CAPITOLUL XVI.

Acum erau în drum din Cana spre Capernaum. Poteca îngustă pe unde umblau urca din ce în ce tot mai sus, iar uneori cobora adânc în văi, ca totuşi să urce mereu spre platourile acoperite de verdele măslinilor care se întâlneau cu azurul cerului şi se amestecau printre norii albi şi nemişcaţi.

Drumul era foarte obositor şi făceau dese popasuri pentru a se odihni; pe măsură ce umbrele se întindeau mai departe spre răsărit, cei doi bărbaţi urcau tot mai din greu coastele prăpăstioase ale munţilor, lăsând caravana foarte departe în urma lor. Nu mai aveau mult ca să ajungă sus pe creste. Justus îi spusese că vor poposi sub peretele unei stânci pe care o vedeau de două ceasuri în faţa lor. În apropiere, spunea el, este un izvor şi păşune grasă şi spera să găsească locul neocupat. Cunoştea bine această regiune şi poposise de multe ori în apropierea acestei stânci, împrejur se deschidea o vedere impresionantă care-i făcuse plăcere şi lui Isus.

În timpul acestui drum prin Galileea, Marcellus dăduse foarte puţină atenţie frumuseţilor naturale pe lângă care trecea. Până acum peisajul i se păruse lipsit de importanţă şi fusese mereu preocupat de scopul adevărat pentru care pornise la drum. Pe el nu-l interesase până acum această provincie, cu ţarinele pline de bolovani, cu viile mărunte şi căsuţele adormite între împrejmuirile joase de piatră. Pe el îl interesase numai bărbatul acela misterios care înaintea lui bătătorise aceste drumuri cotite, urmat de miile de oameni care se ţineau de el oriunde se ducea.

În timpul acestei zile moleşitoare cu urcuşul ei obositor, nu putea să-şi imagineze nici numărul, nici dispoziţia acestor oameni care îl urmaseră. Probabil majoritatea oamenilor venise din mari depărtări, deoarece populaţia acestei regiuni nu era deasă. Nu era uşor nici să-şi imagineze freamătul acestei mulţimi care se îmbrâncea şi ţipa în jurul lui. Galileenii pe care-i întâlnise până acum nu i se păruseră entuziaşti şi nici expansivi, ci mai curând calmi şi neîncrezători.

Femeia aceea bătrână şi ostenită care se sprijinise în sapă când trecuseră adineauri prin faţa grădinii ei se repezise oare şi ea din bucătărie, lăsând ciorba de amiază pe foc, pentru a se amesteca printre oamenii care porniseră la drum împreună cu el? Bărbatul acela cu barbă, probabil soţul ei, care este în livadă şi trage brazde de fân cu coasa moştenită de la părinţii lui, o fi alergat oare şi el gâfâind ne urma oamenilor care treceau şi şi-o fi făcut loc printre ei ca să poaâă vedea chipul lui Isus?

Era aproape de necrezut că populaţia acestei provincii liniştite şi adormite a putut fi trezită din letargia ei seculară şi transpusă într-o stare de emoţie efervescentă, însuşi Justus, când se gândea la ce s-a întâmplat, clătina din capul zburlit şi spunea că este mai presus de înţelegerea lui. Îţi vine să crezi, spunea Justus. Că ai trecut printr-o serie de minuni, deoarece foarte mulţi oameni ajunseseră într-o stare de isterie şi povesteau tot felul de întâmplări neobişnuite, dintre care unele n-au putut fi controlate niciodată. Atmosfera trepida de zvonuri năstruşnice. Se spunea că s-au găsit câţiva nazarineni care au afirmat că Isus, pe vremea când era copil de seama lor, a luat în mană o bucată de lut pe care l-a frământat şi a făcut din el câteva păsărele, far după aceea le-a dat viaţă şi au zburat numaidecât. Astfel de poveşti poţi auzi destule, dar ele n-au contribuit la altceva decât să tulbure ideea pe care oamenii şi-au făcut-o despre el şi să-l prezinte, mai ales în faţa oamenilor cu judecată, drept un farsor.

Dar mulţimile entuziaste ale miilor de oameni care urmaseră pe Isus zi de zi, indiferente faţă de foame şi lipsuri, întreagă Galileea cunoştea adevărul, deoarece întreagă Galileea fusese martor. Puteai să ai motive cât de întemeiate pentru a te îndoi de unele dintre aceste minuni, dar totuşi de aceasta nu te puteai îndoi, căci o vedeai cu ochii. Mica Galilee, cu obiceiurile ei patriarhale şi primitive, cu dialectul atât de caraghios încât toată Iudeea făcea haz pe socoteala lui, se trezise pe neaşteptate. Renunţase la ocupaţiile obişnuite. Toată lumea vorbea de-a valma. Cămilele rămăseseră înhămate la roţile de irigaţie. Uşile rămăseseră deschise, sculele aruncate pe jos. Plugurile uitate în brazde. Focurile aprinse în vetre. Toată lumea plecase de acasă pe jos, călare, în cotigi său în cârje. Invalizii care nu puteau fi lăsaţi singuri erau întinşi pe tărgi şi-i luau cu ei la drum. Nimic nu mai interesa afară de tânărul acesta, care era de-ajuns să te privească în luminile ochilor, pentru a te face să te simţi bine, sau ruşinat, sau să simţi că te sugrumă ceva şi că ai vrea să te bucuri şi tu de vigoarea şi de puritatea lui ca de floare.

Acum strălucitoarea lumină se stinsese. Oamenii se împrăştiaseră. Marele învăţător murise. Galileea recăzuse din nou în vechea ei somnolenţă şi devenise aceeaşi regiune uitată de care nu se ocupa nimeni. Probabil înşişi galileenii îşi dădeau seama că sunt condamnaţi să trăiască în uitare, după ce trecuseră printr-o stare de înfrigurare neobişnuită.

Marcellus ar fi dorit să constate ce a mai rămas din învăţăturile lui Isus printre oamenii aceştia. Fireşte, puteai avea toată încrederea în unii dintre ei – cei care-l cunoscuseră mai de aproape şi care-i datorau partea cea mai mare din mulţumirea lor – aşa că aceştia îşi vor aduce aminte de el până în ziua când vor muri, cum ar fi cazul cu Miriam. Oare mai pot fi şi alţii ca fata aceasta? Justus îi spusese că unii dintre galileenii aceştia s-au schimbat atât de mult, încât parcă s-au născut din nou. O parte dintre ei, care trăiseră cu mare greutate, învăţaseră meserii noi. Cerşetorii începuseră şi ei să lucreze şi astfel să trăiască din munca lor. Alţii care fuseseră ruşinea comunităţii reuşiseră să ajungă oameni respectaţi. Femei despre care toată lumea ştia că sunt cu sufletul plin de otravă ajunseseră să fie de o bunătate despre care vorbea toată lumea. Dar probabil majoritatea celor care-l cunoscuseră nu aveau puterea să mai respecte învăţăturile lui. În această privinţă va fi obligat să mai ceară lui Justus şi alte informaţii.

Ajunseseră acum pe culme şi la fiecare pas pe care-l făceau vederea devenea tot mai largă. Departe, spre miazănoapte, se vedea un lanţ de munţi cu crestele acoperite de zăpadă. Ceva mai încolo se vedeau sclipind în lumina asfinţitului turnurile şi cupolele unui oraş mai mare. Nu avea nevoie să mai întrebe ce oraş este, deoarece bănuia că trebuie să fie Tiberiada. Marcellus grăbi pasul pentru a putea merge alături de Justus, care se apropia de marginea din partea de miazănoapte a platoului şi întorcea capul când spre dreapta când spre stânga, uitându-se cu atenţie în toate părţile, ca şi când s-ar fi aşteptai să întâlnească pe cineva aici.

Cu totul pe neaşteptate Marcellus simţi că i se taie respiraţia când văzu că în faţa lui se aşterne priveliştea lacului despre care de atâtea ori fusese vorba în timpul conversaţiilor ce le avusese cu călăuza sa până acum. Partea cea mai mare din viaţa luf Isus se desfăşurase împrejurul acestei mări interioare. Justus se aşeză pe pământ, simţindu-se ostenit, şi-şi încrucişa braţele pe piept, uitându-se mulţumit la peisajul din faţa sa. Marcellus se întinse ceva mai la o parte şi se propti în coate. Departe, în fundul zării, se vedea o pânză mică ele corabie, în lungul ţărmului se înşirau căsuţe cu acoperişurile joase, care alergau până la marginea apei.

După o lungă tăcere, Marcellus păru că se trezeşte.

— Va să zică aceasta, este Marea Galileii! Murmură el.

Justus dădu încet din cap. Apoi făcu semn spre cea mai depărtată aşezare omenească ce se putea vedea.

— Acela de colo este Capernaum, zise el. Până acolo sunt opt mile.

— Cred că de lacul acesta, Justus, trebuie să te lege multe amintiri duioase, zise Marcellus. Spune-mi, continuă el şi făcu un gest în care îmbrăţişa toată regiunea, atitudinea oamenilor din părţile acestea s-a schimbat mult datorită învăţăturilor lui Isus?

— Ar fi greu de spus, răspunse Justus. Ei nu vorbesc prea multe despre el. Li-e frică, deoarece fortul roman este în imediată apropiere. Punând întrebări, ai putea foarte uşor să te alegi cu nemulţumiri grave. Eu nu sunt informat despre altceva decât despre ceea ce s-a întâmplat prietenilor mei. Cât vom fi în părţile acestea, voi încerca să vizitez pe unii dintre ei.

— Voi putea să-i văd şi eu? Întrebă Marcellus.

— Numai pe foarte puţini dintre ei. Te voi duce ca să cunoşti pe bătrânul Bartolomeu, aşa cum ţi-am făgăduit. El cunoaşte o întâmplare pe care aş vrea să ţi-o povestească. După ce-l voi asigura că nu este nici o primejdie, va consimţi să-ţi spună tot ce ştie, zise Justus şi, întorcându-se spre el, prin minte îi trecu ceva şi zâmbi: Poate te va interesa să afli cum s-a întâlnit Bartolomeu cu Isus prima dată. Într-o dimineaţă bătrânul se aşezase în grădiniţa lui de smochini tocmai când Isus însoţit de Filip trecea prin faţa casei lui. Isus i-a făcut semn cu mâna şi i-a spus pe un ton mulţumit: „Pace fie cu tine, Nataiiail „.

— Cum adică, nu-l chema Bartolomeu? Întrebă Marcellus mirat.

— Tocmai aceasta este partea hazlie a întâmplării, răspunse Justus râzând. La noi nu este obiceiul ca oamenilor în vârstă să le spui pe nume. Nu cred că bătrânul Bartolomeu să fi auzit pe cineva spunându-i Natanail de mai bine de douăzeci de ani. Cum se poate ca acest tânăr străin să-şi permită o astfel de îndrăzneală faţă de el?

— S-a simţit jignit? Întrebă Marcellus şi zâmbi.

— S-ar putea să nu se fi simţit jignit, dar în orice caz a rămas mirat. A chemat pe Isus să vină la el, probabil cu intenţia de a-i spune câteva cuvinte în legătură cu îndrăzneala lui. Mie mi-a spus Filip ce s-a întâmplat. Spunea că bătrânul Bartolomeu arăta foarte sever în timpul cât Isus s-a apropiat de el. Pe urmă a făcut ochii mari şi privirile i s-au îmblânzit. Apoi a zâmbit şi l-a întrebat: „Va să zică cunoştea! Numele meu? „ -Da!” i-a răspuns Isus,. Căci numele acesta înseamnă Harul lui Dumnezeu şi ţi se potriveşte, deoarece eşti un israelit integru”.

— Probabil bătrânului i-au făcut plăcere cuvintele acestea, zise Marcellus.

— Da, i-au făcut şi astfel a devenit ucenicul său.

— Vrei să spui că a plecat de acasă şi a urmat pe Isus?

— Da. Întâmplarea aceasta are ceva cu totul neobişnuit. Bătrânul îşi ocupase de vreme îndelungată scaunul din grădină şi începuse să se gândească că viaţa lui este pe terminate. Dar cu toate acestea a plecat de acasă şi a urmat pe Isus şi vreme de aproape trei ani n-a lipsit de lângă el.

— Puterile i-au revenit? Întrebă Marcellus neîncrezător.

— Nu, a rămas acelaşi moşneag, îi venea greu să poată ţine pasul cu ceilalţi. Ostenea repede şi gâfâia în mers, ca orice alt om în vârstă.

— Dar totuşi a continuat.

— Da… Bartolomeu a continuat. Nimeni altul n-ar fi îndrăznit să-i spună Natanail, dar Isus i se adresa întotdeauna numai în felul acesta şi lui Bartolomeu îi făcea plăcere.

— Probabil Isus îi spunea în felul acesta pentru a-l îndemna să meargă înainte, zise Marcellus. Se poate de asemenea ca bătrânul să se fi simţit mai tânăr, datorită faptului că-l auzea întrebuinţând numele acesta.

— De! Bartolomeu nu era singurul care se credea tânăr şi fără experienţă alături de Isus. Justus se întunecă la obraz şi-şi netezi barba, cum făcea întotdeauna când încerca să-şi aducă aminte de ceva: Cu excepţia lui Ioan, toţi prietenii mai apropiaţi şi ucenicii lui Isus au fost mai în vârstă decât noi cu foarte mulţi ani. Uneori când dispărea dintre noi pentru a se putea odihni vreme de un ceas se întorcea ca să ne spună: „Haideţi, copii, căci a sosit vremea să plecăm la drum”, dar nimeni nu zâmbea şi nici nu i se părea straniu auzindu-l că întrebuinţează astfel de cuvinte.

— Se considera superior celorlalţi? Întrebă Marcellus. Justus păru că se gândeşte la răspunsul ce va trebui să i-l dea.

— Nu… Nu se considera superior. Era sociabil. Simţeai dorinţa de a te apropia cât mai mult de el, ca şi când ai fi aşteptat să te ocrotească. Cred că acesta a fost motivul pentru care lumea se îngrămădea în jurul lui atât de strâns, încât de multe ori nu avea loc nici să se mai mişte.

— Probabil pentru el situaţia aceasta a fost foarte grea, zise Marcellus. Nu arăta niciodată obosit?

— Arăta foarte, foarte obosit! Răspunse Justus. Dar cu toate acestea nu protesta niciodată. Uneori oamenii se propteau cu umărul în cei din apropierea lor şi-şi făceau loc, dând pe alţii cu violenţă la o parte, dar nu l-am auzit niciodată ocărând pe cineva… Nu ţi s-a întâmplat niciodată să vezi câte un cârd de puişori care se urcă unul peste altul ca să poată ajunge sub aripile cloştii? Cloşca pare că nici nu vede ce se întâmplă, ci se mulţumeşte să-şi înfoaie penele ca ei să poată intra la căldură. El avea aceeaşi atitudine, iar în privinţa raporturilor dintre noi şi el, acestea erau aceleaşi ca dintre puişori şi cloşcă.

— Foarte straniu, murmură Marcellus îngândurat. Totuşi cred că înţeleg ce vrei să spui, adăugă el pe un ton ca şi când ar fi vorbit de la mare distanţă.

— Ar fi imposibil! Declară Justus. Îţi închipui că înţelegi, dar ar fi trebuit să cunoşti pe Isus pentru a putea înţelege ceea ce vreau să-ţi spun. Unii dintre noi erau destul de bătrâni pentru a putea fi tatăl lui, dar cu toate acestea în comparaţie cu el eram exact ca nişte puşori. De pildă pe Simon, care între ceilalţi ucenici a fost întotdeauna un fel de conducător. Sper că după ce te vei întoarce la Ierusalim vei av ocazie să-l cunoşti. Simon acesta este un bărbat foarte puternic şi priceput. De fiecare dată când se întâmpla ca Isus să lipsească dintre noi, Simon era cel pe care-l consideram întotdeauna ca fiind mai marc şi superior nouă, aşa că dacă aveam nevoie de ceva ne adresam lui. Dar după ce Isus revenea între noi şi Justus zâmbi clătinând din cap, Simon devenea din nou un băieţaş, neajutorat şi mic de tot. Un fel de puişor!

— Dar Bartolomeu… Părea şi el un puişor.

— De, zise Justus, probabil, dar nu în aceeaşi măsură. Bartolomeu nu-şi exprima părerile cu aceeaşi uşurinţă cum făcea Simon când Isus lipsea dintre noi. El nu era obligat să se gândească atât de departe ca Simon. E de mirare să te gândeşti câte greutăţi a întâmpinat omul acesta. A fost de faţă şi la Cina cea de taină, când Isus a fost vândut cărturarilor şi fariseilor. Dar când a sosit ştirea că învăţătorul a fost arestat, lovitura a fost prea grea pentru el. S-a îmbolnăvit grav şi l-au întins în pat. Până când să se facă din nou bine, totul se terminase. Justus oftă adânc şi obrazul îi tresări de durere. Totul se terminase, murmură el cu glasul stins şi cu buzele tremurând.

— Cred că acum trebuie să fie infirm, zise Marcellus cu intenţia de a-l face să nu se mai gândească la aceste dureroase amintiri.

— Este cam tot aşa cum a fost. Nu pare mai bătrân şi nici nu este mai slăbit decât a fost, zise Justus şi zâmbi. Astăzi Bartolomeu este preocupat de o idee neobişnuită, îşi închipuie că nu va mai muri niciodată. Când e vreme frumoasă, stă toată ziua în grădina lui de smochini.

— Şi probabil se uită în lungul drumului în nădejdea că Isus va apărea din nou şi va intra în curtea lui, zise Marcellus.

Justus se uita în partea de miazăzi a lacului. Când îl auzi ce spune, se întoarse repede spre Marcellus şi se uită la el cu atenţie. Vreme de câteva clipe, care făcură pe Marcellus să se simtă puţin speriat, îl examina fără să zică nimic, apoi se întoarse din nou spre lac.

— Este exact ceea ce-şi închipuie bătrânul Bartolomeu, murmură el. Stă cât e ziua de lungă şi-l aşteaptă, uitându-se în lungul drumului.

— Prin mintea oamenilor bătrâni trec gânduri neobişnuite.

— Nu este nevoie să devii bătrân pentru ca prin minte să-ţi treacă gânduri neobişnuite, zise Justus.

Caravana, care urcase şi ultimul pripor, apăru pe marginea platoului. Micul Iona se apropie în fugă şi se cuibări la picioarele lui Justus.

— Când ne vom aşeza la cină, bunicule? Gâfâi el.

— Imediat, nepoate, răspunse Justus cu blândeţe. Du-te şi ajută băiatului să descarce bagajele. Venim şi noi numaidecât. Micul Iona plecă fără să mai-întârzie.

— Astăzi băiatul pare mulţumit, zise Marcellus.

— Mulţumirea lui se datoreşte lui Miriam, îi explică Justus. Ieri a avut o lungă convorbire cu Iona. Cred că nu va mai fi nevoie să ne facem griji din pricina lui.

— Conversaţia lui Miriam cu el aş fi vrut s-o aud şi eu.

— Iona nu pare dispus să vorbească despre felul în care au stat de vorbă, dar am văzut că este profund impresionat. Ai constatat aseară cât era de liniştit!

— M-am întrebat ieri dacă în toată lumea aceasta ar mai putea să existe o femeie care să se asemene cu Miriam, zise Marcellus grav.

— În Capernaum mai este o femeie văduvă, răspunse Justus. Probabil vei avea ocazia s-o cunoşti. Timpul în cea mai mare parte şi-l petrece împreună cu oamenii foarte săraci care au bolnavi în casă. O cheamă Lidia. Poate te-ar interesa să cunoşti întâmplarea ei.

— Spune-mi-o! Stărui Marcellus şi ridicându-se într-un cot se uită la e l cu toată atenţia.

— A fost măritată cu Ahira, care a murit pe vremea când ea era încă tânără. Nu cunosc obiceiurile din ţara dumitale, dar în părţile acestea situaţia unei văduve este foarte tristă. Nu mai iese în lunie. Lumea spune că Lidia a fost odinioară cea mai frumoasă din Capernaum. Ahira fusese un bărbat extrem de bogat şi casa pe care o avea era în raport cu averea lor. Puţin după moartea lui, Lidia s-a îmbolnăvit de o boală gravă femeiască şi a slăbit mereu, până când tinereţea şi frumuseţea de pe obrazul ei an dispărut cu totul. Familia ei era înspăimântată. Aduseseră cu mari cheltuieli pe cei mai buni doctori ce i-au putut găsi. Aceştia au trimis-o la multe izvoare cu apă vindecătoare. Dar acestea n-au putut s-o vindece de boală care o măcina. Nu mult după aceea a început să se simtă atât de rău, încât abia se mai putea târî prin camera ei de suferinţă. În timpul acesta începuseră să circule zvonurile despre faptele neobişnuite ale lui Isus, care vindecase tot felul de bolnavi.

Justus se opri şi păru că se gândeşte la felul în care ar putea să continue această poveste. Marcellus aştepta nerăbdător.

— Cred că va fi mai bine să-ţi spun, continuă Justus, că pentru cei bogaţi nu era întotdeauna uşor să se apropie de Isus. Săracii însă nu aveau nimic de pierdut. Majoritatea acestora veneau la el ca să-i ceară mila şi nu se fereau de înghesuială, pentru a putea ajunge în apropierea lui, dacă se întâmpla să aibă ceva de folosit. Oamenilor bogaţi, fie bărbaţi, fie femei, le venea foarte greu să renunţe la mândria lor obişnuită şi să se amestece printre oamenii aceia gălăgioşi care-l urmau în toate părţile. Lui Isus îi părea rău de această situaţie. De multe ori consimţea să stea de vorbă, târziu, noaptea, cu oameni de seamă, tocmai atunci când el ar fi avut cea mai mare nevoie de odihnă.

— Oameni care ar fi dorit să-şi primească vindecarea fără să afle nimeni? Întrebă Marcellus.

— Fără îndoială… Dar cunosc şi câteva cazuri când oameni cu mare trecere care nu sufereau de nici o boală au poftit pe Isus în casele lor pentru a sta cu el de vorbă vreme îndelungată, într-un rând l-am aşteptat în faţa porţii de la casa lui Nicodim ben Gorion, cel mai bun avocat din această regiune, până când începuseră să cânte cocoşii de ziuă. Nicodim nu era bolnav, cel puţin fiziceşte, după cât ştiam noi.

— Nu s-ar putea ca el să fi prevenit pe Isus să-şi înceteze activitatea? Întrebă Marcellus.

— Nu cred! În noaptea aceea Nicodim l-a însoţit până la poartă. Isus vorbea cu el pe un ton foarte grav. Când s-au despărţit, fiecare dintre ei a întins mâna şi a pus-o pe umărul celuilalt. La noi aşa ceva nu se întâmplă decât între oameni egali. În sfârşit, cum îţi spuneam adineauri, ar fi fost foarte greu ca o femeie din lumea aleasă şi care este şi bogată să se amestece printre oamenii aceia care se igrămădeau în jurul lui Isus.

— E uşor de înţeles, încuviinţă Marcellus.

— Într-un rând când Isus vorbea în piaţa publică din Capernaum, un om bogat cu numele Iair şi-a făcut loc printre oameni şi s-a apropiat de Isus. Când au auzit cine este, oamenii i-au făcut loc ca să poată trece. Se vedea că este profund emoţionat. S-a dus de-a dreptul la Isus şi i-a spus că fetiţa lui trage să moară şi l-a rugat să vină fără întârziere până la el. Fără să-l întrebe nimic, Isus s-a învoit şi au plecat împreună în lungul străzii mari, iar pe urma lor se ţinea mulţimea sporită de oamenii care ieşeau din toate hudiţele. Când au trecut pe lângă casa Lidiei, ea s-a uitat la ei de pe fereastră şi a văzut pe Iair – pe care-l cunoştea – că merge la pas cu Isus.

— Tu unde erai, Justus? Întrebă Marcellus. Mi se pare că tu cunoşti foarte bine aceste amănunte.

— Din întâmplare eu mă găseam în aceeaşi stradă în care era casa Lidiei şi am plecat şi eu împreună cu mulţimea. Tocmai adusesem vorbă lui Simon, în casa căruia cineva se îmbolnăvise grav. Mama nevestei sale se aşternuse la pat şi începuse să se simtă foarte rău. În momentul când s-a întâmplat ceea ce-ţi spun acum, eu eram tot de aproape de Isus cum sunt acum de dumneata. Nu-mi vine să cred că Lidia ar fi îndrăznit să se apropie dacă n-ar fi văzut pe Iair. Probabil prezenţa lui i-a dat curaj. Şi-a adunat toate puterile şi coborând treptele casei s-a repezit în mijlocul mulţimii de oameni, şi-a făcut loc printre ei şi cu mare greutate a reuşit să ajungă până aproape de Isus. Probabil în momentul acela n-a îndrăznit să meargă mai departe, căci în loc să încerce să vorbească cu el a întins mâna şi l-a apucat de veşmânt. Fără îndoială a rămas speriată şi din cauza acestei îndrăzneli, aşa că s-a întors în loc şi a plecat repede ca să iasă dintre oamenii care se înghesuiau.

— Nu s-a găsit nimeni care să atragă atenţia lui Isus asupra ei? Întrebă Marcellus.

— Înghesuiala era prea mare, lumea ţipa şi totul s-a petrecut foarte repede, aşa că ea a avut vreme de ajuns ca să dispară. Dar Isus s-a oprit numaidecât şi s-a uitat împrejurul său. „Cine a pus mâna pe mine?”, a întrebat el.

— Vrei să spui că el a simţit mâna Lidiei, deşi-l apucase numai de veşmânt? Se miră Marcellus.

Justus dădu din cap şi continuă.

— Simon şi Filip i-au atras atenţia că lumea dimprejurul lui se înghesuie, aşa că, chiar fără să vrea, oamenii s-au atins de el. Dar Isus nu s-a mulţumit cu această explicaţie. Şi în timpul cât a stat aşa s-a auzit ţipătul chinuit al femeii. Lumea s-a despărţit în două ca să se poată apropia de el. Momentul acesta a fost probabil foarte greu pentru Lidia, căci până acum trăise o viaţă de schimnicie şi de astă dată era obligată să se arate în văzul tuturor. Oamenii au tăcut imediat.

Adunându-şi amintirile şi povestindu-le în felul acesta, glasul lui Justus aproape se stinsese.

— În vremea aceea am văzut multe întâmplări impresionante, adăugă el, dar niciuna n-a fost atât de mişcătoare. Lidia s-a apropiat încet cu trupul frânt de mijloc şi-şi acoperise ochii cu palmele. A îngenuncheat în faţa lui Isus şi a mărturisit că ea a fost cea care l-a apucat de haină. Apoi a ridicat ochii spre el şi în timpul cât lacrimile îi curgeau pe obraz, a strigat: „Învăţătorule! M-am vindecat de boala de care am suferit!”

Copleşit de emoţia acestei întâmplări, Justus se opri şi-şi şterse lacrimile, apoi făcu un efort ca să-şi poată stăpâni glasul şi continuă:

— Toţi cei de faţă au rămas profund impresionaţi. Până şi Isus, care întotdeauna era foarte stăpânit, era atât de mişcat, încât ochii i s-au umplut de lacrimi când a plecat fruntea şi s-a uitat la Lidia. Marcellus… Femeia aceea ridicase obrazul în sus şi se uita la el ca şi când s-ar fi uitat în lumina orbitoare a soarelui. Trupul i se cutremura de suspine, dar obrazul ei radia de mulţumire. Era un spectacol mişcător!

— Te rog, continuă, zise Marcellus când constată că Justus s-a oprit.

— A fost o scenă extrem de duioasă, adăugă el cu glasul stins. Isus a întins amândouă mâinile spre ea şi a ajutat-o să se ridice în picioare. Apoi, ca şi când ar fi vorbit cu un copil care a venit la el plângând, i-a spus: „Linişteşte-te, fiica mea şi pleacă în pace. Credinţa ta te-a mântuit!”

— Aceasta este cea mai frumoasă povestire pe care am auzit-o până acum, declară Marcellus cu convingere.

— Nici en nu-mi pot da seama ce m-a determinat să-ţi povestesc această întâmplare, îngână Justus. N-aveam nici un motiv să-mi închipui că vei putea să crezi despre Lidia că s-a vindecat numai datorită faptului că a pus mâna pe veşmântul lui Isus.

Apoi aşteaptă curios să vadă ce va mai spune Marcellus.

Era mai presus de orice îndoială că povestea ce i-o spusese acum a fost impresionantă; ca să crezi în temeinicia ei, asta era cu totul altceva. Marcellus încerca întotdeauna să explice aceste mistere ale galileeanului întemeiat pe judecata sănătoasă. Se vedea că întâmplarea aceasta cu Lidia l-a impresionat, dar fără îndoială va încerca şi de astă dată să-i dea o explicaţie firească. Răspunsul pe care-l aştepta întârzie atât de mult, încât Justus, care-l urmărea cu toată atenţia rămase mirat când văzu gravitatea zugrăvită pe obrazul lui. Dar rămase cu atât mai mirat când auzi pe Marcellus spunându-i cu toată convingerea:

— Cred… Justus, fiecare cuvânt pe care mi l-ai spus!

Abstracţie făcând de faptul că se simţea foarte obosit, în seara aceea Marcellus nu reuşi să adoarmă decât cu mare greutate. Ceea ce îi spusese Justus despre Lidia reuşise să-i trezească în amintire strania influenţă ce o avusese cămaşa asupra lui. Trecuse vreme îndelungată de când nu mai încercase să-şi analizeze sentimentele în legătură cu această întâmplare.

Inventase diverse motive pentru a putea explica efectele ce le avusese cămaşa asupra lui. Dar rezultatul acesta nu fusese nici concludent şi nici mulţumitor, deşi îl acceptase, părându-i mult mai puţin tulburător decât ar fi admis că ea ar putea să aibă o putere supranaturală.

Întâmplarea lui, dacă voiai s-o judeci în mod obiectiv, începuse cu o puternică zguduitură a nervilor. Vederea răstignirii era tocmai de ajuns pentru a lăsa răni adânci în sufletul oricărui om cinstit. Dar era mult mai grav dacă tu însuţi ai condus această răstignire. Iar faptul că cel răstignit a fost un om nevinovat contribuia ca întreaga această afacere să ţi se pară o revoltătoare crimă. Amintirea aceasta reprezenta un chin fără sfârşit şi mult mai dureros decât o rană deschisă. Nu e deci de mirare că rămăsese atât de deprimat de ceea ce văzuse, încât întreaga lui structură morală părea tulburată.

Urmase după aceea noaptea banchetului din palatul procuratorului, când în stare de beţie consimţise să îmbrace cămaşa pătată de sânge. Probabil remuşcările care-l chinuiau din cauza tragediei întâmplate în timpul zilei ajunseseră la limita maximă, aşa că nu putea să mai suporte greutatea unei noi ticăloşii. Simţise cum îl cutremură un val de scârbă faţă de sine însuşi ca rezultat al forţei răzbitnătoare ce se ascundea în această cămaşă şi al revoluţiei împotriva acestei noi jigniri.

Vreme îndelungată suferise de pe urma acestei obsesii. Cămaşa era vrăjită. Se încrâncena pielea când se gândea la ea. Pentru el devenise simbolul crimei şi al ruşinii, pe care nu le mai putea uita.

A urmat apoi memorabila lui vindecare din după-amiaza aceea la Atena. Tulburarea lui mintală ajunsese în stare de efervescenţă şi nu mai putuse suporta. Singurul mijloc ce-i mai rămăsese pentru a scăpa era sinuciderea. Dar în momentul critic aceeaşi cămaşă i-a oprit mâna.

Vreme de câteva ceasuri după aceea n-a mai fost în stare să se gândească la nimic. Când încerca să-şi explice ce s-a întâmplat cu el, gândurile i se risipeau numaidecât. În realitate se simţea atât de uşurat, simţindu-se eliberat de povara melancoliei ce-l chinuise, încât nici nu-i venea să analizeze motivele acestei eliberări. Orice ar fi încercat să spună ar fi fost o strădanie tot atât de zadarnică şi inutilă, ca şi când ai fi încercat să reconstitui fragmentele unui vis pe care l-ai uitat demult.

Trebuia să vină şi timpul când îşi va putea explica eliberarea, exact cum îşi explicase şi motivul decăderii lui. Cămaşa fusese motivul principal în ambele împrejurări. Dar în realitate cămaşa aceasta avea oare vreo legătură cu aceste două întâmplări? Nu cumva speculaţiile lui porneau dintr-un punct de vedere absolut subiectiv?

Explicaţia părea sănătoasă şi indicată. Sufletul lui primise o rană şi la urmă aceasta se vindecase. Fireşte, ceasul vindecării sosise exact după-amiaza aceea la han, când el luase hotărârea să termine în mod definitiv cu toate chinurile. Presimţea că aceasta ar fi deducţia întemeiată. Natura se revoltă Întotdeauna împotriva lucrurilor care totuşi îşi continuă evoluţia lor normală. Un copac, de pifdă, poate să-şi legene ani de-a rândul crengile pe deasupra unui zid fără să facă un progres vizibil, într-o bună zi te pomeneşti că zidul se prăbuşeşte, nu pentru motivul că acest copac ar fi cumulat o energie subită, ci pentru că străduinţa lui îndelungă de apărare şi eliberare a ajuns la capăt. Copacul înlănţuit vreme îndelungată s-a eliberat. Natura a ieşit biruitoare. Marcellus se mulţumi cu această explicaţie. Analogia cu zidul şi copacul îi tăcu plăcere, o plăcere atât de mare, încât încerca să o aplice şi altor faze ale problemei sale. Nu exista nici un motiv anume pentru a recurge la explicaţii supranaturale. Dar, dând creierului ocazia să-şi reia funcţiunile sale normale, va încerca să reziste supoziţiilor neîntemeiate. Pentru o minte sănătoasă nu putea să fie firesc ca să admită existenţa forţelor supranaturale. Oricât ar ti dovezile de evidente, mintea – în mod automat şi involuntar – va continua procesul ele eliminare a acestei concepţii, exact cum rădăcinile unui copac elimină piedica ce le stă în cale.

Rămase treaz în aşternut până târziu după miezul nopţii, străduindu-se să cântărească aceste noi argumente relative la cămaşă în raport cu ceea ce se întâmplase Lidiei, dar nu ajunse nici un pas mai departe. Datorită unui îndemn neaşteptat, spusese lui Justus că este convins de autenticitatea acestei întâmplări. Nu avea nici un motiv să se îndoiască de sinceritatea acestui om cumsecade, dar iară îndoială trebuia să existe şi o explicaţie. Probabil boala de care suferea Lidia ajunsese la sfârşit şi nu mai avea nevoie decât de această emoţie excepţională pentru a se termina, încercă să se convingă pe sine însuşi că aceasta este explicaţia şi şi-o repetă de mai multe ori în gând, ca la urmă să renunţe la ea ca la ceva cu totul lipsit de valoare şi somnul puse încet stăpânire pe toate simţurile lui.

Tresări prin somn şi, ridicându-se încet într-un cot. se uită pe sub aripa cortului şi în lumina albastră şi tulbure dinaintea zorilor văzu un bărbat voinic şi înalt, cu o barbă lungă, stând în picioare. Lumina era prea slabă pentru a putea vedea trăsăturile acestui străin.

În atitudinea lui nu era nimic furiş. Sta drept şi părea că încearcă să identifice pe cei care sunt în interiorul cortului, dar văzând că nu reuşeşte plecă fără să mai întârzie.

Imediat ce dispăru, Marcellus se aşeză pe marginea patului, îşi încălţă sandalele, se încinse şi ieşi din cort. Vizita aceasta neaşteptată nu-l speriase câtuşi de puţin. Fără îndoială omul acesta nu putea ti nici hoţ, nici un vagabond care ar fi urmărit să atace cortul. Era foarte probabil că el se înţelesese cu Justus să se întâlnească în părţile acestea şi că în drum fusese oprit de ceva. Găsindu-i adormiţi, probabil luase hotărârea să aştepte o bucată de vreme înainte de a da faţă cu el.

Explicaţia părea întemeiată, deoarece ieri, când sosiseră aici, Justus cercetase regiunea cu toată atenţia pentru a se convinge dacă este aşteptat de cineva, deşi acesta era un obicei al său ca să cerceteze regiunea cu privirea de fiecare dată când ajungeau pe vârful unei înălţimi de unde vederea se deschidea mai largă; tot aşa, când ajungeau la câte o răscruce de drumuri, se întorcea şi se uita înapoi şi tresărea când auzea deschizându-se câte o uşă în apropierea lui.

După ce ieşi din cort, ponstată că este prea întuneric pentru a cerceta terenul în căutarea misteriosului vizitator. Se îndreptă încet pre marginea de miazănoapte a platoului, unde se oprise ieri împreună cu Justus. Departe în răsărit descoperi clipirea tulbure a lacului ş-i albastrul începuse să se desprindă din zarea cenuşie care se limpezea şi ea, descoperind o panglică subţire şi albă ce tremura în înălţimi. Degete transparente păreau că se întind de dincolo de piscurile acoperite de zăpadă şi reped un smoc de dâre de aur în sus. Marcellus se aşeză ca să urmărească revărsatul zorilor.

La o depărtare de vreun stadiu văzu şi pe vizitatorul său nocturn, care aştepta şi el cu faţa spre răsărit, tară să-şi dea seama că este observat de cineva care s-a aşezat în apropierea lui. Probabil fascinat de peisajul ce se pregătea în răsărit, sta nemişcat şi cu mâinile uriaşe trecute împrejurul genunchilor. După ce lumina se mai limpezi, Marcellus constată că drumeţul este prost îmbrăcat şi nu are la el nici o legătură. Probabil era originar din părţile acestea şi de meserie pescar, judecând după căciula trasă adânc peste urechi, care era caracteristică marinarilor.

Pentru a nu-i da impersia că încearcă să-l spioneze, Marcellus tuşi zgomotos. Străinul întoarse capul încet, apoi se ridică în picioare şi se apropie. După aceea se opri şi aşteaptă ca tânărul roman să înceapă vorba.

— L Cine eşti dumneata? Întrebă Marcellus. Şi ce cauţi?

Noul sosit zâmbi şi-şi trecu mâna prin barbă, apoi îşi smulse căciula din cap şi parul în inele i se prăvăli pe umeri.

— Hainele acestea m-ascund mai bine decât mi-am închipuit eu, răspunse el râzând.

— Demetrius! Exclamă Marcellus şi sărind în picioare îşi strânseră mâinile. Demetrius, cum de ai reuşit să dai de urma mea? Ai întâmpinat vreun neajuns pe drum? Nu cumva eşti urmărit? De unde ai luat hainele acestea ponosite? Eşti flămând?

— Ieri după-amiază am aflat în Cana c-ai plecat spre Capernaum. N-am avut prea multe neajunsuri şi nici nu sunt urmărit. Hainele, adăugă Demetrius şi ridică braţele ca să-i arate mânecile peticite în coate, nu crezi că sunt destul de bune. Pentru un vagabond? De mâncat am mâncat aseară foarte bine. Băiatul care păzeşte măgăruşii mi-a ajutat să-mi pregătesc mâncarea şi mi-a dat o pătură.

— De ce n-ai venit la mine şi de ce nu m-ai trezit?

— Voiam să te văd singur, stăpâne, înainte de a-l întâlni pe Juştus.

— În cazul acesta continuă şi spune-mi ce ai de „spus, căci el s-ar putea trezi imediat, stărui Marcellus.

— Stefanos ţi-a vorbit despre fuga mea din Ierusalim…

— Ai mai fost pe acolo? Îl întrerupse Marcellus.

— N-am fost, stăpâne. Am reuşit să trimit lui Stefanos o scrisoare şi mi-a răspuns, descriindu-mi în toate amănuntele întâlnirea pe care aţi avut-o Împreună, răspunse Demetrius şi-şi examina stăpânul din cap până în picioare. Arăţi foarte bine, stăpâne, deşi mi se pare c-ai mai pierdut ceva din greutate.

— Datorită marşului pe care l-am făcut, îi explică Marcellus. Drumurile pe jos fac bine torsului. Continuă cu ce ai să-mi spui, căci prea mult timp nu vom avea.

Demetrius încearcă să-i spună cât mai pe scurt. |Fugise la Joppa în nădejdea că-l va putea întâlni la debarcare. Vreme de câteva zile dusese lipsă de mâncare şi de adăpost, căci în docuri nu găsise de lucru şi trebuia să fie prudent.

— Într-o dimineaţă am văzut un om în vârstă ducând de-a târâşul o legătură de piei crude, continuă el. Mă simţeam atât de deznădăjduit, încât m-am repezit şi am luat: pieile acestea prost mirositoare în spinare şi le-am dus până în uliţă. Bătrânul evreu mergea alături de mine şi murmura fără întrerupere. Când am lăsat povara de pe umeri, bătrânul mi-a oferit doi bani de aramă. N-am vrut să-i primesc, spunându-i ca el nu mi-a cerut să-i duc povara aceasta. Bătrânul m-a întrebat pe urmă cât îi cer să-i duc pieile până la celălalt capăt al străzii care mergea în lungul ţărmului şi unde avea o tăbăcărie. I-am răspuns că sunt gata să i le duc în schimbul unei străchini de mâncare.

— Nu te, întinde la amănunte, Demetrius, ci termină mai repede, stărui Marcellus.

— Amănuntele acestea, stăpâne, sunt importante. Bătrânul ar fi vrut să ştie din ce parte a Samariei sunt originar. Probabil a constatat că aramaică noastră este plină de expresii samaritene. Pe el îl chema Simon. Vorbea destul de slobod şi era amabil, aşa ca mi-a pus o mulţime de întrebări, l-am spus ca am lucrat pentru bătrânul Beniamin din Atena şi am constatat că este mulţumit, deoarece el aflase despre Beniamin. Pe urmă i-am spus că am lucrat şi pentru Beniosef din Ierusalim. A rămas încântat. După ce am iajuns la el acasă, care era în apropierea tăbăcăriei, m-a poftit să fac baie şi mi-a dat rufe curate. Tot el mi-a dat şi hainele acestea, sfârşi Demetrius zâmbind.

— Îţi voi da haine ceva mai bune decât acestea, căci, după cum ştii, eu sunt un negustor de îmbrăcăminte, zise Marcellus. Am de toate şi din toate mai multe decât mi-ar trebui. Şi ce este cu Simon acesta?

— S- a interesat de mine din pricină că i-am spus c-am lucrat pentru Ben Iosif, apoi m-a întrebat dacă sunt şi cu unul dintre ai lor. I-am răspuns că sunt, adăugă Demetrius şi cercetă obrazul stăpânului său. Înţelegi ce vreau să spun? Întrebă el cu îndrăzneală.

Marcellus dădu din cap cu îndoială.

— Eşti cu adevărat? Întrebă el cu glas nesigur.

— Încerc să fiu, răspunse Demetrius. Nu este atât de uşor. Poate nu ştii că oamenii aceştia n-au voie să se încaiere. Trebuie să te resemnezi… Aşa cum s-a resemnat şi el.

— Dar cred că ai dreptul să te aperi, nu-i aşa? Protestă Marcellus.

— El nu s-a apărat, răspunse Demetrius cu glasul liniştit. Marcellus tresări îndurerat şi ridică fruntea.

— Amănuntul acesta îmi va veni întotdeauna greu, mai greu decât ce aş fi eu în stare să suport, în dimineaţa aceea când am plecat din Ierusalim, am-făgăduit lui Stefanos că mă voi strădui din toate puterile să respect poruncile, dar la un ceas după aceea mi-am călcat cuvântul. Simon Petru, cel care este conducătorul ucenicilor şi. Căruia îi zic Marele Pescar, m-a botezat chiar în zorii acelei zile, de faţă cu toţi ceilalţi, în dugheana lui Beniosef, şi…

— Te-a botezat? Mirarea lui Marcellus păru atât de caraghioasă, încât Demetrius trebui să zâmbească, deşi se strădui să rămână serios.

— M-a botezat cu apă. Îţi toarnă apa în creştetul capului sau te bagă întreg în apă, după cum le vine mai uşor, apoi îţi spun că eşti purificat în numele lui Isus. Asta înseamnă că faci parte dintre ei şi ca vei fi obligat să urmezi învăţăturile lui Isus. Demetrius clătină-din cap cu părere de rău şi adăugă: Dar înainte de a mi se usca părul de pe creştet m-am şi încăierat cu cineva.

Marcellus încercă să-l liniştească, dar nu se putu stăpâni să nu râdă.

— Ce s-a întâmplat?

Demetrius începu să-i spună ce a făcut. Legionarii au obiceiul să oprească oamenii pe care-i întâlnesc în drum şi le poruncesc să care bagajele pe care le au. O matahală de soldat a ieşit în calea lui Demetrius şi i-a cerut să-i ducă legătura pe care o avea, dar el a refuzat. Soldatul a încercat să-l lovească cu suliţa, dar el s-a ferit din cale, aşa că legionarul s-a repezit la el a doua oară.

— I-am luat suliţa din mână şi am rupt-o, continuă Demetrius:

— Probabil dându-i cu ea în cap, insinua Marcellus.

— N-a fost nici prea rezistentă, stăpâne. Mă mir şi eu cum se face că imperiul nu dă oamenilor acestora arme mai bune.

Marcellus începu să râdă cu hohote.

— Şi ce s-a mai întâmplat? Întrebă el.

— Nimic altceva. N-am mai întârziat. Acum după ce mi-am călcat cuvântul, crezi că mai am dreptul să mă consider creştin? Sau eşti de părere că va trebui să mă botez din nou?

— Nu ştiu ce ţi-aş putea răspunde, murmură Marcellus. Ce înseamnă cuvântul acesta creştini

— Acesta este noul nume al celor ce cred în învăţăturile lui Isus. Lui Isus ei îi spun Cristos, ceea ce înseamnă Unsul Domnului.

— Cuvântul acesta este de origine grecească; or, toţi oamenii aceştia care fac parte din grupare sunt evrei, nu-i aşa?

— Nici vorbă de aşa ceva, stăpâne. Mişcarea aceasta se răspândeşte repede şi a ajuns foarte departe. Simon tăbăcarul mi-a spus că sunt cel puţin trei sute de oameni din această mişcare concentraţi în Antiohia.

— Extraordinar! Exclamă Marcellus. Crezi că Justus este informat?

— Sigur că este informat!

— Demetrius, ştirile acestea sunt neaşteptate. Eu mi-am închipuit că mişcarea aceasta este zadarnică de vreme ce cauza a fost pierdută. Cum ar putea această învăţătură să mai trăiască după ce Isus a murit?

Demetrius se uită în ochii speriaţi ai stăpânului său.

— Nu ştii… Justus nu ţi-a spus, stăpâne? Întrebă Demetrius mirat.

Se întoarseră amândoi în momentul când auziră chiotul unui copil.

— Cine este băieţaşul acesta? Întrebă Demetrius când văzu pe Iona că se apropie de ei în fugă.

Marcellus îi explică în câteva cuvinte. Băieţaşul îşi domoli mersul şi se uită întrebător la străinul din faţa lui.

— Bunicul spune să vii să prânzeşti, zise el după ce se apropie de Marcellus, dar uitându-se cu atenţie la străinul îmbrăcat în haine peticite. Dumneata prinzi peşte? Întrebă el. Ai barcă? Poţi să mă iei şi pe mine cu barca?

— Pe omul acesta îl cheamă Demetrius, îi explică Marcellus. Ei nu este pescar şi nu are nici o barcă. Tot aşa căciula pe care o are în cap a împrumutat-o de la cineva.

Demetrius zâmbi şi plecă odată cu ei, când văzu pe Marcellus că ia băieţaşul de mână şi se îndreaptă spre cort. Iona se întorcea din când în când şi se uita la străinul acesta, care venea cu paşi domoliţi după ei.

Justus aţâţase focul în apropierea cortului şi sta chircit în faţa lui; când ridică privirea, zâmbi în semn de bună venire, rară să pară mirat de apariţia lui.

— Poţi să-ţi dau şi eu o mână de ajutor? Întrebă Demetrius.

— Mulţumesc, totul este pregătit, răspunse Justus. Aşezaţi-vă şi eu vă voi servi.

Demetrius se înclină în faţa lui şi se feri din cale. Imediat după aceea veni şi Justus şi pe masa improvizată din câteva lădiţe de împachetat le aşeză tingirile cu peştele fiert şi câteva turte dospite cu miere. Iona făcu semn cu capul spre Demetrius şi se uită întrebător la Marcellus.

— De ce nu se aşază ca să mănânce împreună cu noi? Întrebă el. În primul moment Marcellus nu ştiu ce i-ar putea răspunde.

— Nu-ţi face nici o grijă din pricina lui Demetrius, tinere, zise el. Lui îi place să stea în picioare, când mănâncă.

Dan imediat după aceea îşi dădu seama că răspunsul său a fost o greşeală. Justus, care se aşezase în faţa lui, se întunecă la obraz, în privinţa sclaviei el îşi avea ideile lui definitive. Este destul de trist, părea că-şi zice el, că Demetrius este sclavul lui Marcellus, dar să mai accentuezi situaţia aceasta dintre ei este exagerat şi insuportabil.

Iona întoarse capul peste umăr şi, în mână cu bucata de turtă din care muşcase, făcu semn spre Demetrius, care se chircise în apropierea focului în mână cu tingirea şi începuse să mănânce cu pofta.

— Omul acela de colo, bunicule, stă în picioare, strigă ei cu glasul subţire de copil. Nu ţi se pare caraghios?

— Nu, murmură Jus tus, nu mi se pare caraghios. Spunând vorbele acesiea se ridică de la masă şi se opri alături de Demetrius.

Marcellus îşi zise că nu este necesar să dea importanţă acestui incident şi începu să vorbească cu Iona pentru a-l determina să se gândească la altceva.

Demetrius se uită la obrazul întunecat al lui Justus şi zâmbi.

— Nu e nevoie să te mai gândeşti la situaţia aceasta, a raporturilor dintre sciav şi stăpân, îi spuse el cu gias stins. Stăpânul meu este un om cumsecade şi plin de atenţii. El şi-ar sacrifica viaţa cu plăcere pentru mine, exact cum mi-aş sacrifica-o şi eu pentru el. Dar sclavii nu mănâncă la aceeaşi masă cu stăpânii. Aceasta este regula.

Regulă lipsită de omenie murmură Justus cu glasul adânc. O regulă care trebuie eliminată. Am avut cu totul altfel de idei despre Marcellus Gallio.

— N-are nici n importanţă, zise Demetrius cu glăsui liniştit. Dacă vrei ca sclavia să mi se pară mai uşoară, te rog să nu te mai gândeşti la asta.

Auzind cuvintele lui, obrazul lui Justus se mai însenină puţin. Ar f] fost zadarnic să, se supere din pricina unei situaţii care nu-l interesa. pe el. Dacă Demetrius se simţea mulţumii de situaţia lui, el nu mai avea nimic de adăugat.

După ce mâncară, Justus duse o strachină de peşte şi tânărului care supraveghea măgăruşii convoiului. Iona se luă după ei şi părea că se mai gândeşte şi acum la episodul de adineauri.

— Bunicule, Marcellus Gallio nu tratează pe Demetrius cu nimic mai bine decât tratăm noi pe tânărul acesta care păzeşte măgăruşii, zise ei cu glasul subţire şi ascuţit.

Justus încruntă din sprâncene, dar nu încercă să-i explice. În timpul acesta Demetrius se apropiase de stăpânul său. Şi mustaţa, care-i crescuse, tresări de un zâmbet.

— Stăpâne, cred c-ar fi mai bine pentru toată lumea dacă eu aş pleca singur la Capernaum. Ne vom întâlni în după-amiaza acestei zile dacă-mi vei spune locul unde să te aştept.

— Foarte bine, consimţi Marcellus. Întreabă pe Justus unde va vrea să poposească. Dar eşti sigur că va fi prudent să te arăţi în Capernaum? După cum bine ştii, acolo este un fort.

— Voi fi cu ochii în patru, stăpâne, îi făgădui Demetrius.

— Ia banii aceştia, îi spuse Marcellus şi-i puse în palmă o mână de monede. Şi ocoleşte fortul cât mai departe!

Demetrius, care n-avea de cărat nici un bagaj, coborî repede serpentina ce şerpuia pe coasta muntelui şi ajunse în vale. Era cald. Îşi dezbrăcase levita şi o împăturise subsuoară împreună cu căciula. Ţărmul lacului în partea aceasta era deşert şi ne. Locuit. Se dezbrăcă numaidecât şi băgându-se în apă începu să zburde şi să se dea peste cap întocmai ca un delfin, apoi începu să înoate, simţindu-se mulţumit de baia aceasta rece şi sărată. După ce ieşi din apă, îşi trecu degetele prin păr şi soarele fierbinte i-l usca, înainte de a ajunge până la hainele lăsate grămadă pe ţărm.

Oraşul Tiberiada lucea alb în lumina soarelui de amiază. Palatul de marmură al lui Irod Antipa era cam la jumătatea înălţimii colinei, destul de departe de celelalte reşedinţe impunătoare ai căror pereţi reflectau lumina orbitoare. Lui Demetrius i se păru că vede valurile de căldură cum tremură împrejurul acestor clădiri şi se simţi mulţumit că nu este obligat să locuiască într-însele. Nu invidia câtuşi de puţin pe Irod că se poate bucura de privilegiul de a-şi petrece vara în această localitate. Dar probabil familia lui plecase undeva într-o regiune mai răcoroasă, lăsând în urmă o armată de servitori, ca să se certe, să asude şi să fure, până când dogoarea se va mai domoli odată cu sosirea toamnei.

Ajunsese acum în micul orăşel, pe care-l traversa mergând pe marginea lacului unde văzu o mulţime de bărci trase pe ţărm şi tarabele negustorilor duhneau a peşte sărat. Din când în când curioşii, aşezaţi cu picioarele încrucişate sub ei în pragul, dughenelor, se uitau miraţi după el. Aerul era greu de mirosul fructelor putrede şi al uleiului rânced, care clocotea în tingirile de pe foc. Trecuseră câteva ceasuri de când prânzise şi făcuse drum lung.

Se opri în faţa unei ospătarii, dar bucătarul oacheş îl ameninţă cu lingura de lemn pe care o ţinea în mână, când îl văzu îmbrăcat în zdrenţele lui de vagabond, cu căciula jumulită în cap şi în mână fără nici o legătură.

— Vezi-ţi de drum, netrebnicule, strigă el. Pentru tine, nu se găseşte nimic!

Demetrius îşi sună banii în palmă şi se strâmbă la el.

— N-ai de vânzare ceva hrană pe care n-ar mânca-o nici câinele? Întrebă Demetrius.

Individul soios zâmbi numaidecât, apoi ridică umerii şi-şi feri coatele cu mişcarea caracteristică evreului, pe care el nu-l putuse suferi niciodată şi care este în stare să dea în brânci imediat ce aude clinchetul banilor. Cât ai clipi, se poartă ca şi când ai fi prietenul, fratele şi stăpânul lui. Dacă aveai bani puteai să-l copleşeşti de înjurături şi să-l brutalizezi. Nu-l interesa câtuşi de puţin şi zâmbetul îi devine mai larg de vreme ce te-a simţit că eşti dispus să cheltuieşti.

— La mine nu este tocmai atât de rău, stăpâne, răspunse el şi cu degetul mare al mâinii îi făcu semn spre taraba de alături; mirosul acesta care infectează aerul vine de la vecinul de alături care prăjeşte ceva în ulei. Apoi, ridicând un ceaun afumat de pe pirostrii, amestecă într-însul cu lingura şi sugându-şi buzele adulmecă aerul: Este delicios! Declară el.

În clipa aceasta un legionar, cu uniforma boţită şi ochii umflaţi, se apropie din partea unde era lacul şi se propti cu un cot în tejghea, adulmecând aerul îmbibat de grăsimi arse. Uniforma lui era plină de pete. Probabil adormise acolo unde căzuse în seara din ajun şi acum se trezise răscolit de foame în pântece. Se întoarse spre Demetrius şi se uită la el încruntat.

— Vrei un castron din ciorba asta gustoasă, centurioane? Îl pofti ospătarul. Ciorbă de miel cu tot felul de mirodenii. Un castron mare costă numai doi bani de aramă.

Lui Demetrius îi veni să râdă. Va să zică „centurioane”! Ce-l împiedicase pe negustorul acesta să meargă chiar mai departe şi să-i spună „legate”? Dar probabil el ştia dinainte până unde poate să meargă când vrea să măgulească pe cineva. Legionarul îi trase o înjurătură şi-şi trecu mâna vâscoasă peste fruntea împrejurul căreia era legat cu o bandă murdară. Ospătarul luă în mână un castron şi făcu un semn rspititor spre Demetrius, care se încruntă şi clătină din cap.

— Mie nu-mi trebuie aşa ceva, răspunse el şi dădu să plece.

— Mie poţi să-mi dai! Zise legionarul şi-şi scoase punga fleşcăită în care nu se mai găsea nici un ban.

Obrazul ospătarului se făcu prelung, dar nu îndrăzni să refuze cererea acestui legionar fără parale. Ridică din umeri resemnat şi, după ce umplu pe jumătate un castron, îl puse pe masa murdară din apropierea legionarului.

— Afacerile merg atât de prost, scânci el.

— Tot atât de proastă este şi ciorba ta, zise legionarul după ce sorbi o lingură plină. Nici sclavului aceluia nu-i trebuie ciorba asta.

— Sclav, stăpâne! Se miră bucătarul şi proptindu-se de masa înaltă se uită după Demetrius, care cobora în josul drumului. Are o pungă plină de bani! Şi după sunetul lor trebuie să fie bani buni. Fără îndoială i-a furat de la cineva!

Legionarul lăsă lingura din mână şi buzele i se strâmbară de. Un rânjet. Când după o noapte de absenţă un legionar se întorcea în fort. Aducând cu el un deţinut, justificarea absenţei devenea mai uşoară.

— Ei, mă… Sclavule! La vino încoace! Strigă el.

Demetrius se opri şi se întoarse în loc, păru că se gândeşte, apoi se apropie din nou. Ar fi zadarnic ca aici în apropierea fortului să încerce să fugă.

— Pe mine m-ai chemat? Întrebă el cu glasul liniştit.

— Ia să-mi spui cum se face că eşti singur aici în oraşul Tiberiada? Întrebă legionarul şi-şi trecu palma peste bărbia ţepoasă. Unde este stăpânultău? Doar nu vrei să afirmi că nu eşti sclav când ai urechea spintecată!

— Stăpânul meu se găseşte în drum spre Capernaum. Pe mine m-a trimis înainte ca să găsesc un loc potrivit pentru a putea poposi.

Răspunsul i se păru destul de întemeiat şi legionarul îşi mai scoase o lingură de ciorbă din castron şi o duse la gură.

— Cine este stăpânul tău, străine? Şi ce face la Capernaum?

— Un cetăţean roman care face negoţ.

— Acestea sunt vorbe! Ce fel de marfă ar putea găsi un cetăţean roman în Capernaum?

— Ţesături de casă, răspunse Demetrius. Scoarţe şi veşminte din Galileea.

Legionarul râse cu dispreţ şi începu să râcâie fundul castronului cu lingura.

— Eu ştiam că sclavii greci se pricep să mintă mai bine; murmură el. Probabil îţi închipui despre mine că sunt prost. Un sclav îmbrăcat în zdrenţe să caute un loc potrivit de popas pentru un roman care merge tocmai la Capernaum ca să cumpere îmbrăcăminte!

— Şi cu atâţia bani la el, interveni ospătarul cu glasul ascuţit. Trebuie să fie un tâlhar.

— Taci, porcule! Zbieră legionarul. Te-aş luă şi pe tine dacă n-ai fi atât de murdar. Apoi se ridică, An picioare, îşi trase banda de pe frunte pe o ureche, îşi săltă cingătoarea, râgâi o dată zgomotos şi făcu semn lui Demetrius să-l urmeze.

— Care este motivul că sunt oprit în stradă? Întrebă Demetrius.

— Asta nu te priveşte! Răspunse legionarul răstit. După ce vom ajunge la fort, n-ai decât să spui ce vei avea de spus. Apoi se smuci din umeri şi apucă întins în lungul străzii, fără să se mai intereseze dacă Demetrius îl urmează sau nu.

Demetrius ezită un moment, dar la urmă îşi zise c-ar fi imprudent să încerce s-o rupă la fugă pe o stradă unde te puteai întâlni la fiecare pas cu patrule. Se va duce la fort şi va încerca să dea de ştire, lui Marcellus.

La marginea oraşului Tiberiada se vedeau clădirile de piatră cenuşie ale cantonamentului pe coasta unei coline aride. La mijlocul dreptunghiului clădirilor se vedea inevitabilul pretoriu. Legionarul se îndreptă spre poarta grea de lemn. O santinelă se grăbi să o deschidă şi intrară într-o curte fără copaci şi prăjită de dogoarea soarelui, apoi trecură printre două rânduri de corturi cafenii care acum erau neocupate, deoarece legiunea se găsea în sala de mese. Puţin după aceea ajunseră în faţa intrării destul de impunătoare a pretoriului. O santinelă cu părul cărunt le făcu loc să treacă.

— Ia sclavul acesta în primire şi bagă-l la închisoare!

— Cum te cheamă? Întrebă santinela. Demetrius îi spuse.

— Lucan… Cetăţean roman.

— Unde locuieşti?

— La Roma.

Santinela se uită la legionar cu îndoială şi lui Demetrius i se păru că omul acesta mai în vârstă ezită să-l primească.

— De ce este învinovăţit? Întrebă santinela din nou.

— Bănuială de furt, răspunse legionarul. Bagă-l la închisoare şi mai târziu va explica celor în drept cum de aleargă în lungul drumurilor, departe de stăpânul său, îmbrăcat în haine de pescar şi cu punga plină de bani.

— Scrie-i numele pe tabla de gresie, zise santinela. Centurionul este la masă.

Legionarul învârti tibişirul în mână, apoi îl întinse lui Demetrius.

— Poţi să-ţi scrii numele, sclavule? Întrebă el nemulţumit.

Cu toată situaţia delicată în care se găsea, lui Demetrius îi veni să râdă. Se vede limpede că niciunul dintre romanii aceştia nu ştia să scrie, în cazul când nu ştiau să scrie, nu vor şti nfrci să citească. Luă tibişiru! În mână şi scrise pe tăbliţa de gresie: „Demetrius, sclavul grec al lui Lucan, un roman care se găseşte la Capernaum”.

— Pentru un sclav numele acesta este cam lung, zise legionarul. Dacă se va întâmpla să fi scris altceva…

— Am scris numele stăpânului meu.

— În cazul acesta ia-l în primire, porunci legionarul şi plecă.

Santinela bătu cu suliţa în lespezile coridorului şi imediat apăru un legionar mai tânăr, care făcu lui Demetrius semn cu capul ca să-l urmeze. Apucară în lungul coridorului şi coborâră o scară îngustă care ducea spre închisoare, în cadrul strungăreţelor de la uşi apărură obraji bărboşi; în majoritate obraji de evrei şi câţiva beduini încruntaţi.

Pe Demetrius îl îmbrânci într-o celulă cu uşa deschisă de la celălalt capăt al coridorului. O firidă îngustă şi perpendiculară, făcută în peretele exterior al celulei, lăsa să intre o dâră slabă de lumină. Din zidul gros atârna un lanţ greu cu cătuşele ruginite. Legionarul nu dădu lanţului nici o atenţie şi ieşi din celulă şi după ce trânti uşa trase zăvorul.

Demetrius se aşeză pe marginea laviţei şi se întrebă cât va trebui să treacă până va fi cercetat, în aceeaşi clipă se gândi că legionarul beat ar fi putut să bănuiască ceva şi în cazul acesta dacă i-a şters numele de pe tabla de gresie, ar putea să rămână aici, uitat pentru totdeauna. Poate ar fi bine ca la prima ocazie să încerce să evadeze, în cazul când totuşi va fi judecat repede, până unde va putea merge cu mărturisirile? Ar fi greu să explice misiunea ce o avea Marcellus în Galileea. Fără îndoială bătrânul legat Iulian primise ordine să cureţe cât mai repede provincia de creştini. Nimeni n-ar putea spune care va fi atitudinea lui în cazul când va afla că şi Marcellus s-a asociat cu aceşti ucenici ai lui Isus.

După ce ochii i se mai obişnuiră cu lumina slabă a celulei, Demetrius descoperi e poliţă pe care era o strachină şi o oală de pământ. Acum un ceas îi fusese foame, dar de când îl băgaseră în celula aceasta începuse să-i fie sete. Se apropie de uşă şi se lăsă pe vine, căci firida uşii nu era făcută pentru un om mai înalt de statură şi uitându-se dincolo de coridor întâlni o pereche de ochi întrebători ai unui roman, cu obrazul încadrat în firida celulei din cealaltă parte a coridorului. Ochii trebuiau să fie ai unui tânăr de aceeaşi vârstă cu ei şi păreau înveseliţi.

— Când ni se dă de băut şi de mâncat? Întrebă Demetrius, vorbind cu el latina vulgata.

— De două ori pe zi, răspunse tânărul cu amabilitate; ar fi trebuit să vii devreme: o dată după răsăritul soarelui şi o dată la apusul soarelui. Lăudaţi fie zeii, mâine nu voi mai fi obligat să mănâncân celulă! Voi pleca astăzi după-amiază. Săptămâna mea s-a terminat.

— Eu nu pot să aştept după apă până la apusul soarelui, îngână Demetrius.

— Fac prinsoare pe zece sesterţi că vei fi obligat să aştepţi până când ţi-o vor aduce, răspunse romanul şi-şi îndreptă trupul, aşa că acum nu i se mai vedea decât tăbliţa de identificare, prinsă de un lănţişor petrecut împrejurul gâtului.

— Din ce legiune faci parte? Întrebă Demetrius, văzând că vecinul său este dispus să vorbească.

— Legiunea a şaptesprezecea, care este aici în fort.

— Şi cum se face că nu eşti în închisoarea aceasta împreună cu oamenii civili în loc să fii în arestul legiunii?

— Arestul este supraîncărcat, răspunse legionarul râzând.

— S-a întâmplat vreo rebeliune?

— N-a fost rebeliune, răspunse legionarul. Au făcut o petrecere. Legatul Iulian a fost transferat la Ierusalim. Noul legat a adus cu el cincizeci de legionari de la fortul pe care-l comandase înainte de asta ca să-l păzească pe drum. În timpul praznicului a curs vin din belşug, dar tot aşa a curs şi sânge, deoarece detaşamentul sosit din Minoa era format din oameni cârcotaşi…

— Din Minoa! Exclamă Demetrius. Va să zică noul legat este tribunul Paulus?

— Da, acesta este! Răspunse legionarul. Dar e foarte sever. Bătrânul Iulian proceda mai cu blândeţe. Acesta nu-ţi trece nimic cu vederea. Cât despre încăierare, n-a fost nimic grav: câteva crestături de cuţit şi câteva nasuri stâlcite. Unul din Minoa a rămas fără o bucată de ureche. I-am retezat-o chiar eu, adăugă el cu sfială, dar nu este prea grav rănit. Ştia şi e! Că asta s-a întâmplat fără să vreau anume să-l rănesc. Apoi făcu o scurtă pauză şi adăugă: Constat că şi pe tine te-a crestat cineva la ureche.

— Asta nu este o simplă întâmplare, răspunse Demetrius şi râse şi el când văzu legionarul că zâmbeşte, închipuindu-şi c-a făcut o glumă reuşită.

— Ce ai făcut? Ai încercat să evadezi? Întrebă el.

— Nu… Plecasem la Capernaum ca să întâlnesc pe stăpânul meu.

— Va veni şi te va scoate de aici. Nu-ţi face nici o grijă din pricina asta. Stăpânul tău este roman?

— Da, răspunse Demetrius, dar el nu ştie că sunt aici, apoi adăugă cu glasul în şoaptă: Nu s-ar putea să-i dai de ştire? Ţi-aş da bucuros ceva pentru această osteneală.

Legionarul începu să râdă batjocoritor.

— Asta este vorbă mare pentru un sclav. Cât ai vrea să-mi dai? Probabil doi dinari?

— Ţi-aş da zece ţechini.

— Dimpotrivă, nu-mi vei da nimic, deoarece eu nu am nevoie de astfel de bani, tinere.

— Banii nu i-am furat, protestă Demetrius. Mi i-a dat stăpânul meu.

— În cazul acesta n-ai decât să-i păstrezi! Se răsti legionarul şi se întunecă la faţă, apoi dispăru din faţa firidei.