit, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, s-au urcat în barcă şi s-au îndreptat spre ţărmul din partea de răsărit. Bartolomeu mi-a spus că erau osteniţi de lunga veghe din timpul nopţii şi degeraţi din pricina ceţei, când, cu totul pe neaşteptate, au auzit plescăitul puternic al apei după ce ajunseseră cam la două sute de coţi departe de ţărm. Simon Petru sărise în apă şi începuse să înoate, în aceeaşi clipă au văzut şi pe Isus, stând în picioare pe ţărm şi aşteptând. A fost o întâlnire duioasă între ei, căci Simon Petru nu-şi mai putea găsi astâmpăr.

— Şi ce s-a întâmplat după aceea, întrebă Marcellus nerăbdător. A dispărut din nou ca şi rândul trecut?

— N-a dispărut numaidecât. Au pus o oală pe foc la marginea apei şi au fiert peşte. A stat cu ei şi a vorbit vreme de un ceas, acordând cea mai mare atenţie lui Simon Petru.

— Despre ce an vorbit?

— Despre obligaţiile ce le vor avea de aici înainte şi despre răspândirea învăţăturilor lui. Le-a făgăduit că va reveni din nou, dar nu le-a spus ziua şi ceasul. Vor trebui să aştepte şi să privegheze. După ce au mâncat, unul dintre ei a propus să meargă împreună la Capernaum. Ridicaseră barca pe ţărm şi, apropiindu-se de ea, an început să se opintească pentru a-i da drumul în apă. Toţi intraseră în apă afară de Isus, care rămăsese pe ţărm. Bartolomeu era în partea dinapoi a bărcii şi se străduia să întindă o pânză pe catarg. După ce au trecut peste parapetul bărcii, s-au întors în partea unde rămăsese Isus, dar el nu mai era pe ţărm.

— Dar mai târziu a apărut din nou?

— Ultima dată când. A apărut am fost şi eu de faţă, declară Justus. Asta s-a întâmplat pe vârful unui munte din Iudeea, la vreo câteva mile spre miazănoapte de Ierusalim. Nu trebuie să uit să-ţi spun că în vremea aceea ucenicii şi prietenii lui Isus erau de aproape supravegheaţi. Când se întâmpla să ţinem câte o adunare, nu ne puteam întâlni decât târziu noaptea şi în locuri întunecoase. Cărturarii şi fariseii de la templu aveau la îndemâna lor pe toţi legionarii procuratorului pentru a supraveghea orice mişcare. Aici în Galileea Irod Antipa şi legatul Iulian dăduseră ordine ca să fie osândiţi la moarte toţi cei pe care-i vor auzi chiar numai că pronunţă numele lui Isus.

— Credeau şi ei că Isus a înviat? Întrebă Marcellus.

— Probabil nu credeau. Nu ştiu ce să zic. Dar fără îndoială îşi dădeau seama că n-au reuşit să-l înlăture, îşi închipuiseră că poporul îl va uita foarte curând şi se va întoarce din nou la vechile lui preocupări, dar foarte curând au băgat de seamă că Isus pusese temeâia unei mişcări care s-a adâncit.

— Nu înţeleg ce vrei să spui. Despre ce fel de mişcare este vorba? Întrebă Marcellus.

— În primul rând, veniturile templului au scăzut în mod simţitor. Sute de oameni care aveau obiceiul să aducă jertfe nici nu mai intrau în sinagogile ale căror preoţi persecutaseră pe Isus. Nu au avut loc nici un fel de tulburări şi nici autorităţile nu recurseseră încă la violenţe. Dar în toate târgurile din Iudeea, Samaria şi Galileea negustorii care-şi închipuiseră că se vor pune bine cu autorităţile, denunţând pe cei care erau adepţii învăţăturilor lui Isus, şi-au dat seama că afacerile lor au început să meargă prost. Creştinii începuseră să se adreseze numai celor care făceau parte din mişcarea lor. Se vedea limpede că ei sunt în legătură unii cu alţii şi că se întâlnesc în taină. Puţin după aceea s-a publicat un edict, care oprea toate întrunirile adepţilor lui Isus. Astfel am hotărât să nu ne mai întâlnim unul cu altul până când timpurile se vor mai linişti.

— Câţi creştini puteau să fie pe vremea aceea în Ierusalim? Întrebă Marcellus. Probabil vreo zece-doisprezece.

— Cam vreo cinci sute, care s-au dat pe faţă. Într-o după-amiază, cam la cinci săptămâni după răstignirea lui Isus, Alfeu a venit la mine acasă şi mi-a spus că Simon Petru a convocat o adunare. La o săptămână după aceea trebuia să ne adunăm pe vârful unui munte, departe de orice drum, într-un loc unde odinioară ne odihniserăm de multe ori când Isus se întâmpla să fie împreună cu noi. Ştiind că este primejdios să fim văzuţi în lungul drumurilo r mai mulţi împreună, am plecat despărţiţi. Era o dimineaţă senină. Când am plecat pe poteca ce şerpuia în lungul holdelor pentru a ajunge la locul de întâlnire, în lumina limpede a dimineţii am văzut câţiva oameni care apucaseră înaintea mea, dar n-am putut recunoaşte pe niciunul dintre ei afară de Simon Petru, care era foarte înalt. După ce poteca a început să urce costiş, am ajuns pe bătrânul Bartolomeu, care se sprijinea în toiag şi părea obosit.

— Făcuse drumul pe jos din Capernaum până la Ierusalim? Întrebă Marcellus mirat.

— Ca să facă drumul acesta a avut nevoie de o săptămână, răspunse Justus. Dar părea că pentru el coasta muntelui va fi prea grea de urcat. L-am sfătuit să nu se mai străduiască, deoarece inima lui ar putea să nu reziste, dar n-a vrut să mai asculte. Aşa că i-am întins mâna şi ne-am continuat urcuşul în lungul potecii, care la fiecare cotitură devenea tot mai greu. Din când în când vedeam pe ceilalţi care apucaseră departe înaintea noastră şi umblau răzleţiţi. Ajunseserăm până la jumătatea coastei când Bartolomeu s-a oprit şi întinzând toiagul l-am auzit că spune: „ia uită-te colo! În vârful stâncii!”. Am ridicat privirea şi am constatat că era acolo şi ne aştepta. Era îmbrăcat în veşmânt alb şi lumina soarelui tremura pe deasupra lui atât de puternic, încât îţi lua vederile. Se oprise în vârful stâncii din culmea muntelui şi aştepta.

— Ai rămas înspăimântat?

— Nu înspăimântat… ci nerăbdător să ajung cât mai repede la destinaţie. Bartolomeu a stăruit să-l las singur. Spunea că vă încerca să urce coasta fără ajutorul meu, dar el, bietul, era aproape mort de oboseală, aşa că nu m-am mişcat de lângă el. Când am ajuns, în sfârşit, pe platou şi am intrat într-un crâng, am văzut amândoi pe Isus cu braţele întinse în semn de binecuvântare. Ucenicii erau îngenuncheaţi împrejurul lui. Simon îşi acoperise obrazul cu palmele uriaşe şi-şi plecase fruntea, încât aproape atingea pământul. Bătrânul Bartolomeu era atât de (sleit de puteri, încât nu putea să mai facă singur un pas. A căzut în genunchi. Tot aşa şi eu, deşi ne găseam la depărtare de cel puţin o sută de paşi de ceilalţi. Ne-am plecat frunţile la pământ. Glasul lui Justus păru că se stinge, cutremurat de emoţie. Marcellus aşteptă în tăcere ca să se reculeagă.

— Puţin după aceea, continuă Justus, am auzit murmur de glasuri şi, când am ridicat privirea, am constatat că Isus nu mai este între ei. Plecase!

— Cum se poate, Justus? Unde crezi c-a plecat? Întrebă Marcellus speriat.

— Nu ştiu, prietene. Singurul lucru pe care-l ştiu este că Isus e viu şi-l aştept mereu să-l văd apărând în calea mea. Uneori mi se pare că încep să devin conştient de prezenţa lui, ca şi când ar fi în apropierea mea. Justus încercă să zâmbească şi ochii îi erau plini de lacrimi. Senzaţia aceasta te face să fii cinstit şi sincer, adăugă el. Nu te simţi ispitit să înşeli sau să amăgeşti pe nimeni, nici să spui minciuni, nici să jigneşti pe cineva când presimţi că Isus trebuie să fie în apropierea ta.

— Eu cred că nu m-aş simţi deloc în largul meu, declară Marcellus, dacă aş fi mereu conştient că sunt supravegheat de o prezenţă invizibilă.

— Nu se poate să ai o astfel de senzaţie când această prezenţă invizibilă te-ar ajuta să te aperi împotriva ta însuţi, Marcellus. Este o mare satisfacţie să ştii că cineva este mereu în apropierea ta, ca să-ţi îndrepte paşii pe drumul cel drept.

Justus se ridică pe neaşteptate în picioare şi se apropie de intrarea cortului. Printre tulpinile copacilor se vedea legănându-se lumina unui felinar.

— Se apropie cineva? Întrebă Marcellus şi se ridică de pe marginea patului.

— Vine un legionar! Îngână Justus.

— Probabil aduce ştiri despre Demetrius, zise Marcellus şi se apropie şi el de intrarea cortului. Un legionar înalt de statură se opri în faţa lor.

— Am adus un mesaj, anunţă legionarul, de la legatul Paulus pentru tribunul Marcellus Lucan Gallio.

— Tribunull îngână Justus cu glasul sugrumat de spaimă.

— Legatul m-a însărcinat să vă transmit salutările lui, adăugă legionarul ceremonios şi doreşte ca bunul său prieten, tribunul Marcellus, să poftească până la fort în calitate de invitat al său pentru astă-seară. Dacă eşti de acord, stăpâne, să vii chiar acum, aş putea să-ţi luminez drumul.

— Foarte bine! Răspunse Marcellus. Voi fi gata de plecare peste câteva minute. Te rog să mă aştepţi la poarta hanului.

Legionarul îşi duse suliţa la frunte în semn de salut, apoi ieşi din cort şi plecă.

— Pesemne Demetrius este în siguranţă! Zise Marcellus mulţumit.

— Şi eu mi-am trădat poporul! Gemu Justus şi se aşeză pe marginea patului. Am dat prietenii mei în mâinile vrăjmaşului lor!

— Nu, Justus… Nu este ceea ce-ţi închipui! Zise Marcellus şi-i puse o mână pe umăr. Situaţia aceasta ar putea să te neliniştească, dar, crede-mă, eu nu sunt o iscoadă. Mai curând s-ar putea afirma că eu sunt prietenul tău şi al poporului tău. Aşteaptă-mă aici până mâine la amiază, când mă voi întoarce.

Justus nu-i răspunse nimic, ci rămase cu obrazul proptit în palme până când ecoul paşilor lui Marcellus se stinse departe. Petrecu o noapte lungă de veghe, chinuit de păreri de rău şi remuşcări. Când primele scăpărări ale zorilor se arătară la marginea cerului, galileeanul îşi adună puţinele lucruri pe care le avea, ieşi în strada pustie şi apucă la drum; trecu pe lângă fortul vechi şi ajunse în piaţă. Vreme îndelungată rămase aşezat pe treptele de marmură ale sinagogii şi, după ce răsări soarele, se îndreptă spre căsuţa unde-i lăsase pe Iona.

Mama lui Toma era în bucătărie şi pregătea prânzul.

— Ai venit devreme, zise ea. Nu mă aşteptam să vii atât de dimineaţă. Cred că nu ţi s-a întâmplat nimic, adăugă femeia şi se uită la el cu atenţie.

— Aş vrea să plec la drum cât se va putea de repede, răspunse el.

— Dar unde este tânărul roman şi caravana cu care ai venit?

— Vor mai zăbovi în oraş, răspunse Justus. Iona va pleca imediat, împreună cu mine, ca să ne întoarcem acasă.