Capitolul XXV

Făcând un ocol prin cartierele mărginaşe ale oraşului şi ferindu-se de arterele de circulaţie mai aglomerate până când ajunseră la o depărtare de douăsprezece leghe spre răsărit, carigă senatorului, urmată de la o mică distanţă de rândaşii care-l însoţeau, reuşi să iasă din oraş fără să fie oprită de cineva. Din când în când la răscrucea drumurilor trebuiau să se oprească pentru a lăsa să treacă cotigile încărcate cu produse rurale care se îndreptau spre Roma, dar nimeni nu-i întrebase încotro merg.

Convingerea senatorului că vor putea face drumul acesta fără nici o piedică se dovedi întemeiată. Dacă cineva avea motive să dispară din Roma fără să atragă atenţia asupra sa, aceasta era ziua cea mai indicată: Ludi Romani, cea mai veche şi mai populară dintre toate festivităţile populare, trebuia să înceapă peste trei zile. În aşteptarea acestor festivităţi anuale, închinate lui lupiter, tot oraşul era în fierbere.

Populaţia începuse să iasă pe străzi şi în toate părţile treceau cortegii de rapsozi şi saltimbanci, a căror menire era să înveselească lumea. Locuitorii îşi împodobiseră casele cu drapele şi frunze de laur. Curioşii începuseră să sosească din depărtatele regiuni ale metropolei. Zgomotul şi aglomeraţia creşteau cu fiecare ceas; toate drumurile ce duceau la Roma erau pline de curioşi, de oameni care se întorceau acasă, de rapsozi, vrăjitori, dansatori, acrobaţi, scamatori, de pungaşi şi de menajeriile ursarilor şi ale celor cu maimuţe.

Toţi fuseseră cuprinşi de o veselie contagioasă. Oamenii lăsaseră lucrul şi disciplina fusese abandonată. Se dusese vestea că anul acesta Ludi Romani vor fi de o veselie fără precedent. Noul împărat nu era zgârcit. Morocănosul Tiberiu, căruia festivităţile nu-i făceau plăcere, era mort şi îngropat. Seianus, bătrânul acela care învârtea fiecare sesterţ de şapte ori în palmă înainte de a-l cheltui, fusese asasinat ca şi Gaius, aşa că au scăpat de ei. Anul acesta festivităţile Ludi Romani meritau să fie văzute, împăratul Cizmuliţă va purta de grijă ca poporul să se distreze. Până şi creştinii vor putea-răsufla tihniţi vreme de zece zile, căci nimeni nu se va mai ocupa de ei, deoarece în timpul serbărilor reprezentanţii autorităţilor vor fi ameţiţi de băutură şi-i vor uita.

La răscrucea drumului din Avezzano, carigă senatorului se opri la umbră şi Marcellus descăleca, deoarece aici trebuiau să se despartă şi el să apuce spre Arpino. Îşi luă rămas bun şi Demetrius, care se simţea încă destul de slăbit, păru emoţionat de această despărţire. Marcellus însă se strădui din toate puterile să-şi stăpânească tremurul glasului.

— Drum bun, Demetrius! Zise el. Şi-ţi urez să reuşeşti în toate întreprinderile tale! Probabil va trece vreme lungă înainte de a ne mă întâlni.

— Probabil nu va trece atât de mult, răspunse Demetrius şi se strădui să zâmbească.

— De… Fie că va trece mult, fie că va trece puţin, de întâlnit tot ne vom întâlni, dragul meu prieten! Cred că de asta eşti convins, nu-i aşa?

— Pe de-a-ntregul convins!

După ce încalecă din nou pe Iştar, plecă în galop şi, când coti spre miazăzi în drumul spre Arpino, întoarse capul şi le făcu semn. Aici drumul era mai slobod şi putea înainta cu uşurinţă. După ce drumul începu să urce, Iştar domoli goana şi Marcellus o lăsă să alerge în trap uşor.

Acum când ştia că Demetrius a plecat fără a fi pândit de nici o primejdie, se simţea mai uşurat. Plecase să se întâlnească cu Diana, aşa că ce se va întâmpla de aici înainte nu-l mai interesa, în Alatri se opri la un han şi dădu lui Iştar o traistă plină de ovăz, iar în timpul popasului un slujitor o ţesălă şi o adapă. După ce ieşi din oraş, Marcellus o duse de căpăstru o bucată de drum, apoi încalecă din nou şi plecă în goana. În lumina soarelui după-amiezei, piscurile Apeninilpr luceau sub gluga lor de zăpadă.

Se întunecase bine când ajunse la Arpino, unde paznicul de la intrarea vilei îl recunoscu imediat.

— Să nu trezeşti pe nimeni, îi porunci el. Voi băga calul în grajd şi-mi voi găsi undeva un colţişor ca să pot dormi.

N-avu încredere nici în grăjdarii lui Kaeso, aşa că îi aduse el însuşi găleata de apă şi-i supraveghe aşternutul, vorbind tot timpul cu ea cum ar fi vorbit cu un prieten, aşa că slujitorii începură să zâmbească. După ce află că odaia lui este liberă, se duse la culcare, simţindu-se epuizat de evenimentele întâmplate în ultimele douăzeci şi patru de ceasuri.

Appius Kaeso îşi dădu seama că precauţia de a face pe Diana să lucreze în vii este o măsură inutilă, deoarece în zilele care precedă şi cât vor dura festivităţile împăratul nu va avea timp ca să se mai gândească la ea.

Noaptea trecută o aduseseră înapoi la vilă, şi, aceasta fiind prima dimineaţă când Diana se simţea în mai multă siguranţă, Antonia stăruise să doarmă până când se va simţi odihnită.

Puţin după revărsatul zorilor, Kaeso se duse la grajduri şi astfel află despre sosirea lui Marcellus, aşa că intră în camera lui şi-l găsi treaz. Statură împreună de vorbă vreme de o jumătate de ceas şi se informară unul pe altul despre tot ce s-a întâmplat din ziua despărţirii lor. Marcellus constată că prietenul său Kaeso a pierdut mult din impetuozitatea lui de până acum, dar cu toate acestea îl puteai recunoaşte după felul în care se grăbea să-ţi dea un sfat.

— De ce nu te căsătoreşti cu Diana imediat? Întrebă Kaeso. De vreme ce toată lumea te crede mort, împăratul îşi închipuie că are dreptul să se intereseze de bunăstarea ei. După ce va deveni soţia ta, Cizmuliţă nu va putea invoca nici un pretext pentru a justifica interesul tău faţă de ea.

Aşezat pe marginea patului, numai pe jumătate îmbrăcat, Marcellus se gândi vreme atât de îndelungata, încât Kaeso se crezu îndreptăţit să-l întrebe:

— Cred că voi doi sunteţi îndrăgostiţi unul de altul, nu-i aşa?

— Da, Kaeso, dar nenorocirea este, răspunse el abătut, că Diana nu pare hotărâtă să se căsătorească cu mine.

— Nu pare hotărâtă? Ripostă Kaeso mirat. Sigur că este hotărâtă, mai încape vorbă? Altfel ce motive ar avea să afirme că este logodită cu tine?

— A spus ea vorbele acestea? Întrebă Marcellus şi se ridică în picioare.

— Sigur că le-a spus! Nu-i adevărat?

— Ultima dată când am văzut-o, Kaeso, mi-a răspuns că o căsătorie între noi ar fi greşită de vreme ce eu sunt creştin.

— Acestea sunt mofturi. Diana este tot atât de convinsă creştină ca şi tine! În cazul când a fi creştin înseamnă să te porţi cu dragoste şi prietenie faţă de cei care sunt mai prejos decât tine, atunci din punct de vedere creştinesc Diana ar merita o răsplată. Ar fi trebuit s-o vezi lucrând! Vreme de o săptămână şi mai bine cât a lucrat la vie a stat într-o odăiţă împreună cu Metella, cu care s-a împrietenit foarte mult; cât despre Metella, cred pa fata aceasta a devenit cu totul altfel decât era înainte de asta. Nici nu o mai recunoşti!

— Sunt foarte mulţumit! Declară Marcellus, îmi pare bine că Diana a făcut această experienţă, în aceeaşi clipă, privirile ochilor i se tulburară. Dar cu toate acestea este o mare deosebire între dorinţa Dianei de a mărturisi credinţa creştină şi datoria pe care o am eu de a mă asocia cu o grupare a celor pe care guvernul imperiului îi consideră proscrişi… Şi de a-mi petrece tot timpul Între oameni a căror viaţă se găseşte în continuă primejdie. Acesta este punctul ele vedere cu care Diana nu este de acord.

— De… Eu cred că din pricina asta nu s-ar putea s-o condamni! Se răsti Kaeso.

— Cred că tot aşa nici pe mine nu mă poate condamna nimeni, adăugă Marcellus. Eu nu sunt liber ca să-mi pot alege drumul.

Se întâlniră în atriumul vilei. Antonia, care începuse să-i spună ceva, se opri în mijlocul frazei şi plecă repede invocând un pretext oarecare. Diana începuse să coboare încet treptete scării de marmură. Se ridică în picioare şi twecu în lungul atriumului ca s-o întâmpine, în primul moment când îl văzu, fata păru că ezită, apoi un zâmbet de extaz îi lumină obrazul şi se repezi în braţele lui.

— Iubita mea! Murmură Marcellus strângându-o la piept. Rămaseră vreme îndelungată îmbrăţişaţi. Diana îi oferise buzele şi acum începuse să plângă liniştită la pieptul lui.

— Ai venit după mine, îngână ea în şoaptă.

— Aş vrea să te ştiu lângă mine pentru toată viaţa, iubita mea! Fata dădu încet din cap fără să deschidă ochii.

— A fost dinainte hotărât să se întâmple în felul acesta! Zise ea.

— Diana! Exclamă el şi-şi lipi obrazul de al ei. Vorbeşti serios? Vrei să devii a mea pentru totdeauna? Indiferent de ceea ce se va întâmpla?

Ridică amândouă braţele şi i le petrecu împrejurul gâtului, apoi îi oferi cu patimă buzele.

— Chiar astăzi? Întrebă Marcellus emoţionat.

Se retrase puţin ca să se uite la el mirată şi cu ochii plini de lacrimi. Apoi se desprinse din îmbrăţişarea lui şi-l apucă de mână.

— Şi de ce nu? Murmură ea fericită. Haide! Să le spunem şi lor! Zise ea cu glasul înduioşat. S-au purtat atât de frumos faţă de mine, Marcellus. Sunt sigură că le va face plăcere!

Antonia era în grădină împreună cu Appius. Obrajii lor străluceau de mulţumire când îi văzură că se apropie în lungul aleii, ţinându-se de mână şi se ridicară în picioare ca să-i întâmpine. Antonia sărută pe Marcellus într-un fel care păru ceva mai mult decât o simplă formalitate socială, iar Diana sărută pe Kaeso, care rămase încântat. Apoi se apropie de Antonia şi o îmbrăţişa.

— Appius, zise Diana, în calitate de proprietar funciar ai dreptul să ne căsătoreşti, nu-i aşa?

— Este exact ceea ce voi face! Răspunse Kaeso cu mândrie şi se bătu cu pumnul în piept.

— Chiar astăzi? Întrebă Marcellus.

— Sigur că da! Răspunse Kaeso.

— Haideţi să ne aşezăm pe bancă, propuse Antonia şi să vorbim despre felul în care vom proceda. Vom tace o nuntă discretă, pe care o vom sărbători în atrium numai cu membrii familiei; dar Antoniu unde este?

— Încă nu s-a trezit, răspunse Marcellus. Am întrebat şi eu de el.

— Sau, dacă vreţi, vom pofti pe toată lumea. Locuitorii din Arpino vă iubesc pe amândoi. Cred că ar fi admirabil dacă…

— Să facem nunta în aer liber, stărui Diana.

— Acolo unde Marcellus avea obiceiul să le vorbească în fiecare seară, propuse Appius.

— Pe la asfinţitul soarelui, adăugă Antonia.

— În cazul când hotărârea voastră este definitivă, voi trimite vorbă lui Ibiscus ca oamenii să fie liberi pentru ziua de astăzi, în felul acesta Vor avea ocazia să se spele şi să se îmbrace mai cu îngrijire, zise Appius.

— Este, un gest prevenitor, încuviinţă Marcellus.

— Iată şi leneşul de Antoniu, exclamă maică-sa înduioşată. Antoniu se apropie cu fruntea plecată, probabil gândindu-se la ceva. Când ridică privirea şi-i văzu, se apropie de ei în fugă. Marcellus îl cuprinse în braţe.

— De ce n-aţi trimis pe cineva după mine? Întrebă el. Spune, Marcellus, cât timp vei putea sta la noi?

— Îi vom reţine, dragul meu, cât mai mult, răspunse maică-sa. Astă-seară Diana şi Marcellus se vor căsători.

Mirat de ştirea aceasta neaşteptată, Antoniu întinse mâna spre Marcellus, apoi se întoarse spre Diana, dar nu prea ştiu cum ar trebui s-o felicite.

— Mireasa trebuie sărutată! Îi spuse tatăl său.

Antoniu se simţi sfios, dar Diana se apropie de el şi-l sărută cu toată candoarea.

Spunându-le că va fi obligat să trimită un slujitor în vie, Kaeso se îndreptă spre poartă. Antonia le spuse că, dacă astă-seară vor vrea să se ospăteze, ea va trebui să înceapă imediat pregătirile necesare. Antoniu se gândi că probabil va găsi să facă şi el ceva şi-şi aduse aminte c-ar trebui să prânzească. Marcellus şi Diana se aşezară împreună pe bancă şi se ţinură de mână.

— Acum spune-mi cum a reuşit Demetrius să te găsească? Întrebă Diana.

Întâmplarea aceasta fu lungă şi emoţionantă, aşa că fata îşi simţi ochii plini de lacrimi. Bietul Demetrius, care era atât de curajos şi de credincios faţă de stăpânii săi! Şi ce vindecare misterioasă! Probabil va fi mulţumit că este liber şi se poate întoarce în ţara lui! Se va întâlni cu Teodosia!

— Nu va putea să-i ofere ceva deosebit, zise Marcellus. Viaţa unui creştin nu valorează prea mult. Afară de asta, Demetrius nu este omul care să se ferească de primejdii. Dar cu toate acestea, Teodosia nu-l va iubi cu nimic mai puţin decât înainte de asta. Dacă se va întoarce la ea, fata aceasta îl va primi şi în bine şi în rău.

— Cred că vorbele acestea le-ai spus şi pentru mine, murmură Diana. Bine, Marcellus, eu sunt dispusă să te primesc şi în felul acesta.

O strânse aproape de el şi o sărută.

— Kaeso este de părere, declară Marcellus după o lungă tăcere şi eu sunt de acord cu el, că astăzi nu este nici o primejdie să te iau cu mine şi să te duc la maică-ta. Împotriva ta nu există nici o acuzare. De asemenea nici Caligula nu va pretinde că te caută pentru a te feri de primejdiile la care eşti expusă de vreme ce vei fi căsătorită cu mine.

— Bine, dar. Care este situaţia ta, dragul meu? Întrebă Diana speriată. Când te vei întoarce acasă după ce toată lumea a fost informată că te-ai înecat, apariţia ta neaşteptată va da mult de vorbit. Crezi că împăratul n-ar putea să afle că tu eşti creştin?

— Este probabil că va afla… Dar va trebui să ne asumăm acest risc. Caligula este un nebun. Şi s-ar putea să-i treacă ceva cu totul neaşteptat prin minte, aşa că-şi va uita de creştini. Faptul că tatăl meu este senator va determina pe caraghiosul acesta să se gândească bine ce face înainte de a ordona arestarea mea. În orice caz nu se poate ca tu să stai ascunsă la infinit. Prin urmare, va fi mai bine să plecăm… Şi vom vedea ce se va întâmpla de aici înainte.

— Când vom pleca?

— Nu vom putea pleca în mod brusc din casa familiei Kaeso, căci astfel ar însemna să-i jignim. Să mai zăbovim până poimâine. Festivităţile pentru Ludi Romani vor începe exact în ziua aceea, aşa că vom putea ajunge la Roma fără să ne împiedice nimeni.

— Putem ajunge fără să ne ferim de patrule?

— Da, draga mea. În cazul când ne-am travesti şi am fi arestaţi pe drum, ne-am găsi într: o situaţie primejdioasă.

Diana se cuibări în braţele lui.

— Dacă tu eşti cu mine, nu mă mai tem de nimic, murmură ea.

Toată după-amiaza locuitorii din Arpino greblară iarba din bătătura satului. Ibiscusj supraveghe construirea unui chioşc, pe care fetele îl împodobiră cu frunze de ferigă şi cu flori. Bucătarii vilei alergau în toate părţile şi scoteau din cuptoare turtele dospite cu miere şi fripturile. Aerul era saturat de mirosul mirodeniilor şi al fripturilor de miel şi de raţe pe care le trăseseră în frigărivChelarul vilei îşi zise că probabil Kaeso a înnebunit când văzu ce fel de vin se va împărţi celor din Arpino.

Zvonul de glasuri din bătătura satului păru că se mai domoleşte în momentul când cortegiul nupţial apăru în poarta vilei. Apoi începură uralele şi aclamaţiile. Pentru Diana! Pentru Marcellus! Şi în acelaşi timp şi pentru familia lui Appius Kaeso!

Se opriră unul lângă altul în chioşcul improvizat de lucrători şi după ce se făcu linişte, Kaeso, care părea mai demn ca niciodată, ie împreună mâinile şi le ceru să declare că doresc să devină soţ şi soţie. Apoi cu glasul le spuse că unirea lor a fost celebrată în conformitate cu prevederile legii matrimoniale.

Tinerii căsătoriţi se întoarseră spre oamenii din Arpino. Aclamaţiile începură din nou. Membrii familiei Kaeso îi felicitară şi-i îmbrăţişară cu dragoste, în primul moment, lucrătorii nu ştiură cum ar trebui să procedeze. Un moşneag, cu capul tremnurând, se apropie de ei şi le strânse mâinile. Veni şi Ibiscus, mândru cum se cuvenea să fie un supraveghetor, unmat de soţia sa, care se înfăşurase într-un şal mâi frumos decât al celorlalte femei. Imediat după aceea se apropiară şi alte femei urmate de soţii lor, care îşi făcură loc printre ceilalţi şi se scărpinară după câte o ureche. Pe cei mai mulţi dintre ei Marcellus îi cunoştea după nume. Diana îmbrăţişa pe Metella, care începuse să plângă. De Marcellus vru să scape cu o simplă înclinare respectuoasă, dar el o cuprinse în braţe şi o sărută, fapt care fu cel mai de seamă incident în timpul acestei nunţi. Oamenii începură să aclame pe Metella, care de ruşine nu ştia unde să se ascundă şi în ce parte să se mai uite. Imediat după aceea Appius Kaeso făcu semn lui Ibiscus c-ar vrea să spună câteva cuvinte Ibiscus scoase un chiot uriaş şi numaidecât se făcu linişte. Apoi le dădu de ştire că stăpânul ar vrea să ie spună ceva. Kaeso îi pofti pe toţi la ospăţ. Sclavii începură să apară din curtea vilei, aducând tăvile grele încărcate cu bucate.

— Ei, ce ziceţi… ne întoarcem la vilă? Întrebă Kaeso.

— Te rog, stărui Diana, va fi mult mai bine să rămânem aici şi să cinăm împreună cu oamenii.

— Eşti o fată tară pereche, murmură Marcellus.

— Bine, dar avem şi îngheţată! Protestă Kaeso. Diana îşi petrecu înduioşată braţul pe sub al lui Appius.

— Îngheţata poate să mai aştepte, murmură ea.

Kaeso plecă fruntea şi zâmbi, apoi se uită în ochii ei şi dădu din cap în semn de încuviinţare.

— Nu vreţi să vă uitaţi la Antoniu? Întrebă stăpâna casei şi începu să râdă mulţumită.

Tânărul Antoniu, încins cu un şorţ, se postase în faţa unei mese şi tăia friptură de miel pentru nuntaşii din Arpino.

Sarpedon se ţinu de vorbă. Jignit îa demnitatea lui de profesionist şi fiind convins că nu va avea nimic de pierdut dacă va denunţa pe cei din familia Gallio, luă hotărârea să ducă până la capăt ameninţarea adresată tribunului Marcellus.

Dar dorinţa de a se răzbuna împotriva familiei Gallio, a cărei bunăvoinţă îi fusese trecută ca moştenire de la părintele său, avusese şi alte motive. Dacă incidentul acesta nenorocit s-ar fi întâmplat acum câteva săptămâni, probabil Sarpedon ar fi trecut cu vederea jignirea ce i se adusese, dar acum multe se schimbaseră. Azi nu mai avea nici un motiv să aştepte favoarea patricienilor conservatori. AdevăruJ era că în timpul domniei acestei dinastii era mult mai bine să rupi orice legături cu oamenii aceştia pentru a nu te duce la fund odată cu ei. Tânărul Caligula n-avea nici un fel de simpatie faţă de oamenii politici mai în vârstă, care erau partizani ai economiilor şi care dezaprobau risipa făcută de el în vistieria imperiului. Toată lumea spunea că împăratul Cizmuliţă va încerca să îngenuncheze opoziţia lor la prima ocazie ce se va oferi.

Sarpedon cunoştea pe Quintus, deşi nu-l mai văzuse din ziua ascensiunii pe neaşteptate între curtenii lui Caligula. Din fericire pentru el însuşi, bătrânul Tuscus murise primăvara trecută şi Sarpedon, care-l îngrijise în timpul bolii de care suferise bătrânul poet şi bărbat de stat, nu mai avusese ocazia să vadă pe nimeni dintre membrii familiei lui. Nu ştia nici dacă familia acestuia va continua să-l păstreze în calitate de medic al casei după moartea bătrânului. Fără îndoială, nu putea decât să-i folosească dacă va dovedi lui Quintus de partea cui este el în lupta încinsă între împăratul Cizmuliţă şi membrii Senatului.

Oricât ar fi fost de revoltat şi de nerăbdător, Sarpedon totuşi nu îndrăzni să dea buzna peste augusta persoană a lui Quintus, mai ales cu trădarea familiei Gallio, în conformitate cu obiceiul curţii, ceru o audienţă şi aşteptă nerăbdător vreme de trei zile pentru a fi admis în faţa înaltului şi puternicului Quintus. Dar în timpul acestei aşteptări avu ocazia să-şi completeze amănuntele răzbunării sale, deoarece sclavul său aflase de la Decimus că senatorul şi Marcellus au plecat cu grecul într-o direcţie necunoscută.

După ce-şi făcuse drum printre cei care se îmbulzeau în faţa palatului, Sarpedon, asudat şi ostenit, fu lăsat să aştepte în atriumul de marmură, împodobit cu aur şi fildeş, printre ceilalţi potentaţi sosiţi din provincie pentru a cere favoruri. Deşi era încă devreme, majoritatea demnitarilor arătau ameţiţi de băutură; unii dintre ei făceau strâmbături caraghioase, iar alţii se plecau peste balustrada scărilor şi începeau să verse.

Într-un târziu, Sarpedon fu introdus în camera lui Quintus, care luase hotărârea să termine repede cu el, dar asta înainte de a-i spune că i-a adus o ştire despre sclavul Demetrius, care era în slujba familiei Gallio. Gând îi spuse vorbele acestea, Quintus tresări şi începu să-l asculte cu atenţie. La vila senatorului fusese adus un evreu creştin care recitase descântece pe deasupra grecului care fusese uşor rănit. Tribunul Marcellus nu numai că nu era mort, dar el adusese pe vrăjitorul acesta în casa senatorului; or, din vorbele şi toată atitudinea lui se poate vedea limpede că el este în legături strânse cu revoluţionarii creştini. Senatorul şi Marcellus au scos din casă în taină pe acest sclav grec şi au plecat eu el, probabil pentru a-l ascunde undeva, ceea ce dovedeşte că uneltesc împreună.

Quintus îl asculta cu interes, dar cu toate acestea Sarpedon se pomeni copleşit de invective şi de reproşuri din pricină că i-a trebuit atâta vreme pentru a se decide să-i denunţe.

— Ascultă, Sarpedon, zbieră Quintus la el, toată viaţa n-ai fost altceva decât un caraghios. Dacă s-ar fi întâmplat să nu fii fiul tatăl tău, care a fost un medic înţelept, nimeni nu te-ar chema nici cel puţin să dai o curăţenie unui câine când este bolnav de pântecariţa!

Văzând ce părere are favoritul împăratului despre el, Sarpedon se ridică de pe scaun şi se înclină, apoi se retrase de-a-ndărătelea spre uşă şi ieşi în atriumul care duhnea din pricina aerului stătut, în vremea de astăzi, nimeni nu ştia cum ar trebui să se poarte pentru ca să câştige încrederea lui Caligula. Un fapt însă era mai presus de îndoială: imperiul era în declin, dar înainte de prăbuşirea împăratului Cizmuliţă el va avea grijă ca pe toţi cei care mai credeau în simţul omeniei să-i îngenuncheze şi să-i umilească.

Quintus nu informă imediat pe împăratul Cizmuliţă despre ceea ce aflase de la Sarpedon, zicându-şi că va fi mult mai bine ca în primul rând să pună mâna pe prăda sa proprie. Dacă Marcellus este în viaţă era sigur că el ştie unde se găseşte Diana.

Fu trimis un număr redus de pretorieni din garda palatului pentru a supraveghea vila senatorului Gallio şi a face raport despre orice mişcare ce vor constata. Ziua următoare primi ştirea că senatorul s-a întors singur din drumul pe care-l făcuse. Dar în palatul imperial era atâta învălmăşeală, încât Quintus îşi zise că va fi preferabil să mai aştepte înainte de a da o lovitură decisivă. Favoriţii curţii sosiseră în număr atât de mare, încât nu te puteai ocupa de nimic altceva decât de cererile lor. Acuzaţia împotriva senatorului mai putea întârzia, dar cu toate acestea dădu ordin gărzii să continue cu supravegherea vilei. Dacă se va arăta tribunul Marcellus, îl vor aresta imediat.

Li veni să râdă gândindu-se la Tullus, care va avea oarecare bătaie de cap în această împrejurare; dar pe Quintus îl interesa prea puţin ce va face Tullus, deoarece nici el, nici Marcellus nu puteau să-i fie de vreun folos. EI fusese cel care sugerase împăratului ideea de a însărcina pe Tullus cu curăţirea catacombelor. Ce va zice oare când se va pomeni faţă în faţă cu prietenul său din copilărie, astăzi cumnatul său şi va fi obligat să-l aresteze? În orice caz, asta va fi treaba lui.

Târziu, în noaptea a treia de Ludi Romani, primi ştirea că Diana a sosit la vila maică-sii, însoţită de Marcellus.

Împăratul Cizmuliţă băuse toată ziua, aşa că acum începuse să zbiere şi să pălmuiască slujitorii însărcinaţi să-l ducă la culcare. De astă dată însă zgomotul infernal al străzilor şi urletele dezmăţului din palat erau atât de asurzitoare încât împăratul Cizmuliţă nu putea închide ochii şi se zvârcolea în aşternut, chinuit de atroce dureri de cap.

Până şi Quintus îşi primi partea lui de invective şi înjurături, căci împăratul îl făcu răspunzător pentru urletele celor care treceau în cortegii pe stradă şi pentru condiţiile respingătoare în care erau sălile de festivităţi ale palatului. Afară de asta, spunea împăratul, felul în care s-au desfăşurat astăzi festivităţile din Forum lulianum a fost adevărată ruşine.

— Ia spune, Quintus, cine poartă vina? Până acum nu s-a întâmplat încă să se audă citindu-se o odă atât de banală şi atât de lungă dedicată lui lupiter şi nici nu s-au mai auzit coruri care să cânte atât de prost.

— Aveţi dreptate, maiestate, dar suntem obligaţi să respectăm vechiul ritual, răspunse Quintus cu glasul mieros.

Imediat după aceea îi păru rău că a încercat să se dezvinovăţească. Acum nu era momentul să răspundă lui Cizmuliţă cu „aveţi dreptate… Dar”, indiferent de temeinicia răspunsului pe care i l-ar fi dat. Maiestatea-sa se înfurie şi începu să zbiere că împrejurul său are o adunătură de tâmpiţi. Prin urmare, este tocmai timpul să încredinţeze demnităţile curţii unor oameni care-i vor asculta poruncile. Quintus, cu tot ce a făcut până acum, s-a dovedit un demnitar incapabil.

Astfel Quintus îşi zise că acesta este momentul cel mai indicat pentru a recâştiga favoarea împăratului, aşa că pofti pe toţi ceilalţi să iasă din dormitor.

— Fiica lui Gallus a fost găsită, îl anunţa el.

— Ei, comedie! Exclamă Cizmuliţă. Va să zică, până la urmă târâtoarele tale totuşi au reuşit să-i descopere ascunzătoarea. Unde este acum această fermecătoare sirenă de gheaţă?

— Este în casa ei părintească. A sosit acum un ceas, maiestate.

— A adus-o grecul tău favorit?

— Nu, maiestate… Grecul a fost ascuns de senatorul Gallio. Diana a fost adusă acasă de tribunul Marcellus, despre care se spunea că s-a înecat.

— Ooo, va să zică a apărut şi el? Adoratorul! Şi ce a făcut până acum din ziua când a dispărut şi s-a crezut despre el că s-a înecat în mare.

— A stat ascuns. Se spune despre el că este creştin, maiestate!

— Ce face? Zbieră Cizmuliţă. Creştin! Cum se poate ca un tribun să se însoţească cu astfel de netrebnici? Nu cumva prostul acesta îşi închipuie c-ar putea să se pună în fruntea unei revoluţii? Dă ordin să fie arestat pentru trădare! Să-l aduci în faţa mea! Chiar acum!

— Este foarte târziu maiestate şi mâine veţi avea mult de lucru.

— Sunt mort de oboseală, Quintus, din pricina acestor festivităţi plictisitoare. Ce torturi ne mai impune lupiter pentru ziua de mâine?

— Maiestatea-voastră va trebui să participe la jocurile sportive care se vor desfăşura înainte de amiază. Va urma apoi recepţia Gărzii Pretorienilor în Senat şi după aceea banchetul dat în cinstea lor şi a soţiilor lor.

— Fără îndoială cu discursuri! Gemu Cizmuliţă.

— Aceasta este tradiţia, maiestate. După banchet va urma o procesiune la templul lui lupiter, unde senatorii vă vor prezenta omagiile lor.

— Nici o plăcere va să zică! Nu te-ai gândit, Quintus, că banchetul acesta în onoarea caraghioşilor de pretorieni ar putea fi înveselit cu ceva pentru a mai îmblânzi banalitatea discursurilor?

— La masă, maiestatea-voastră va avea parte de o plăcută vecinătate… Am poftit pe fiica lui Irod Antipa, tetrarhul Galilei! Şi al Perei i.

— Pe dezmăţata aceea… de Salomeea! Ţipă Cizmuliţă. Sunt sătul de ea până peste cap.

— Mi-am închipuit că maiestatea-voastră aţi constatat că este o fată atrăgătoare şi spirituală, răspunse Quintus şi zâmbi cu înţeles. Am văzut că se străduieşte în toate chipurile pentru a face plăcere maiestăţii-voastre.

Cizmuliţă făcu o strâmbătură, apoi cu totul pe neaşteptate obrazul i se lumină.

— Pofteşte pe fiica lui Gallus. O vei aşeza în dreapta mea, iar pe Salomeea în stânga. Vom cere Salomeii să ne debiteze din nou anecdotele ei, zise împăratul şi începu să râdă, ducându-şi mâinile la frunte.

— Legatul Gallus nu va considera acest procedeu drept o gravă jignire adresată fiicei sale?

— În felul acesta îi vom da şi o lecţie, murmură Cizmuliţă, pentru că îşi risipeşte fermecătoarele surâsuri de dragul unui tribun care unelteşte să înfiinţeze un alt guvern pentru imperiul nostru. Trimite imediat după el şi să fie reţinut în închisoarea palatului!

Quintus încercă să facă un gest de protestare.

— Va fi arestat, fireşte, în conformitate cu dispoziţiile privitoare la tribuni, se grăbi Cizmuliţă să adauge, îi veţi acorda toate înlesnirile prevăzute, în acelaşi timp vei pofti pe Diana la acest banchet. Te vei duce mâine dimineaţă tu însuţi şi o vei pofti. În cazul când va ezita să vină, îi vei spune că împăratul ar putea să procedeze mult mai îngăduitor faţă de prietenul ei creştin în cazul când va onora banchetul cu prezenţa ei.

— Eu mi-am închipuit că maiestatea-voastră ţine la Diana şi doreşte să-i câştige favoarea. Prin urmare ar fi imposibil ca, amenihţând-o, să puteţi reuşi în scopul pe care-l urmăriţi! Eu sunt de părere că dacă i-aţi acorda mai multă atenţie ar fi mai uşor ca ea să uite pe tribunul Marcellus.

— Dimpotrivă! Zbieră Cizmuliţă. Fata aceasta, care umblă cu nasul în vânt, nu are nevoie de adulaţii, ci de câteva lovituri de bici. Cât despre adoratorul ei, adăugă împăratul şi Se uită enigmatic la Quintus, cu el avem alte planuri.

— Stăpâne, să nu uitaţi că el este fiul senatorului Gallio! Protestă Quintus.

— Cu atât mai rău pentru el! Ripostă Cizmuliţă. Cu această ocazie vom da şi bătrânului o lecţie… Astfel că Senatul va putea să-şi dea seama de-fealitate!

Quintus plecă el însuşi, însoţit de un detaşament de pretorieni călări, îmbrăcaţi în uniforme elegante, pentru a preda Dianei invitaţia la banchetul împăratului. Fu anunţată în apartamentul ei şi coborî imediat în atrium. Era palidă şi cu ochii umflaţi de plâns, dar atitudinea ei părea foarte mândră. Paula, care se simţea năucită şi înspăimântată, veni împreună cu ea.

Quintus se înclină cu tot respectul în faţa lor şi întinse Dianei pomposul sul de pergament; dar văzând că Diana nu poate desprinde destul de repede numeroasele peceţi cu care era închis şi presimţind că ar putea economisi un timp preţios, deoarece înainte de amiază avea o mulţime de obligaţii, Quintus le spuse ce conţine documentul. Diana tresări speriată.

— N-ai vrea să informezi pe maiestatea-sa, începu Paula încercând să-şi stăpânească tremurul glasului, că fiica legatului Gallus este prea adânc întristată pentru a putea fi o plăcută tovărăşie la banchetul împăratului?

— Invitaţia împăratului, începu Quintus şi se înclină rigid în faţa ei, nu este adresată soţiei legatului Gallus, ci fiicei sale. De vreme ce este aici de faţă va răspunde singură ce hotărăşte.

— Mama a spus adevărul, declară Diana cu glasul stins. Te rog spune împăratului să mă ierte. Eu sunt bolnavă.

— Probabil va fi nevoie să-ţi spun că tribunul Marcellus, care acum se găseşte în închisoarea palatului, va fi judecat mâine pentru trădare. S-ar putea ca atitudinea împăratului să fie mai binevoitoare în cazul când fiica legatului Gallus va fi dispusă să onoreze banchetul cu graţioasa ei prezenţă.

— Bine, răspunse Diana cu glasul abia perceptibil. Voi veni.

— Dacă soţui meu ar fi acasă, adăugă Paula renunţând la orice prudenţă, cred c-ar fi o vărsare de sânge înainte de a ne impune această crudă umilinţă.

— Eşti surescitată, declară Quintus. Îngăduie-mi să-ţi spun că nu-ţi poate folosi la nimic făcând astfel de declaraţii. Eu nu. Voi informa pe maiestatea-sa, dar te sfătuiesc să fii mai prudentă.

Apoi înclinându-se adânc se -întoarse în loc şi ieşi în peristil, urmat de suita saMarcellus rămase mirat de felul în care fu tratat de pretorienii care-l arestaseră şi de slujbaşii închisorii palatului. Probabil purtarea lor se datora calităţii sale de tribun. Fiind trezit din somn în puterea nopţii în vila lui Gallus, coborâse în atrium, unde era aşteptat de un centurion care adusese douăzeci de pretorieni.

Dându-şi seama c-ar fi zadarnic să se împotrivească unor oameni care veniseră într-un număr atât de mare, le ceru voie să se întoarcă în apartamentul său pentru a-şi lua lucrurile de care va avea nevoie şi cererea îi fu aprobată cu toată curtenirea. Despărţirea fu dureroasă. Diana se încleşta cu amândouă mâinile de el şi începu să plângă deznădăjduită.

— Fii curajoasă, draga mea, o imploră el. Probabil arestarea aceasta a fost ordonată numai cu intenţia de a mă umili. S-ar putea ca împăratul să-mi facă reproşuri severe ca după aceea-să mă pună în libertate… După ce mă va preveni ce mi se poate întâmpla de aici înainte. Să nu pierdem nădejdea.

Apoi se desprinse din braţele ei şi urmă pe centurion, îi oferiră un cal şi-l împresurară din toate părţile; nimeni dintre cei care circulau pe străzi cu ocazia acestor festivităţi n-ar fi putut să bănuiască despre el că este arestat.

După ce ajunseră la palat fu condus în închisoare, închisoarea era subterană, dar celula pe care i-o dădură era luminată şi ventilată, iar mobila părea destul de bună. Centurionul îi spuse că este liber să anunţe pe prietenii săi unde se găseşte acum; mesajele trimise de el vor fi expediate imediat şi va putea primi orice vizitator.

Marcellus se aşeză numaidecât la masă şi scrise o scrisoare:

Marcipor: sunt în închisoarea palatului, arestat pentru învinuirea de trădare. Informează pe membrii familiei. Vei putea să mă vizitezi în închisoare, dar cred că va fi mai bine ca senatorul să nu fie expus unei astfel de umilinţe. Sunt bine tratat. Când vei veni, să-mi aduci cămaşa.

Marcellus.

Puţin după revărsatul zorilor, Marcipor sosi. Părea grav şi ostenit ca orice om în vârstă. Santinelele se retraseră imediat ce-l introduseră în celulă, dându-le în felul acesta să înţeleagă că n-au intenţia să asculte despre ce vor vorbi. Mâinile reci ca gheaţa ale lui Marcipor începuseră să tremure. Privirile ochilor îi erau tulburate.

— Fiule, aş prefera să mor decât să te văd umilit în felul acesta datorită persecuţiilor, zise bătrânul Marcipor cu glasul tremurând.

— Marcipor, s-a întâmplat uneori ca oamenii să fie obligaţi să-şi sacrifice viaţa în interesul unei cauze mari. Mă simt profund întristat, dar nu din pricina mea, ci a celor care mă iubesc.

— Îngăduie-mi să trimit vorbă lui Petru, îl rugă Marcipor. El dispune de puteri extraordinare şi ar putea să te scoată chiar din această închisoare.

Marcellus clătină din cap.

— Nu, Marcipor. Viaţa lui Petru are prea mare valoare pentru a ne putea permite s-o expunem primejdiei.

— Dar Cristos? El n-ar putea veni în ajutorul tău… Şi al lui Petru? Întrebă moşneagul cu ochii plini de lacrimi.

— Nu trebuie să ispitim bunătatea lui Cristos, Marcipor.

— Ţi-am adus cămaşa, stăpâne, zise Marcipor şi, desfăcându-şi tunica, scoase veşmântul fără cusături.

Marcellus întinse amândouă mâinile.

— Nu te întrista, Marcipor, zise el cu glasul blând şi puse mâna pe umărul şubred al moşneagului. Să vii mâine din nou, căci s-ar putea să-ţi dau veşti mai bune decât cele de acum.

În timpul banchetului, stând aşezată la masa înaltă alături de împărat care era beat, Diana se simţi profund îndurerată de tragica mirare ce o vedea oglindindu-se în privirile senatorului Gallio. Venise singur la acest banchet, pentru că fusese obligat să vină. Îl aşezaseră la o masă mai depărtată, dar atât el, cât şi Diana se vedeau unul pe altul şi se putu constata cu uşurinţă că el a rămas convins despre ea c-a părăsit pe fiul său în momentul acestei îngrozitoare primejdii. Ar fi vrut să se repeadă la el şi să-i explice motivul pentru care a venit la acest banchet, dar îi era imposibil. Situaţia, chiar în felul în care se prezenta acum, îi era destul de delicată.

Caligula se ocupa mai mult de Salomeea. Încercase s-o convingă, dar fară să reuşească, să repete câteva dintre anecdotele ei îndrăzneţe, dar, presimţind că împăratul ar vrea s-o întrebuinţeze drept unealtă pentru scopurile lui nemărturisite, încercase să pară cât mai demnă. Cizmuliţă, care n-o vă, zuse încă niciodată în această atitudine, nu ştia cum ar trebui să procedeze faţă de ea. Planul pe care şi-l făcuse pentru a se distra în timpul acestui banchet nu mai corespundea realităţii, în dreapta sa cu Diana, care sta indiferentă şi demnă şi cu Salomeea ia stânga, dar fără s-o poată determina să colaboreze cu el pentru umilirea Dianei, împăratul – care sosise la banchet într-o înaintată stare de beţie – îşi zise că va trebui să recurgă la altă stratagemă.

Se întoarse spre Salomeea şi-i spuse pe un ton anume pentru a putea fi auzit şi de Diana:

— Am arestat pe unul dintre creştinii aceia care urmăresc să răstoarne guvernul impetiultii. Cazul acesta prezintă un interes special, fiind vorba despre un tribun. Ce zici, dulce Salomeea, ţi-ar face plăcere să vezi un tribun creştin retrăgându-şi vorbele şi renegându-şi credinţa în prezenţa Gărzii Pretorieniior şi a Senatului?

Salomeea întoarse capul peste umăr şi-i zâmbi enigmatică.

— Cred că situaţia aceasta va fi dificilă, afară de cazul când împăratul are intenţia să meargă până la capăt. Creştinii aceştia, maiestate, nu-şi reneagă niciodată credinţa, într-un rând, tatăl meu a încercat să determine pe un creştin în pretoriu să-şi renege credinţa, dar în loc să şi-o renege a ţinut o cuvântare care a contribuit la compromiterea reputaţiei întregii noastre familii şi mai ales a reputaţiei mele! Dacă ai fi auzit vorbele pe care le-a spus despre mine, ai fi rămas îngrozit! Purtarea lui a fost neîngăduită, aşa c-am fost obligaţi să-i pedepsim.

Ochii răi şi saşii ai lui Caligula scăpărară.

— L-aţi biciuit? Întrebă el… Convins că Diana a auzit întrebarea.

— I-am tăiat capul! Răspunse Salomeea.

— Va să zică l-ai pedepsit, zise Caligula. Dar ce faceţi cu cei care spun vorbe neîntemeiate pe socoteala voastră chiar acolo în Galileea? Întrebă el înghiontând-o cu cotul şi începu să râdă. Imediat după aceea se întoarse spre Diana pentru a vedea ce impresie a făcut asupra ei această conversaţie. Constată că este palidă ca o moartă.

Quintus, care-şi asumase rolul de pretor, anunţă că va vorbi Cornelius Capito, care ţinu cel mai execrabil discurs din toate cele de până acum, deoarece în mod inexorabil trebuia să elogieze pe Caligula; or, bătrânul Capito era un bărbat corect. Urmă un cor care cânta o odă. Un prinţ egiptean ţinu o cuvântare şi în timpul acesta Caligula era gata să adoarmă. Făcu semn lui Quintus, iar acesta se adresă unui ajutor al său.

— Acum vom avea ocazia, se adresă Cizmuliţă Salonic! I, să ne convingem până unde merge devotamentul unui tribun creştin faţă de credinţa sa. Am trimis după el să-l aducă.

— Nu uita ce ţi-am spus, maiestate. Oamenii aceştia nu se tem de nimic.

— Vrei să faci prinsoare?

— Pe orice vei vrea, maiestate, răspunse ea cu indiferenţă. Caligula îşi desprinse o brăţară de smaralde şi o puse pe masă. Salomeea scoase un medalion pe care-l avea prins pe lanţul de aur dimprejurul gâtului şi-l deschise.

— Huâhm! Murmură Caligula. Ce-ai acolo… O şuviţă de păr, ei?

— O şuviţă de păr din capul singurului om cinstit pe care l-am văzut în toată viaţa mea, răspunse Salomeea. A fost şi cel mai curajos dintre toţi.

Caligula se ridică în picioare cu greutate şi toată adunarea. Aceasta de demnitari ai imperiului se ridică şi se înclină în faţa lui. Le făcu semn cu mâna să se aşeze din nou. Se simţi impresionat de multiplele lor dovezi de fidelitate faţă de tron. Se pare că atât Garda Pretorieniior, cât şi Senatul apreciază valoarea credinţei unanime faţă de împărat şi faţă de imperiu. Cei de faţă îl ovaţionară, dar manifestaţia aceasta păru timidă.

— În timpul din urmă a ajuns la cunoştinţa împăratului că o grupare secretă, formată din creştini, a început să uneltească şi să vorbească despre un împărat – un demagog evreu cu numele Isus -care a fost osândit pentru trădare şi tulburarea liniştii publice la Ierusalim, unde a fost răstignit. Ucenicii săi, un grup de pescari, ignoranţi şi superstiţioşi, au răspândit zvonul că împăratul lor a înviat şi va întemeia o nouă împărăţie. Nebunia aceasta nici n-ar merita să vorbim despre ea, adăugă Caligula, dacă s-ar limita numai la oameni naivi şi la fanatici care-şi închipuie că ar avea ceva de câştigat dintr-o schimbare de domnie. Dar de astă dată am aflat că un tribun al nostru, Marcellus Gallio…

Privirile invitaţilor se întoarseră încet spre senatorul Gallio. Dar el nici nu clipi; sta cenuşiu la faţă şi se uita la Caligula; gura îi era – încleştată şi ochii îi scăpărau.

— Nu ne vine să credem, continuă Cizmuliţa, că raportul ce ni s-a făcut ar putea să fie întemeiat. Tribunul Marcellus Gallio, în conformitate cu legea, are dreptul să se prezinte în faţa voastră şi sa se apere!

Diana se simţi mândră de soţul ei; enorm de mândră când îl văzu că intră cu fruntea sus, înconjurat din trei părţi de gardienii palatului care pătrunseră în sală şi se apropiară de masa înaltă la care era aşezat împăratul. Pretorienii erau toţi impunători şi cu înfăţişare atletică, între douăzeci şi treizeci de ani, cu maxilare puternice, laţi în umeri şi cu obrajii arşi de soare; totuşi, îşi zise Diana, Marcellus este cel mai impunător dintre ei; şi dacă Isus, al cărui eroism a inspirat atât de puternic pe adoratul ei soţ, ar fi avut-cândva nevoie de unul care să lupte pentru el, nu putea să aleagă un bărbat mai desăvârşit decât pe Marcellus al ei.

Îi fusese atât de frică şi se temuse atât de mult că el nu va înţelege motivul prezenţei ei în această sală alături de netrebnicul acesta beat, cu obrazul ca de cocă şi cu ochii mici şi cruzi. Dar nu, Marcellus înţelesese. Ochii li se întâlniră şi ai lui se aprinseră de un zâmbet de adoraţie. Buzele lui făcură o mişcare ca şi când ar fi vrut să-i trimită un sărut.

Marcellus făcu un pas şi se opri în faţa împăratului. Toată lumea se uita încremenită şi fără să facă nici o mişcare. Tăcerea din sală părea chinuitoare, în faţa palatului începuse să se adune procesiunea celor care trebuiau să însoţească membrii Corpurilor Legiuitoare la templul lui Jupiter. Fanfarele cântau şi mulţimea adunată în lungul străzi bilaterale începuse să chiuie şi să aclame, dar în sala aceasta în care se ţinea banchetul nu se auzea nimic.

— Tribune Marcellus Gallio, începu Caligula încercând să pară demn, eşti acuzat că te-ai asociat cu partidul revoluţionarilor care se numesc creştini. Se spune că aceşti urzitori ai revoluţiei, în mare parte sclavi şi tâlhari, au proclamat întemeierea împărăţiei lui Isus, evreul acela din Palestina care a fost osândit pentru trădare, blasfemie şi tulburarea ordinii publice. Ce ai de răspuns?

Diana încercă să descifreze trăsăturile obrazului nepăsător al soţului ei, dar nu putu descoperi nici o urmă de spaimă. Judecând după atitudinea lui de acum, părea că s-a prezentat la împărat pentru a i se conferi o distincţie. Cât era de elegant în uniforma lui de tribun! Ce putea să fie Veşmântul acela de culoare cafenie pe care-l ţinea păturit pe braţ? Diana simţi că ceva îi taie respiraţia când constată că este cămaşa galileeanului. O lacrimă fierbinte îi fugi în lungul obrazului. O… Hristoase… Îndură-te! Marcellus a adus cu el cămaşa Ta! Coboară mila Ta spre Marcellus, care Te adoră atât de mult! A renunţat la atâtea mulţumiri de dragul învăţăturii Tale! Acum este în faţa judecăţii şi încearcă să ispăşească într-un fel atât de cumplit ceea ce a greşit faţă de Tine! Rogu-Te, Hristoase, ajută lui Marcellus al meu!

— Este adevărat, maiestatea-voastră, răspunse Marcellus cu glasul sonor care putea fi auzit până în fundul sălii, că eu sunt creştin, dar nu eu sunt trădător. Nu am uneltit împotriva Imperiului Roman. Acest Isus, pe care eu l-am răstignit pe cruce, este un rege adevărat, dar împărăţia lui nu face parte din lumea aceasta. El nu are nevoie de un tron pământesc, împărăţia lui urmăreşte să se întemeieze în sufletul şi în inimile oamenilor, care încearcă să trăiască în pace, cu dreptate şi bună învoire între semenii lor.

— Spui că tu ai osândit pe acest evreu la moarte? Întrebă Caligula. În cazul acesta ce te determină să-ţi primejduieşti viaţa în calitate de reprezentant al lui?

— Asta este o problemă de echitate, maiestatea-voastră. Isus n-a săvârşit nici o crimă. Procuratorul care l-a judecat a stăruit pe lângă acuzatorii lui să-l libereze. Omul acesta nu făcuse altceva decât cutreierase regiunile rurale şi îndemnase oamenii să fie buni unii faţă de alţii, să fie cinstiţi şi iubitori de adevăr, miloşi şi îngăduitori. A vindecat pe cei bolnavi, a dat vedere celor orbi, iar pe cei trişti i-a îmbărbătat. Oamenii aceştia l-au urmat – mii de inşi – din loc în loc şi zi de zi ascultând cuvintele lui şi străduindu-se să ajungă cât mai aproape de el pentru a-şi găsi mângâierea în durerile lor. Au evitat sinagogile, ale căror preoţi nu se interesau de ei decât pentru banii şi animalele de jertfa pe care le aduceau; n-au vândut şi n-au mai cumpărat decât de la cei care vindeau şi cumpărau cu cântăreală dreaptă.

Aici Marcellus se opri.

— Continuă! Porunci împăratul. Constat că eşti un bun apărător al cauzei tale! Şi zâmbi dispreţuitor. Aproape m-ai convins şi pe mine ca să devin adept a! Acestei învăţături.

— Maiestate, continuă Marcellus cu glasul cutremurat de păreri de rău, eu am primit ordinul pentru ducerea la sfârşit a osândei de moarte împotriva lui. Judecata s-a pronunţat într-o limbă pe care eu n-o cunoşteam pe vremea aceea şi n-am fost în stare să-mi dau seama de enormitatea crimei pe care am săvârşit-o decât în momentul când nimic nu mai putea fi îndreptat.

— Crimă? Ce fel de crimă? Întrebă Caligula în bătaie de joc. Nu cumva pentru tine era o crimă să te supui ordinelor primite de la conducătorii imperiului?

— Imperiul, maiestate, este format din oameni slabi, care uneori pot săvârşi greşeli. Şi aceasta a fost cea mai mare greşeală ce s-a săvârşit vreodată de către conducătorul unui imperiu!

— Aşa! Va să zică conducătorii imperiului săvârşesc greşeli! Rânji Caligula. Probabil vei fi destul de îndrăzneţ ca să afirmi că şi împăratul ar putea săvârşi greşeli!

— Maiestate, eu sunt cel care stă în faţa judecăţii, nu împăratul, răspunse Marcellus.

Caligula păru că nu s-a aşteptat la răspunsul acesta şi se aprinse la obraz ca o flacără. Din partea unde era, Salomeea se auzi un chicotit gutural, care-l făcu să devină şi mai întărâtat.

— Ce este veşmântul acela de culoare cafenie pe care-l ţii pe braţ? Întrebă el şi întinse arătătorul.

— Este cămaşa lui, maiestate, răspunse Marcellus şi o desfăcu ca să o poată vedea. Cu aceasta a fost îmbrăcat în ziua când a făcut drumul spre răstignire.

— Şi ai avut neruşinarea s-o iei cu tine şi s-o aduci aici în pretoriu, ei? Predă-o comandantului Gărzii!

Marcellus se supuse. Centurionul întinse fără voie mâna după ea, dar când s-o primească, veşmântul îi scăpă din mână. Centurionul ridică fruntea cu mândrie ca Marcellus s-o ridice, dar el nu se mişcă.

— Dă centurionului cămaşa! Porunci Caligula.

Marcellus se plecă şi, ridicând-o, o oferi centurionului, care se feri la o parte şi făcu semn pretorianului de lângă el s-o primească.

Soldatul întinse mâna şi, când o luă, o scăpă şi el pe mozaicul sălii. Cei din sala banchetului păreau că nu îndrăznesc nici să mai respire.

— Adu-o încoace! Strigă Caligula cu trufie şi întinse mâna cu degetele răşchirate spre el.

Marcellus se plecă din nou şi, după ce o ridică se apropie de el. În momentul acesta, Salomeea ridică privirea pe neaşteptate şi, întâlnind ochii împăratului, se încruntă ca să-l prevină să n-o primească.

— Dă-o fiicei legatului Gallus, porunci Caligula. O va păstra ca pe o amintire de la tine.

Urmă o clipă emoţionantă. Marcellus se ridică pe vârful picioarelor şi o dădu Dianei, care se întinsese peste masă ca s-o primească. Se uitară îndelung unul la altul şi-şi zâmbiră, ca şi când ar fi fost numai ei singuri în sală. Marcellus se întoarse din nou alături de comandantul Gărzii şi privirile tuturor erau acum spre Diana, care strângea cămaşa la piept şi părea extaziată.

Împăratul Cizmuliţă nu era omul care să se lase impresionat cu uşurinţă, dar îşi dădu seama că situaţia aceasta începe să ia o întorsătură primejdioasă. Se aşteptase la un fel de dramă cu care să impresioneze pe senatori. Bătrânii aceştia trebuiau să se împace cu gândul că împăratul le cere credinţă şi supunere necondiţionată, indiferent dacă este vorba despre un plebeu de pe stradă sau despre un membru din casa patricienilor. Obrazul începuse acum să-i tresară furios. Se întoarse şi se uită la Marcellus.

— Se pare, că atribui o mare însemnătate acestui veşmânt vechi!

— Da, maiestate, răspunse Marcellus cu glasu-i liniştit.

— Vei fi oare destul de caraghios pentru a-ţi putea închipui că este vrăjit?

— În cămaşa aceasta rezidă o forţă neobişnuită, maiestate, pentru toţi cei care cred c-a fost purtată de Isus, Fiul lui Dumnezeu!

În largul sălii se simţi un fel de freamăt, ca o respiraţie intermitentă şi grăbită a celor care stătuseră până acum înmărmuriţi; sunete guturale şi nearticulate ale celor care ar vrea să spună ceva; ţăcănitul metalic al paloşelor care se loveau de armele vecinilor când cei prezenţi se întorceau să se uite la cei din apropierea lor.

— Aceasta este blasfemie! Ţipă Caligula. Cum ai îndrăzneala să stai aici în faţa noastră într-o zi ca aceasta când se desfăşoară serbările în cinstea marelui Jupiter şi să afirmi cu toată liniştea că evreul tău răstignit este de origine divină?

— Vorbele mele nu reprezintă lipsă de respect faţă de Jupiter, maiestate. Numeroasele generaţii ale neamului nostru şi-au recitat rugăciunile în templul lui Jupiter, dar împăratul meu nu l-a pizmuit din pricina cinstei ce i s-a făcut. El este binevoitor faţă de toţi oamenii care încearcă să se adăpostească sub aripa ocrotitoare a cuiva. Isus n-a venit în lume pentru a spulbera nădejdile oamenilor, ci pentru a determina pe toţi iubitorii de adevăr să asculte învăţătura sa şi să-l urmeze.

Diana era mândră, atât de mândră de Marcellus, în realitate, cel care se găsea în faţa judecăţii nu era Marcellus! Toţi cei care erau în această uriaşă sală de judecată, afară de Marcellus, se găseau aici pentru a fi judecaţi. Caligula tuna şi fulgera, dar acuzaţia lui nu se întemeia pe nimic. Ce împărat ar fi fost Marcellus, îşi zise ea. Era gata să se ridice în picioare şi să strige: „Senatori! Proclamaţi pe Marcellus împărat. El se va strădui să facă imperiul nostru din nou mare şi puternic!”

Ecoul fanfarelor din piaţă păru că începe să crească în intensitate. Strigătele deveniseră ascuţite şi nerăbdătoare. Sosise timpul ca procesiunea să pornească la drum.

— Tribune Marcellus Gallio, începu Caligula cu glasul sever, nu este intenţia noastră să te condamnăm la moarte de faţă cu părintele tău, care este bărbat în vârstă şi de faţă cu aceşti onorabili bărbaţi ce se găsesc alături de el şi slujesc interesele imperiului în Senat. Prin urmare, gândeşte-te bine înainte de a răspunde la ultima întrebare ce ţi-o voi pune. Vrei să renegi şi să renunţi pentru totdeauna la greşita alegere pe care ai făcut-o asociindu-te cu acest evreu din Galileea, care spune despre el însuşi că este rege?

În sală se făcu din nou tăcere adâncă. Salomeea zâmbi dispreţuitoare şi, întinzându-se după brăţara de smaralde a împăratului, şi-o puse pe mână.

— Maiestate, răspunse Marcellus, dacă imperiul doreşte ca între oameni să domnească pacea, dreptatea şi buna învoire, regele meu va fi de partea imperiului şi a împăratului. Dar dacă imperiul şi împăratul au de gând să continue îngenuncherea şi măcelărirea oamenilor, ceea ce a pricinuit atâta jale şi groază în toată lumea – şi glasul îi deveni mai puternic – dacă toată omenirea nu va putea să aştepte de la imperiu altceva decât lanţurile sclaviei şi foamea, regele meu îşi va continua drumul pentru stârpirea acestor rele. Asta nu se va întâmpla mâine! Maiestatea-voastră nu va avea norocul să vadă întemeierea împărăţiei Lui, dar aceasta va veni!

— Acesta este ultimul tău cuvânt? Întrebă Caligula.

— Da, maiestate! Răspunse Marcellus. Caligula îşi îndreptă trupul.

— Tribune Marcellus Gallio, începu el, porunca noastră este să fii dus imediat în câmpul de exerciţii al arcaşilor palatului şi să fii executat pentru înaltă trădare.

Dar în timpul cât pronunţă această osândă sala se înfiora de senzaţia unei întorsături neaşteptate. Diana se ridicase de pe scaunul de la masa împăratului şi acum cobora mândră treptele estradei ca să-şi ta locul alături de Marcellus, care-i petrecu braţul împrejurul mijlocului.

— Nu, draga mea! Să nu faci aceasta, o imploră el ca şi când n-ar fi fost nimeni în apropiere. Ascultă vorbele mele, iubito! Nu trebuie să faci gestul acesta! Sunt gata să mor, dar nu văd nici un motiv ca tu să-ţi pierzi viaţa! Să ne luăm rămas bun unul de la altul şi după aceea mă vei părăsi!

Diana se uită în ochii lui şi zâmbi, apoi se întoarse spre împărat. Când începu să vorbească, glasul ei păru neobişnuit de adânc pentru o fată de vârsta ei, dar destul de limpede pentru a putea fi auzit de toţi martorii muţi ai acestei drame.

— Maiestate sunt şi eu creştină! Declară ea cu glas liniştit. Marcellus este soţul meu. Pot să-l însoţesc?

Se auzi un murmur surd de proteste care fremăta în largul sălii. Caligula începu să-şi frământe mâinile care-i tremurau şi clătină din cap.

— Fiica lui Gallus este curajoasă, răspunse el cu superioritate. Dar ea nu este acuzată de nimic. În acelaşi timp noi nici nu dorim s-o pedepsim, îşi iubeşte soţul… Dar iubirea aceasta nu-i va mai putea folosi după ce va muri.

— Îi va folosi, maiestate, dacă voi pleca împreună cu el, stărui Diana, deoarece în felul acesta nu ne vom despărţi niciodată. Vom fi întotdeauna împreună… Într-o împărăţie unde stăpâneşte dragostea şi buna înţelegere.

— Într-o împărăţie, ei? Zise Caligula şi începu să râdă sinistru. Va să zică şi tu crezi în prostia aceasta cu împărăţia, în sfârşit şi făcu un gest nepăsător cu mâna, ar fi mai bine să te dai la o parte. Tu n-ai fost judecată şi nu s a adus nici o acuzaţie împotriva ta.

— Dacă maiestatea-voastră este de acord, vă voi oferi dovada că sunt vinovată, răspunse Diana, aşa că voi putea fi şi eu osândită. Nu doresc să mai trăiesc între hotarele unui imperiu care se îndreaptă vertiginos spre prăbuşire, lăsându-se condus de un om pe care nu-l interesează bunăstarea supuşilor săi.

Cei din sală tresăriră, iar Caligula rămase cu gura căscată auzind cuvintele ei.

— Cred că vorbesc în numele tuturor celor care se găsesc în această sală, continuă Diana categorică. Bărbaţii aceştia înţelepţi ştiu cu toţii că imperiul se îndreaptă spre pieire… Dar cunosc şi pricina pentru care se apropie sfârşitul, întrucât mă priveşte pe mine, eu am alt rege şi doresc să plec împreună cu soţul meu în împărăţia lui.

Obrazul lui Cizmuliţă se făcu livid.

— Pe toţi zeii… Vei pleca cu el! Zbieră împăratul. Plecaţi… Amândoi… În împărăţia voastră!

Făcu semn comandantului pretorienilor. Acesta dădu un ordin. Apoi se auzi glas de goarnă. Tobele răpăiră prelung. Soldaţii voinici se rânduiră de plecare. Ordinul fusese dat. Marcellus şi Diana, ţinându-se de mână, îşi luară locul în careul pretorienilor, care înaintau încet spre ieşirea impunătoare a palatului. Bătrânul Gallio îşi făcu loc printre cei care se îmbulzeau să iasă, dar mâinile prietenilor lui se întinseră după el şi-l opriră.

Procesiunea pretorienilor cu cei doi condamnaţi dispăru sub bolta de marmură a palatului. Cei din sală tresăriră auzind glasul bezmetic al lui Cizmuliţă, care era beat.

Printre hohotele râsului său isteric se auzeau cuvintele batjocoritoare ale lui Cizmuliţă:

— Au plecat spre o împărăţie mai bună! Ha-ha-ha! Se duc împreună să întâlnească pe noul lor împărat!

Dar nimeni afară de Cizmuliţă nu fu dispus să râdă. Pe obrajii celor din sală nu tremura nici un zâmbet. Toţi rămăseseră tăcuţi şi întunecaţi. Când băgă de seamă că nimeni nu împărtăşeşte veselia lui, Cizmuliţă se ridică în picioare şi se apropie împleticindu-se de treptele estradei, unde Quintus îl apucă de braţ. Afară fanfarele cântau imnul lui Jupiter.

Marcellus şi Diana mergeau la pas cu escorta, ţinându-se de mână. Amândoi i erau palizi, dar amândoi zâmbeau. Cu paşi repezi procesiunea apucă în lungiţi coridorului, iar de aici coborî treptele de marmură şi ieşi în piaţa din faţa palatului. Mulţimea adunată, neştiind ce s-a întâmplat, dar închipuindu-şi că acesta este primul grup al patricienilor care se îndreptau spre templul lui luptter, îi primi cu aclamaţii.

Bătrânul Marcipor apăru în faţa grupului de curioşi şi pe obrazul lui slăbit lacrimile fugeau una după alta. Marcellus spuse Dianei ceva în şoaptă. Ea zâmbi şi dădu din cap.

Făcându-şi loc printre scuturile a doi pretorieni, aşeză cămaşa în braţele bătrânului sclav, care se întinse s-o primească.

— Dă-o Marelui Pescar!

SFÂRŞIT