CAPITOLUL XXIV.

Abia răsărise soarele, dar şi ziua de astăzi se anunţa călduroasă. Supraveghetorul oacheş sta sprijinit de stâlpul porţii şi căsca, urmărind lucrătorii ieşiţi în vie – vreo optzeci sau poate mai mulţi – care tăiau ciorchinii aurii cu cea mai mare grijă, deoarece strugurii aceştia erau destinaţi unor negustori de seamă din Roma.

Departe în josul drumului se vedea un nouraş de praf răscolit de picioarele unui măgăruş cenuşiu şi ostenit, înhămat între hulubele unei cotigi cu roţile înalte şi plină de fân. Un tânăr subţirel mergea înaintea cotigii şi întindea de căpăstrul măgăruşului, care, din când în când se oprea în loc, aşa că tânărul, care purta căciulă de lână împletită, se proptea cu nădejde în picioare şi începea să tragă de el pentru a-l determina să se mişte şi din atitudinea lui se vedea limpede că nu se mai poate stăpâni.

Supraveghetorul Ibiscus se uita la ei şi zâmbea. Pesemne tânărul habar nu avea cum se îndeamnă un măgăruş la drum, căci altfel ar fi mers alături de el cu o tufă de scaiete destul de mare. Ibiscus cunoştea toţi măgăruşii, cotigile şi argaţii de fermă din împrejurimi care uneori treceau în lungul drumului din Arpino, dar pe aceştia nu-i mai văzuse. Nimerii n-ar fi în stare să ducă la târg o încărcătură de fân cu o astfel de cotigă şi era convins că tinerelul care întindea de căpăstrul măgăruşului nu poate fi un lucrător agricol. Era îmbrăcat într-o tunică lungă şi grosolană şi purta încălţăminte caracteristică lucrătorilor pietrari, care sunt obişnuiţi să-şi apere picioarele împotriva despicăturilor de piatră ce sar de sub daltă. Căciula de lână împletită şi ţuguiată părea să fie de pescar şi nu era potrivită pentru o astfel de vreme. Ibiscus se întrebă de ce nu şi-o fi scoţând-o pe căldura aceasta. Exact în faţa porţii măgăruşul se opri din nou şi tânărul începu să întindă atât de furios de cureaua căpăstrufui, încât acesta se rupse şi rămase cu un capăt în mână – fără să se întoarcă spre Ibiscus, care se apropia de el – astfel că măgăruşul, simţindu-se liber, se apropie imediat de marginea drumului şi începu să pască iarba cu tânărul alergând după el şi străduindu-se să ridice căpăstrul care se tara prin colb. Ridică fruntea şi se uită la supraveghetor, apoi se apropie cu paşi mărunţi de cotigă, ştergându-şi mâinile delicate de pieptul tunicii de pietrar.

Ibiscus îşi trecu palma peste bărbie şi începu să-l examineze cu toată atenţia. Obrazul! Se lumină numaidecât de un zâmbet, căci îşi dădu seama cu cine are a face şi punând mâna pe cureaua de la căpăstru o desfăcu din cătărămi şi se uită la ea.

— Mi-am închipuit că eşti un argat, fiica mea, zise el cu blândeţe. Aşază-te colo la umbră şi te odihneşte până când îţi voi repara căpăstrul. Ia şi câţiva struguri din coşul acela ca să te mai răcoreşti. Pari foarte ostenită.

Fata se uită la el la început cu indiferenţă, apoi buzele i se întredeschiseră şi zâmbi, într-un fel care făcu pe bătrânul supraveghetor să simtă o căldură împrejurul inimii. Ridică mâna şi-şi şterse sudoarea de pe frunte şi, scoţându-şi căciula, de sub ea îi scăpă o cascadă de păr negru lucitor, care-i coborî până pe umeri. Ibiscus începu să râdă cu înţeles, fata râse şi ea, dar cu glasul chinuit, ca şi când ar fi fost un hohot de suspine.

— Eşti foarte amabil, răspunse fata. Voi luă un strugure… Mi-e atât de cald… Şi sunt însetată.

Măgăruşul lovise cu buceaua roţii zidul de piatră al porţii şi acum se străduia să se desprindă. Ibiscus trecu în partea din urmă a cotigii ca să smulgă o mână de fân cu care să-l liniştească până când va termina cu reparairea căpăstrului.

— Te rog, nu lua fân, ţipă fata înspăimântată… Nu se poate să-i dai fân, căci se îmbolnăveşte şi se uită la el cu ochii speriaţi.

Ibiscus întoarse capul spre ea şi încruntă din sprâncene.

— Ia să-mi spui şi mie ce ascunzi în cotiga aceasta, zise el şi Începu să răscolească fânul.

— Te rog!… Este fratele meu! E bolnav! Nu-l deranja!

— Ei nu mai spune! Ripostă Ibiscus. L-ai luat în cotigă şi l-ai acoperit cu fân! Nu-mi vine să cred! Sfârşi el şi începu să descarce fânul în mijlocul drumului. Va să zică tu eşti fratele cel bolnav! Exclamă el când dădu cu ochii de Demetrius.

Fata se apropie repede de supraveghetor şi-i puse mâna pe braţ în timpul cât Demetrius se ridică în picioare şi se uită la el încruntat.

— Suntem la mare strâmtoare, zise fata. Am venit în partea aceasta crezând că vom da de urma lui Marcellus Gallio, care ar fi putut să ne ajute.

— Marcellus a plecat mai acurri o săptămână, răspunse Ibiscus şi obrazul păru că i se mai luminează puţin. Sunteţi prieteni cu el?

În loc de răspuns, atât Demetrius, cât şi fata dădură din cap. Ibiscus se uita bănuitor când la unul, când la altul.

— Tu, prietene, eşti sclav, zise el uitându-se la urechea lui Demetrius. Aha, am înţeles! Se dumiri el. Sunteţi urmăriţi amândoi! Ieri au sosit nişte legionari din Capri care au cercetat vila stăpânului meu în căutarea fiicei lui Gallus şi a unui sclav grec, despre care bănuiau că sunt în drum spre Roma.

— Ai dreptate, interveni Demetrius. Tânăra fată este fiica legatului Gallus şi logodnica tribunului Marcellus Gallio, stăpânul meu. Pe mine mă cheamă Demetrius! Zise el şi Ibiscus tresări.

— Pare că este acelaşi nume! Murmură el. Ia spune… Acum câteva săptămâni n-ai primit o veste de la Marcellus?

— Ba am primit… Un mic pepene într-o cutioară.

— Fără nimic scris?

— Cu imaginea unui peşte… pe coajă.

Demetrius se uită cu atenţie în lungul drumului şi înainte şi înapoi şi coborî din cotigă. Departe în vie văzură că se urneşte o cotigă încărcată de coşuri cu struguri şi se apropie de intrarea curţii.

— Stai aici şi ocupă-te de măgăruşul acesta, dar fereşte-te să ieşi în calea argatului care se apropie. Cred că va fi mai bine ca deocamdată să vă opriţi aici. Apoi se întoarse spre Diana ca să-i spună: Cred că nu este nici p primejdie să mergi la vilă şi să întrebi de Antonia, soţia lui Kaeso. li vei spune cine eşti. Oamenii curţii nu trebuie să vă vadă împreună. Toţi oamenii din Arpino ştiu că sunteţi urmăriţi.

— Probabil le va fi teamă să mă adăpostească, zise Diana.

— De… Cred că îţi vor spune dacă le este teamnă său nu, ripostă Ibiscus. Nu se poate să întârzii aici… de asta sunt sigur!

Macedoneanul cel înalt care păzea intrarea vilei se uita la ea încruntat şi ochii lui o cercetară repede şi bănuitori.

— Şi ce treabă ai cu soţia lui Kaeso? Întrebă el. Poate ar fi mult mai bine să vorbeşti cu Appius Kaeso, tinere.

— Nu… Eu vreau să vorbesc cu soţia lui, stărui Diana. Nu sunt cerşetor! Adăugă ea ca să-l liniştească.

Macedoneanul plecă fruntea şi păru că se gândeşte la ceva, apoi zâmbi.

— Vino cu mine, zise el pe un ton de conspirator. O însoţi până în grădină, unde, văzând pe stăpâna-sa printre flori, făcu semn tânărului să-şi continue drumul singur şi el se întoarse la intrare.

Antonia, îmbrăcată într-o rochie uşoară tinerească şi în cap cu o pălărie mare de culoare roşie, supraveghea o sclavă care, cu cuţitul de altoi în mână, curăţa boschetele de trandafiri. Auzind paşi apropiindu-se, întoarse privirea şi examina pe străinul care se apropia.

— Poţi să pleci! Porunci ea sclavei şi se întoarse spre vizitatorul neaşteptat. Pleacă imediat!

— Iartă-rtiă c-am îndrăznit să te supăr cu prezenţa mea, începu Diana şi să mă ierţi şi pentru felul în care arăt. Am fost obligată să îmbrac hainele acestea bărbăteşti.

Antonia îşi arătă dinţii frumoşi.

— De… Probabil ai fost obligată să procedezi în felul acesta, dar în orice caz nu arăţi a bărbat.

— M-am străduit din toate puterile să semăn, zise Diana. Ce mă trădează?

— Toată înfăţişarea pe care o ai, răspunse Antonia şi se îndreptă spre o bancă de pe marginea aleii. Haide, aşază-te lângă mine şi spune-mi ce s-a întâmplat. Eşti urmărită, nu-i aşa?

Diana începu să-i spună pe scurt, dar destul de limpede pentru a fi înţeleasă, situaţia în care se găseşte, presimţind că poate avea toată încrederea în femeia aceasta.

— N-aş vrea să te bag nici în primejdie, adăugă ea, dar dacă aş putea face o baie şi m-aş putea odihni o singură noapte… Mi-aş putea continua drumul. Ochii Dianei erau plini de lacrimi.

— Cred că oricine care cunoaşte pe Marcellus va fi dispus să-şi asume anumite răspunderi, zise Antonia. Vino… Să intrăm în casă.

O însoţi în atrium, unde întâlniră pe Kaeso, care tocmai ieşea din bibliotecă. Se opri şi clipi de câteva ori din ochi, uitându-se la ele.

— Appius, începu Antonia, aceasta este fiica legatului Gallus, pe care au căutat-o legionarii zilele trecute… Diana, acesta este soţul meu.

— Dacă vreţi, voi părăsi casa aceasta imediat, zise Diana cu glasul plângător.

— Ce ai făcut de te urmăresc să te aresteze? Întrebă Kaeso şi se uită la ea cu atenţie.

— A fugit în insula Capri din cauză că-i era frică de băiatul acesta care a ajuns împărat, interveni Antonia. De aceea o urmăreşte ca s-o prindă şi a trimis în toate părţile legionari care s-o găsească.

— Uhâum! Murmură Kaeso. Am înţeles! Ticălosul de Cizmuliţă!

— Linişteşte-te! Îl preveni Antonia. Doar nu ai de gând să ne bagi pe toţi la închisoare. Ce facem acum… cu Diana? Trebuie să ştii, Appius, că ea este logodnica lui Marcellus!

Kaeso se însenină la obraz şi-i strânse mâna.

— Vei sta aici împreună cu noi! Declară el. Legionarii spuneau că sunt în căutarea unui sclav grec care a fugit împreună cu tine.

— Sclavul este în vie împreună cu Ibiscus, îl lămuri Antonia. Nu va strica să te ocupi şi de el, Appius.

— Ce facem cu slujitorii? Ei ştiu ceva?

— Mai bine să nu păstrăm întâmplarea aceasta în secret îi propuse Antonia. Le vom spune adevărul. Când vor afla că Diana este logodnica lui Marcellus şi că grecul este sclavul ei, nu cred să se găsească cineva în Arpino care să fie în stare…

— De asta nu trebuie să fii atât de sigură! Răspunse Kaeso. După cum ştii, s-a pus şi un preţ pe capul lor. Macedoneanul de la poartă cred că ar fi stare să profite pentru a câştiga o mie de sesterţi. Voi vorbi cu el şi cu toţi ceilalţi şi le voi spune că dacă voi afla c-au suflat vreo vorbă vor fi biciuţi… Eventual li s-ar putea întâmpla ceva mult mai grav…

— Vei proceda aşa cum vei crede că va fi cel mai bine, dragul meu, răspunse Antonia cu blândeţe. Eu însă sunt de părere că, având încredere în ei, va fi mai bine decât să-i ameninţi. Cred că, dacă ar fi aici, Marcellus ar fi de aceeaşi părere.

— Marcellus a fost întotdeauna de părere ca oamenilor să li se acorde mai multă încredere decât merită, zise Kaeso. Apoi se întoarse spre Diana şi zâmbi: Faci şi tu parte din gruparea creştinilor acestora?

— Nu, eu nu fac parte dintre ei. Pentru mine este o învăţătură prea grea pentru-a putea înţelege… În timpul cât a stat aici v-a vorbit mai pe larg despre această credinţă? Întrebă ea întorcându-se spre Antonia.

— A răscolit tot satul cu susul în jos, răspunse Kaeso. Antonia îţi va spune ce s-a întâmplat, căci a devenit şi ea creştină!

— Marcellus s-a purtat foarte frumos faţă de noi toţi, murmură Antonia. Apoi se uită dintr-o parte la Appius şi adăugă: Până şi faţă de stăpânul din Arpino.

Tânărul, Antoniu era atât de ocupat cu modelatul, încât nu ieşi toată ziua din odaia lui şi nu ştia că în casa lor se adăposteşte o fugară. În aceeaşi seară când intră în sala de mâncare şi imediat ce trecu pragul, se opri, întâlnind privirile limpezi ale unei fete adorabile, îmbrăcată într-un peplum de culoare trandafirie, care de fapt era al maică-si.

Antoniu fusese în trei rânduri împreună cu părinţii săi la Roma, unde avusese ocazia să vadă elegantele fete din familiile patricienilor în lecticile lor frumos împodobite şi de la distanţă, în lojele Circului, la festivităţile oficiale, dar până acum nu i se oferise ocazia să vadă din apropiere o fată din casta socială a Dianei. Se uită la ea atât de mulţumit şi atât de mirat, încât Kaeso, care întoarse capul spre el, începu să râdă uşor.

— Fiul meu, Antoniu, îi explică stăpâna casei înduioşată. Dragul meu, aceasta este Diana, fiica legatului Gallus.

— Ooo! Exclamă Antoniu cu glasul sugrumat. Legionarii te caută în toate părţile! Apoi se aşeză pe scaunul din faţa ei şi continuă s-o examineze. Cum de-ai reuşit să ajungi până la noi?

— Diana şi-a închipuit că aici va găsi pe Marcellus, îi explică Antonia.

— Cunoşti pe Marcellus? Întrebă Antoniu mulţumit.

— Este logodnica lui! Declară bătrânul Kaeso, apoi, în timpul scurtei pauze ce urmă după cuvintele acestea, adăugă: Asta înseamnă că este un tânăr cu noroc.

— Sigur că da! Exclamă Antoniu cu atâta entuziasm, încât părinţii lui începură să râdă.

Diana se uită la băiatul care o examina entuziasmat, dar refuză să zâmbească deoarece sentimentul lui de admiraţie i se părea sincer şi nu-şi putea permite să facă haz pe socoteala lui.

— Sunt foarte mulţumită să constat că toţi ţineţi atât de mult la Marcellus, declară ea cu glasul blând. Probabil timpul pe care l-a petrecut aici a fost plăcut şi pentru el. Tu eşti sculptorul, nu-i aşa? Maică-ta mi-a vorbit despre tine.

Când Antoniu.se frământă pe scaun şi-i răspunse că până acum n-a lucrat nimic ce ar merita atenţia cuiva, Diana îl întrerupse, spunându-i:

— Probabil vei fi de acord să-mi arăţi şi mie ce ai lucrat.

Glasul ei are rezonanţe adânci şi neobişnuite pentru o fată, îşi zise băiatul. Fetele, când au să-ţi spună câte ceva, vorbesc cu glasul ascuţit. Felul în care vorbeşte Diana îţi dă iluzia c-o cunoşti de vreme îndelungată. Dădu din cap cu sfială şi zâmbi resemnat, ca şi când arii vrut să-i dea să înţeleagă că nu trebuie să se aştepte la ceva deosebit.

— Marcellus este cel care l-a învăţat tot ce ştie astăzi, îi spuse Antonia cu glasul tremurând de recunoştinţă, ca şi când s-ar fi simţit obligată să mulţumească şi Dianei pentru această favoare.

— El ar fi trebuit să se facă sculptor în loc să devină ofiţer.

— Aşa este! Încuviinţă Antoniu. Lui nu-i plac luptele!

— Dar nu din pricină că el n-ar şti să lupte, se grăbi Diana să-l informeze. La Roma Marcellus este cunoscut ca unul dintre cei mai desăvârşiţi luptători cu gladiul.

— Serios? Se miră Kaeso. Nici nu mi-aş fi închipuit că pe el l-ar putea interesa sporturile primejdioase. N-a vorbit niciodată cu noi despre astfel de lucruri.

— Într-un rând l-am întrebat dacă a ucis vreodată pe cineva şi întrebarea aceasta l-a determinat să rămână extrem de abătut, zise Antoniu. Mi-a răspuns că nu doreşte să vorbească despre această chestiune.

În aceeaşi clipă strălucirea de pe obrazul Dianei se şterse şi micul Antoniu îşi dădu seama că a vorbit despre un subiect delicat. Se simţi şi mai sfios când auzi întrebarea tatălui său.

— Probabil ştii despre ce este vorba? Întrebă Kaeso. Fără să ridice privirea, Diana dădu din cap şi oftă.

— Îţi plac caii? Întrebă Kaeso, dându-şi seama că ar fi mai bine să schimbe subiectul conversaţiei.

— Da! Răspunse Diana îngândurată. Apoi se uită la ei pe rând. Cred că va fi mai bine să nu abandonăm în felul acesta subiectul despre care am vorbit până acum. Ar însemna să nu ne purtăm echitabil faţă de Marcellus, Acum doi ani i s-a dat ordinul să osândească pe cineva la moarte şi mai târziu s-a constatat că osânditul n-a fost vinovat de nici o crimă şi că se bucurase de mare stimă în faţa celor care L-au cunoscut. Din pricina acestei nedreptăţi a rămas profund abătut.

— Este uşor de înţeles! Declară Antonia cu simpatie. N-am văzut încă un bărbat care să fie atât de blând şi de milostiv ca el, căci întotdeauna se străduia să facă altora numai bine.

Simţindu-se nerăbdător să alunge tristeţea Dianei, Appius Kaeso începu să vorbească despre simpatia cu care era privit Marcellus de către cei din Arpino. Imediat după aceea constată mulţumit că privirile Dianei s-au limpezit şi că-l ascultă cu toată atenţia, uitându-se la el cu ochii umezi când îi pomeni despre bunătatea lui Marcellus şi despre ideea construirii unei piscine, care fusese în întregime a lui.

— Este un tip cu totul neobişnuit, adăugă Kaeso râzând. Fără să-ţi dai seama, te determină să faci anumite lucruri la care nici nu te-ai gândit, ca după aceea să susţină sus şi tare că ideea a pornit de la tine, nu de la el. Evident, procedeul acesta urmărea să te determine să te simţi mulţumit, ca după aceea să doreşti din nou să faci ceva în interesul semenilor tăi din proprie iniţiativă.

Antoniu rămase mirat de vorbele tatălui său şi, când întâlni privirea maică-si, îi făcu semn cu ochiul, dar ea îl preveni să nu-l contrazică.

— În orice caz, Marcellus a fost o fire neobişnuită, continuă Kaeso. Se vedea fără nici o greutate că în viaţa lui s-a bucurat de toate avantajele şi c-a trăit bine, dar cu toate acestea ieşea în câmpul cu pepeni şi lucra alături de ceilalţi, ca şi când ar fi fost de o seamă cu ei. Din pricina asta oamenii ţineau foarte mult la el. În fiecare seară se adunau împrejurul lui, aşezându-se pe iarba verde, şi-l ascultau povestind întâmplări despre viaţa bărbatului aceluia pe care l-a chemat Isus – undeva în ţara evreilor – care a săvârşit tot felul de minuni. Dar cred că despre asta ţi-a vorbit şi ţie!

— Da, mi-a vorbit, admise Diana.

— Oamenii l-au osândit la moarte, adăugă Antonia.

— Dar Marcellus afirmă c-a înviat din morţi, deşi eu sunt convins că aici trebuie să fie o greşeală, declară Kaeso.

Antoniu, care nu luă parte la această conversaţie şi părea că n-aude nimic din ceea ce spun, sta nemişcat şi cu ochii rătăciţi, aşa că atrase atenţia maică-si. Kaeso şi Diana în mod instinctiv se întoarseră şi se uitară la el.

— La ce te gândeşti, băiete? Întrebă Kaeso pe un ton de glumă, ca şi când s-ar fi străduit anume ca întrebarea lui să nu pară severă.

Prefăcându-se că n-a auzit întrebarea tatălui său, Antoniu se întoarse şi se uită la Diana.

— Ştii cine a răstignit pe galileeanul acela? Întrebă el grav.

— Da! Admise Diana.

— Îl cunosc şi eu?

Diana dădu din cap şi Antoniu lovi cu pumnul în tăblia mesei.

— În cazul acesta totul se limpezeşte de la sine! Declară el cu convingere. Marcellus a ucis pe omul acesta, care şi-a petrecut viaţa făcând numai bine semenilor săi şi consideră că singura posibilitate de a ispăşi această faptă este să-şi petreacă şi el viaţa în acelaşi fel, adăugă Antoniu cu glasul tremurând de emoţie. Nu se poate stăpâni, căci presimte că în felul acesta va putea să obţină iertarea lui Isus!

Appius şi Antonia se uitară la fiul lor cu interes, dar nu îndrăzniră să scoată nici o vorbă.

— Da, Antoniu, dar aceasta nu este totul, declară Diana. Marcellus este convins că bărbatul acesta este încă în lume şi va rămâne de veci; crede că de aici înainte se va întemeia o nouă împărăţie, condusă după principiul bunei învoiri dintre oameni; nu vor mai fi războaie, nici încăierări, nici jafuri…

— Diana, gândul acesta mi se pare nobil, interveni Kaeso. Cine nu doreşte pacea şi liniştea? Cine ar putea să nu fie mulţumit când va constata că ţara este condusă de oameni cinstiţi şi buni? Dorinţa aceasta nu este nouă. Dar adevărul este că orice stăpânire va veni va fi mai bună decât cea pe care o avem acum. Ar fi absurd să crezi în această posibilitate şi Marcellus, care este un tânăr atât de inteligent, ar trebui să ştie atâta lucru. El îşi sacrifică viaţa de dragul unei himere!

— S-ar putea să nu fie himeră! Protestă Antoniu. Dacă se va întâmpla ca de aici înainte să putem trăi într-o lume mai bună, aceasta va trebui să înceapă undeva… Şi cândva, nu-i aşa? Probabil lumea aceasta a început chiar acum? Ce părere ai Diana?

— Eu nu ştiu… Ce să-ţi răspund Antoniu, zise Diana şi, acoperindu-şi ochii cu palmele mâinilor, clătină din cap. Singurul lucru pe care-l ştiu este c-aş fi fost în stare să sacrific orice ca să nu se întâmple ceea ce s-a întâmplat.

După ce trecură trei săptămâni fără să intervină nimic deosebit, Diana se întrebă dacă nu cumva ar fi momentul pentru a se întoarce la Roma. Probabil tânărul împărat şi-a uitat de nemulţumirile lui şi a încetat s-o mai caute. Kaeso însă nu era atât de optimist.

— Cizmuliţă a fost până acum prea ocupat, declară el, din cauza funeraliilor lui Tiberiu şi a festivităţilor propriei sale încoronări, care au ţinut vreme de o săptămână, aşa că nu s-a putut gândi la altceva. De uitat însă nu te-a uitat. Prin urmare eu sunt de părere să mai zăboveşti.

Antonia îşi petrecuse un braţ împrejurul umerilor Dianei.

— Toţi v-aţi purtat foarte frumos cu mine, dar cred că mama este neliniştită din pricina mea. Este sigur că spionii împăratului s-au dus mai întâi la ea şi i-au cerut informaţii despre mine. Dar ea nu ştie altceva decalcă am fugit din insula Capri cu o barcă. Nu pot nici să-i scriu, de teamă că pretorienii vor da de urma mea aici la Arpino.

Uneori seara, Demetrius, care lucra în vie şi sta în casa lui Ibiscus, venea să se intereseze de ea. Diana îl sfătuia să aibă răbdare, dar ştia că el este neliniştit şi aşteaptă nerăbdător să meargă la-Marcellus.

Într-o seară, în timpul cinei, Kaeso păru atât de preocupat încât Diana presimţi că trebuie să se fi întâmplat ceva. După ce intră din nou în atrium constată că Ibiscus o aşteaptă ca să-i dea un mesaj scris în greceşte. Mesajul fusese trimis în mare grabă. Demetrius plecase la Roma în căutarea stăpânului său.

„Prezenţa mea aici nu poate decât să agraveze primejdia ce te ameninţă. Kaeso este de acord cu felul meu de a proceda. Este un bărbat generos. Primeşte sfatul lui. Să nu încerci să dai de ştire mamei tale. Dacă-mi va fi posibil, voi încerca s-o informez.”

Ibiscus se oprise pe scara peristilului deschis, aşa că Diana se apropie de el. Îl întrebă dacă Demetrius a plecat pe jos sau a luat cotiga şi măgăruşul cu care sosiseră la Arpino.

— Grecul a luat unul din gonacii cei buni ce-i aveam în grajd şi a îmbrăcat hainele stăpânului, răspunse Ibiscus.

Se întoarse între ceilalţi membri ai familiei şi-i găsi aşezaţi împrejurul havuzului, vorbind cu glasuri domolite despre ceea ce ar trebui să facă acum cu ea.

— Te-ai purtat foarte frumos faţă de Demetrius, se adresă ea lui Kaeso cu glasul blând. Sper că ştiţi cât de mult apreciez ceea ce aţi făcut pentru el, pentru mine şi pentru Marcellus.

Kaeso făcu o mişcare nepăsătoare cu mâna, dar privirile lui păreau tulburi.

— Aici grecul nu se simţea în siguranţă, răspunse el. Adevărul este că astăzi nimeni nu se mai poate simţi în siguranţă nicăieri, în timpul acestei după-amiezi s-au întors doi cărăuşi de ai noştri pe care i-am trimis la Roma. În oraş au început tulburările. Plebea derbedeilor ameţiţi de băutură a început să devasteze şi să atace cetăţeni onorabili pe stradă, împăratul afirmă că tulburările acestea sunt conduse de creştini, aşa că a ordonat să fie arestaţi şi biciuiţi.

Diana deveni palidă de spaimă.

— Ce o fi făcând Marcellus? Zise ea. Sunt convinsă că el nu va încerca să se ferească de primejdii.

— Oamenii mei mi-au spus că autorităţile caută pe Demetrius mult mai înfrigurate decât până acum, adăugă Kaeso. Şi tot aşa te caută şi pe tine, Diana. Se pare că Demetrius este urmărit pentru o acuzaţie mai veche, pentru atacarea unui tribun. Au dat ordine să fie prins viu sau mort. Împăratul afirmă că te caută pentru a te feri de orice primejdii. S-a răspândit zvonul că grecul te-ar fi răpit şi Caligula vrea să te găsească pentru a te salva din mâinile lui.

— Bietul Demetrius! Exclamă Diana… Cum va putea scăpa dacă este urmărit de atâţia inşi?

— De… El ştie că viaţa lui nu mai valorează nimic dacă-l vor prinde, declară Kaeso abătut. Poţi să fii sigură că cei care vor face această încercare vor plăti scump răsplata pe care ar vrea s-o câştige.

— A plecat înarmat? Întrebă Diana.

— N-are altceva decât un pumnal.

— Appius a postat paznici pe toate culmile de unde se vede drumul ce intră şi iese din Arpino, a intervenit Antonia. Imediat ce vor constata că se apropie legionari, au poruncă să se întoarcă la curte şi să dea de ştire.

— Rândul trecut când au fost aici au cercetat toată vila din tavan până în temelii, dar nici nu s-au gândit să întrebe lucrătorii dacă au văaut ceva, declara Kaeso. Le-a fost imposibil să-şi închipuie că fiica legatului Gallus ar putea să lucreze într-o vie alături de locuitorii din Arpino.

— În cazul acesta via ar fi locul cel mai potrivit ca să mă ascund! Exclamă Diana.

Antonia şi Appius se uitară unul la altul.

— Appius n-a îndrăznit să-ţi facă această propunere, zise Antonia.

— Cred că mi-ar face plăcere să lucrez la vie, zise Diana.

— În cazul acesta te vei pregăti să pleci mâine dimineaţă, răspunse Kaeso mulţumit. Antonia îţi va găsi un costum de lucru. Aş fi preferat să se găsească o altă posibilitate de a te ascunde, Diana, dar nu există niciuna şi aici în vilă nu este deloc prudent să mai întârzii. Nu este exclus ca, dacă te-ar găsi, să fii tratată cu toată consideraţia, dar să nu uiţi că eşti urmărită de împărat şi ceea ce face Caligula nu poate să fie faptă bună.

Pe la ora două după miezul nopţii, bătrânul Lentius, care dormea ca un buştean, se trezi pe neaşteptate şi se ridică în coate ca să poată asculta ce s-a întâmplat. Bambo, care dormea întotdeauna în apropierea lui, asculta şi el şi începuse să mârâie.

De afară se auzeau paşi stinşi de sandale şi răbufneli de copite. Cineva aducea un cal, ţinându-l de căpăstru. Lentius desprinse felinarul din cui şi deschise uşa. Bambo se strecură pe lângă el şi, ieşind afară, începu să latre furios, dar imediat după aceea păru că s-a domolit şi începu să se gudure. Bătrânul grăjdar se luă după el şi ridică felinarul deasupra capului.

— Ssst… Taci Bambo! Se auzi glasul stins al cuiva din întuneric. Liriişteşte-l, Lentius, căci altfel va trezi toată casa cu lătratul lui.

— Demetrius! Exclamă bătrânul, uitându-se la obrazul lui palid.

— Ia calul şi freacă-l cu un şomoiog de paie, căci a făcut drum lung. Dar să nu-l adăpi, căci este prea încălzit de alergătură, zise Demetrius şi, ridicând mâinile, îl smuci de urechi.

— Bagă-l în grajd, zise Lentius, apoi intrară împreună. Ai fost urmărit de cineva? Zise el cu glasul stins după ce închise uşa. Ia uită-te! Calul a fost rănit, căci este plin de sânge pe umăr şi pe piciorul dinainte în partea dreaptă.

— Acesta este sângele meu, răspunse Demetrius, despuindu-şi umărul. Am fost urmărit de trei pretorieni călări, care m-au întâlnit pe Via Appia, pe o distanţă de cinci leghe. Am reuşit să trec pe lângă ei şi să-i las în urmă; dar unul m-a ajuns şi m-a lovit cu paloşul în momentul când l-am trântit din şa. Adu-mi puţină apă, Lentius şi o Bucată de pânză cu care să-mi leg rana.

…Bătrânul sclav examina rana adâncă şi şuieră printre dinţi.

— Eşti rănit grav, murmură el. Ai pierdut o mulţime de sânge. Tunica ţi-e udă de sângele care ţi s-a scurs până pe sandalele din picioare. Va fi mai bine să te întinzi puţin.

— Da, mă voi întinde, răspunse Demetrius cu glasul slăbit şi se întinse pe aşternut, iar Lentius se apropie de el cu o găleată de apă şi în mână cu un burete. Bambo amuşina curios, apoi se întoarse în loc şi începu să lingă sângele de pe piciorul dinainte al calului. Ascultă, Lentius, tribunul Marcellus a mai fost pe acasă în timpul din urmă?

Lentius îşi îndreptă trupul şi se uită la el mirat.

— Tribunul? Tu n-ai auzit? El a murit de acum trei luni, poate chiar mai mult. S-a înecat în mare… Bietul stăpân!

— Lentius, ştiu c-ai ţinut la tânărul stăpân şi tot aşa şi el la tine. Îţi voi încredinţa acum un secret. Dar să nu pomeneşti nimănui despre ceea ce-ţi voi spune! M-ai înţeles? Tribunul trăieşte… Şi se găseşte aici în Roma.

— Nu se poate! Exclamă bătrânul. Dar de ce nu vine acasă?

— Va veni într-o zi bună! Ascultă, Lentius… N-ai putea să trezeşti pe bătrânul Marcipor fără să te simtă cei din casă?

— Ar fi mult mai uşor să trezesc pe Decimus. El doarme la parter…

— De Decimus nu am nevoie. Fereşte-te din cale; mă voi duce singur după el. Demetrius se strădui să se ridice, dar nu reuşi. Sunt mai slăbit decât mi-am închipuit, gemu el. Încearcă să trezeşti pe Marcipor. Arunca ceva în camera lui şi, când se va apropia de fereastră, spune-i că ai nevoie de el. Dar să nu-i pomeneşti de numele meu. Spune-i s-aducă şi câteva fâşii de pânză. Rana văd că sângerează mereu. Dă calului o găleată cu apă. Dă-te la o parte, Bambo!

Puţin după aceea, Marcipor apăru gâfâind din greu şi urmat de Lentius.

— Eşti rănit grav, fiule! Murmură el. Va trebui să trimitein după medicul casei.

— Nu, Marcipor! Ripostă Demetrius. Prefer să-mi încerc norocul cu această lovitură de paloş decât să-mi pun capul în primejdie… Lentius, dacă ai loc liber în grajd, aşază calul şi dă-i o ţesală şi un aşternut de paie. Ia şi câinele de aici, căci de mine se va ocupa Marcfpor.

Lentius ieşi cu părere de rău, ducând calul de căpăstru şi urmat de Bambo. Marcipor trase zăvorul şi îngenunche lângă Demetrius, apoi începu să-i lege rana.

— Te găseşti în mare primejdie! Zise bătrânul cu glasul tremurat.

— Deocamdată nu este nici o primejdie! Spune Marcipor, ce ştiri ai mai aflat? Ai văzut pe Marcellus?

— Este în catacombe.

— Asta este o ascunzătoare sinistră.

— Nu este atât de rea cum ai putea să-ţi închipui. Creştinii s-au adunat acolo şi au provizii care ie vor ajunge lunj de zile. Sunt mai mult de o sută de inşi adunaţi acolo dintre cei care au fost identificaţi şi sunt urmăriţi de pretorieni.

— Vor fi prinşi ca nişte cârtiţe în vizuină după ce patrulele vor află unde se ascund.

— Nu cred că va atât de uşor, răspunse Marcipor. În ascunzătoarea aceasta străveche sunt coridoare subterane care merg până la depărtare de câteva leghe. Cred că legionarii nu vor fi dispuşi să coboare în întunericul acestor coridoare mergând câte unul. Ei ştiu despre cei care au intrat în aceste catacombe ca să prindă evreii persecutaţi că niciodată nu au mai nimerit drumul ca să poată ieşi din nou la lumină… Cum te simţi, Demetrius? Nu te-am -legat prea strâns?

Nu primi nici un răspuns. Marcipor îşi lipi urechea de pieptul despuiat al lui Demetrius, ascultă, îl scutură uşor, îl strigă înspăimântat, îl stropi cu apă pe obraz, dar Demetrius nu se mai mişcă. O clipă rămase deznădăjduit, neştiind ce să facă, apoi ieşi şi se îndreptă spre casă, întrebându-se pe cine ar putea să cheme în ajutor. Când trecu într-un suflet prin atrium, văzu pe bătrânul Gallio coborând treptele spre bibliotecă; senatorul era îmbrăcat numai în halatul său de noapte.

— Ce s-a întâmplat, Marcipor? Întrebă el.

— A sosit Demetrius, stăpâne… Este grav rănit… Trage să moară… În grajdul lui Lentius.

— Ai trimis după un medic? Întrebă Gallio şi apucă grăbit înaintea lui.

— Nu, stăpâne… Mi-a spus să n-aduc medic. El este fugar.

— Spune unui sclav să încalece şi să plece imediat după bătrânul Sarpedon. Ia pe cineva care să-ţi ajute să-i aduceţi în casă. Nu trebuie să moară în grajd cum ar muri un câine.

Lentius ridicase felinarul deasupra capului ca să-i lumineze drumul spre grajd.

— Demetrius! Strigă senatorul. Demetrius!

Pleoapele ochilor căzuţi în adâncul capului se deschiseră încet şi Demetrius respiră cu greutate, oftând îndurerat.

— La ordin… Stăpâne, murmură el stins şi buzele i se mişcară rigide.

— Fiţi cu băgare de seamă! Porunci senatorul celor care se îngrămădiseră în faţa uşii şi se uitau la ei speriaţi. Ridicaţi-l încet şi duceţi-l în casă. Îl veţi duce, Marcipor, în camera lui Marcellus. Dezbrăcaţi-l de hainele acestea pline de praf şi însângerate şi înfăşuraţi-l în pături călduroase. I în ergastulum se simţi o frământare neaşteptată printre sclavi când constatară că unul mai tânăr a încălecat şi pleacă în galop ca să aducă pe Sarpedon. Vreo şase rândaşi şi grădinari ridicară salteaua de paie şi plecară cu ea încet spre casă.

— Ar fi trebuit, Marcipor, să mă chemi numaidecât, îi spuse Gallio cu glasul sever în timpul cât făcură drumul până la vilă. Credeam că între voi mă bucur de altfel de reputaţie şi nu vă veţi închipui despre mine că voi rămâne indiferent când unul dintre slujitorii mei credincioşi este pe moarte.

— N-a fost uşor să iau o hotărâre, îngână Marcipor. Demetrius a fost urmărit şi n-ar fi venit aici dacă n-ar fi trebui să se intereseze de stăpânul său.

— Te referi la mine? Întrebă Gallio şi se opri în loc.

— Nu, stăpâne, mă refer la tribunul Marcellus.

— Cum se poate… El n-a aflat încă?

— El crede că Marcellus mai trăieşte, răspunse Marcipor cu glasul stins şi ştie că este în Roma.

Trecură pe lângă grupul de sclavi îngrămădiţi ÎH curte şi începură să urce scările peristilului.

— I-ai spus adevărul? Întrebă Gllio abătut.

— Adevărul este cel pe care-l ştie şi el, admise Marcipor şi întinse braţul ca să sprijine pe Gallio, al cărui obraz începu să tremure de spaimă.

— De ce nu mi-aţi spus şi mie? Întreba el chinuit.

— Stăpâne, Marcellus este creştin: or, oamenii aceştia sunt supravegheaţi de aproape. Nu voia să vină acasă şi astfel să-şi bage familia în primejdie.

— Spune-mi unde este acum? Întrebă Gallio urcând scara şi genunchii îi tremurau ca ai unui moşneag slă, bit înainte de vreme.

— În catacombe, stăpâne, răspunse Marcipor în şoaptă.

— Cum se poate! Fiul meu în subteranele acelea împreună cu tâlharii şi criminalii urmăriţi de autorităţi?:

— Acolo nu sunt nici tâlhari, nici criminali, stăpâne, ci numai oameni paşnici şi cumsecade, care s-au ascuns ca să scape de cruzimea unui imbecil sângeros care-şi zice împărat!

— Linişteşte-te, Marcipor, porunci Gallio când trecu prin faţa uşii de la camera Luciei, care se întorsese pentru câteva zile acasă, deoarece soţul ei, Tullus, fusese însărcinat cu o misiune specială. Cum am putea să trimitem vorbă lui Marcellus?

— Ar fi primejdios, stăpâne, dacă Marcellus ar fi urmărit până aici.

— Nu te mai gândi la asta! Trimite după el!

Sclavii aşezaseră pe Demetrius în pat şi acum începuseră să iasă din cameră.

— Să nu suflaţi nici o vorbă despre ceea ce s-a întâmplat! Le porunci Marcipor şi închise uşa pe urma lor tocmai în momentul când apăru şi Terţia şi se uită la el înspăimântată.

— Ce s-a întâmplat, Marcipor? Întrebă ea şi, uitându-se prin uşa întredeschisă, se repezi în cameră şi îngenunche în faţa patului. O, ce ţi-au făcut ticăloşii aceia, Demetrius! Gemu ea înecată de suspine.

Marcipor îi-puse mâna pe umăr.

— Vino, zise el cu glasul blând. Va tresui să ne dai o mână de ajutor. Du-te şi găseşte-mi câteva învelitori şi să le încălzeşti înainte de a le aduce.

După ce fata părăsi camera, Marcipor se strădui să scoată tunica de pe Demetrius, apoi se întoarse spre senator.

— Nu se poate să trimit pe cineva, stăpâne, după Marcellus; va trebui să merg eu, deoarece altul nu poate intra în catacombe, zise el.

— Şi cum se face că tu poţi să intri? Întrebă Gallio cu glasul sever. Sper că tu nu faci parte dintre ei?

Marcipor dădu din cap şi începu să desfacă nojiţele sandalelor lui Demetrius.

— În cazul acesta dă ordin să fie înşeuaţi doi cai şi pleacă imediat! Porunci Gallio. Fă-mi loc… Îi voi scoate eu sandalele, zise el şi, suflecându-şi mânecile halatului, începu să desfacă repede curelele rigide ale sandalelor lui Demetrius.

Puţin după aceea apăru Terţia cu învelitorile şi pe urma ei intră Lucia, în mână cu o cupă de vin fiert. Gallio luă o lingură şi turnă câteva picături printre buzele întredeschise ale rănitului. Demetrius le înghiţi în mod instinctiv, dar când senatorul îl ridică pe pernă şi-i duse cupa la gură nu mai făcu nici o mişcare. Terţia începuse din nou să plângă. Lucia o înghionti uşor şi-i făcu semn spre uşă. După ce rămaseră singuri, Gallio se întoarse spre ea.

— Fratele tău este în viaţă! Zise el.

Lucia făcu ochii mari şi se uită la el, îşi ridică amândouă mâinile la obraz şi căscă gura, dar nu putu articula nici un cuvânt, întinse mâna şi apucase tatăl ei de braţ.

— Marcipor a plecat după el, continuă Gallio şi se căznea să picure vinul fierbinte din lingură printre buzele întredeschise ale lui Demetrius. Sper că va sosi acasă tocmai la timp.

— Marcellus este în viaţă! Murmură Lucia neîncrezătoare. Unde este?

Gallio se încruntă la obraz.

— În catacombe! Răspunse el.

— O, nu se poate, tată! Exclamă Lucia. Nu trebuie să stea acolo! Oamenii aceia vor fi ucişi până la unul! Tată, gemu ea îndurerată, aceasta este însărcinarea pe care a primit-o Tullus. I s-a dat ordin să evacueze catacombele.

Gallio îşi duse mâna la frunte, ca şi când ar fi încercat să se ferească de lovitura aceasta dureroasă. Terţia a deschis uşa ca să intre Sarpedon, care se apropie de pat fără să zică nimic şi deschise pleoapele lui Demetrius. Apoi îşi apăsă palma pe carotida rănitului, clătină din cap şi-i pipăi inima.

— Aduceţi apă caldă; va trebui să facem comprese fierbinţi, porunci el. S-ar putea să nu folosească la nimic, dar trebuie să încercăm.

Nu fu nevoie de nici o explicaţie pentru a justifica prezenţa Dianei în calitate de lucrătoare în vii. Toţi cei din Arpino erau informaţi despre ceea ce j se întâmplase şi de trei săptămâni încoace nu mai vorbiseră despre altceva decât despre ea. Cei din vilă nu încercaseră să păstreze prezenţa ei în secret; la rândul lor, ţăranii din sat se simţeau încântaţi că li se acordă această încredere şi-şi ziceau că şi ei sunt obligaţi s-o apere.

Kaeso se simţea mândru de ei. Nu era lucru de nimic ca cei din Arpino să desconsidere premiul oferit pentru orice informaţie menită să ducă la descoperirea Dianei. Oamenii însă aveau câteva motive temeinice care justificau credinţa lor.

În primul rând, recompensa făgăduită de împărat era ceva îndoielnic, chiar atunci când ar fi câştigat-o cu cinste. Când s-a mai întâmplat ca funcţionarii imperiului să se ţină de vorbă? Oamenii aceştia erau convinşi că, din ce vei avea mai puţin de lucru cu funcţionarii imperiului, vei putea trăi cu atât mai liniştit. Toţi erau înşelători şi vicleni, începând de la împărat în jos pe scara funcţionarilor mai de seamă până la beţivul acela, care o dată pe an vine din Alatri ca să adune birurile. Cei din Arpino nu aveau nici o încredere în guvernul imperiului şi erau convinşi că este format din nebuni şi din netrebnici. Chiar dacă s-ar fi găsit un ticălos care să trădeze pe logodnica lui Marcellus, putea fi dinainte sigur că cel care va încasa răsplata făgăduită va fi altcineva, dar nu el. Aceasta fu părerea celor mai tineri, care într-o seară se adunaseră în bătătura satului şi discutaseră între ei ce s-ar putea face cu o mie de sesterţi făgăduiţi ca răsplată. Dar părerea Antoniei era că cei din Arpino au un motiv mult mai temeinic să păstreze secretul. Oamenii aceştia îşi aduceau aminte cu plăcere de tânărul Marcellus pentru multele îmbunătăţiri ce i le datorau. Chiar acum oamenii începuseră să vorbească despre el ca despre un erou legendar. Nu cunoscuseră încă pe nimeni care s-ar fi putut asemăna cu el. Cei din Arpino fiind susceptibili faţă de superstiţii, toţi credeau că se găseşte sub protecţia zeului său galileean, care, deşi propovăduia pacea şi buna învoire între oameni, se ştia despre el că pătrunde în casele oamenilor fără să bată la uşă; nimănui nu i-ar fi făcut plăcere ca pe o noapte întunecoasă să se pomenească că-l trezeşte din somn ca să-l întrebe pentru ce a vândut lui Caligula pe mireasa lui Marcellus.

În zorii zilei, când Diana trebuia să-şi înceapă lucrul în vie, Ibiscus opri câţiva bărbaţi mai bătrâni şi femei ca să le spună că va sosi şi ea la lucru şi care este motivul că este obligată să lucreze împreună cu ei. Oamenii aceştia trebuiau să dea de ştire tuturor că faţă de fiica legatului Gallus vor trebui să se poarte exact cum se poartă de obicei unul faţă de altul. Nu trebuie să-i facă nici un fel de concesii, nici să-i pună întrebări şi nici să se uite la ea; tot aşa nu trebuiau nici s-o ferească de muncă. Dacă se va întâmpla ca să intre legionarii în vie, vor trebui să-şi continue lucrul şi să nu se îngrămădească în apropierea Dianei, căci în cazul acesta cel mult ar atrage atenţia asupra ei.

Când apăru Metella, Ibiscus o opri la poartă şi-i spuse că va trebui să aştepte până când va sosi şi Diana. De aici o va conduce în partea cea mai depărtată a viei şi-i va arăta ce trebuie să facă.

— În realitate nu este obligată să lucreze, o preveni Ibiscus, dar va trebui să ştie cum să lucreze în cazul când ar veni cineva să vadă cine este în vie…

— Nu înţeleg ce te-a determinat să mă alegi tocmai pe mine în scopul acesta, protestă Metella. Nu cumva voi fi obligată să-i-car şi coşul ca să nu-şi murdărească mâinile delicate şi albe?

— R Ea nu-ţi va pricinui nici un fel de bătaie de cap, răspunse Ibiscus. Eu mi-am închipuit că-ţi va face plăcere dacă vei avea posibilitatea să cunoşti o fată din casta ei socială. Am constatat că Marcellus ţi-a fost simpatic.

— Să fac cunoştinţă cu ea, ei? Zise Metella şi făcu o strâmbătură. Aş vrea s-o văd şi eu ce plăcere va fi pentru ea când va face cunoştinţă cu o fată de seama mea.

— Nu fi atât de înţepată, zise Ibiscus. Iat-o că vine. Veţi pleca-împreună. Să nu te sfieşti deloc. Vei vorbi cu ea ca şi când ai vorbi cu oricare altă lucrătoare pe care o cunoşti de mai demult…

— Cu una cum aş fi eu, de pildă? Întrebă fata cu amărăciune.

— Am sosit, Ibiscus, zise Diana. Te rog să-mi spui în ce parte va trebui să apuc.

— Metella te va însoţi şi-ţi va spune, răspunse Ibiscus şi-i făcu semn spre fata din apropiere care se uita la ei încruntată. Fata se plecă şi-i întinse un coş, apoi plecară împreună şi văzu pe Diana că se străduieşte să ţină pasul cu ea.

— Sper, Metella, că nu-ţi voi pricinui prea multă bătaie de cap. Probabil dacă-mi vei arăta cum trebuie să procedez…

— Nu va fi nevoie să-ţi arate nimeni, răspunse Metella nepăsătoare, uitându-se drept înainte când trecură printre două rânduri de lucrători care se uitară la ele curioşi. Va fi de ajuns să te prefaci că lucrezi.

— O… eu aş vrea să lucrez cu adevărat, protestă Diana cu glasul scăzut, care contribuia ca tot ce spune să pară secret.

— Lucrând, îţi vei strica mâinile, răspunse Metella într-un târziu pe un ton de nemulţumire.

— Ei, haide, Metella, încercă Diana s-o îmbuneze. Dacă vei încerca să-mi dai să înţeleg că între noi este oarecare deosebire, mă voi strădui să nu-ţi mai spun nimic.

Obrazul Metellei se lumină de un zâmbet fugar, dar imediat după aceea se întunecă din nou şi-şi continuă drumul.

— Tu ai luat dinainte hotărârea ca eu să nu-ţi fiu simpatică, dar cred că nu procedezi just, zise Diana. Nu trebuie să uiţi că una faţă de alta va trebui să ne purtăm cum se poartă fetele între ele.

— Dar noi nu suntem numai două fete, protestă Metella. Tu eşti cineva şi eu sunt nimeni.

— În parte vorbele acestea sunt întemeiate, încuviinţă Diana. Eu sunt cineva şi tot aşa mi-am închipuit că eşti şi tu cineva. În orice caz nu arăţi ca şi când ai fi nimeni şi trebuie să fii convinsă de acest lucru.

Metella se uită repede la ea cu coada ochiului, ridică din umeri şi zâmbi.

— Vorbele acestea mi se par pline de haz, răspunse ea cu glasul sfios.

— Mie nu mi se pare deloc c-ar putea fi de haz, adăugă Diana sfioasă. Mă simt înspăimântată şi aş vrea să mă întorc la mama.

Metella încetini pasul şi se uită la ea cu un fel de simpatie.

— În vie nu te vor căuta, zise ea. Dar s-ar putea să te găsească în vilă, dacă vor sosi în timpul nopţii.

— La asta m-am gândit şi eu, dar n-am unde dormi în altă parte.

— Aşa este! Încuviinţă Metella cu glasul stins. Apoi lăsă coşul din mână şi-i dădu o pereche de foarfeci scurte şi grele. Tot ce ai de făcut este să tai ciorchinii foarte aproape de vrej şi să fii cu băgare de seamă ca să nu striveşti boabele.

O bucată de vreme lucrară alături fără să mai zică nimic, într-un târziu Diana se întoarse spre ea şi o întrebă:

— Spune, Metella, în casa ta nu se găseşte vreo odaie liberă?

— Îmi pare foarte rău, spuse Metella, dar casa noastră este foarte mică şi nu are mai mult de două odăi. Una este pentru părintele meu şi pentru mama. Cred că nu ai de gând să-ţi împărţi aşternutul cu mine?

— De ce nu? Întrebă Diana. Vrei să mă primeşti?

— Aş fi foarte mulţumită, răspunse Metella entuziasmată.

— Fireşte, îţi voi plăti pentru această bunăvoinţă.

— Te rog, răspunse Metella, nu încerca să-mi tulburi această plăcere.

Diana întinse mâna şi i-o puse pe umăr, apoi se uită în ochii ei.

— Mi-ai spus adineauri că tu eşti nimeni. Nu ţi-e ruşine de vorbele acestea?

Metella râse sfioasă şi, ridicând mâna oacheşă, îşi şterse ochii.

— Cât eşti de caraghioasă, Diana, zise ea cu glasul în şoaptă.

Marcipor călărea repede, căci motivul pentru care plecase era extrem de urgent. Noaptea era rece şi caii odihniţi, mai ales calul de călărie al senatorului. Marcipor, care nu mai încălecare de ani întregi, îşi zise că poate ar fi fost mai bine să fi luat calul lui Marcellus, căci pe acesta l-ar fi putut stăpâni mai cu uşurinţă.

Trecu fluviul peste impunătorul pod de piatră clădit de Iuliu pentru uşurarea circulaţiei pe Via Appia, apoi coti spre stânga şi apucă în hmgul unei poteci care se îndrepta spre miazăzi, îşi zise c-ar fi prea riscant să se apropie de catacombe întrebuinţând intrarea obişnuită. Dacă intrarea din crângul de cireşi ar fi supravegheată chiar din depărtare, ar fi imposibil ca cineva care soseşte cu doi cai să nu fie oprit.

Până acum nu întrebuinţase niciodată intrarea secretă când era singur şi nu era sigur nici c-o va putea descoperi, ea fiind foarte bine ascunsă în fundul unei cariere de piatră demult părăsite. Totuşi spera că va recunoaşte cariera imediat ce va ajunge în apropierea ei, deoarece era în vecinătatea unei gherete de pe marginea potecii. După ce ajunse, priponi caii şi începu să coboare în adâncul carierei, pipăindu-şi drumul în lungul peretelui de stâncă slab luminat de lună. Ajunse la o şuviţă subţire de apă, despre care îşi aducea aminte c-a mai trecut-o. Dincolo de apă era o deschizătură în stâncă, îşi făcu loc prin această deschizătură îngustă şi înainta cu băgare de seamă, până când fu oprit de glasul răstit al unui paznic. Marcipor îşi spuse numele şi paznicul, pe care-l recunoscu, îi spuse să se apropie.

— Am venit să iau pe Marcellus Gallio, zise el. Sclavul său, care face parte dintre noi, este pe moarte. Pentru un bărbat ca mine, Trasus, drumul pe care l-am făcut până aici a fost foarte greu. Vrei să te duci să găseşti pe Marcellus şi să-i repeţi vorbele pe care ţi le-am spus…?

— Dacă vei sta de pază în locul meu, pot pleca.

I se păru c-aşteaptă de vreme îndelungată în mijlocul întunericului, fără să audă alt zgomot împrejurul său decât bătăile propriei sale inimi, încercă să audă târşitul pricinuit de tălpile sandalelor pe aşternutul de stâncă, într-un târziu văzu departe în fundul tunelului care cobora în jos o flacără slabă de lumină. După ce se mai apropiară constată că Trasus este urmat de doi bărbaţi. Primul, era Marcellus… al doilea Marele Pescar!

Schimbară câteva cuvinte în şoaptă şi, tară să piardă vremea, se înţeleseră ca Marcellus şi Petru să plece, iar el îşi va petrece noaptea în catacombe.

— Ai spus tatălui meu că eu sunt aici? Întrebă Marcellus.

— Da, dar a fost atât de mulţumit când a aflat că mai eşti în viaţă, încât nu s-a mai supărat aflând că te-ai însoţit cu creştinii. Fii sigur că el nu te va trăda. Plecaţi acum, deoarece Demetrius nu mai are prea mult de trăit.

Lentius intră în grajd, ducând de căpestre caii asudaţi de-a lungul drumului. Lucia, care aştepta în porticul vilei, coborî treptele într-un suflet şi se repezi în braţele fratelui său, plângând încetişor şi încleştându-şi mâinile tremurânde pe braţele lui.

— Demetrius mai trăieşte? Întrebă Marcellus grăbit.

— Mai respiră Încă, răspunse ea, dar Sarpedon ne-a spus că se stinge repede, aşa că nu poate să trăiască mai mult de un ceas.

Marcellus se întoarse în loc şi făcu semn celui care venise cu el.

— Lucia, acesta este Simion Petru. A venit acum de curând din Galileea. Pe Demetrius îl cunoaşte şi el.

Străinul, de statură uriaşă şi cu barbă, se închină în faţa ei.

— Sunt sluga ta, soră! Murmură străinul cu glasul adânc.

— Bine ai venit, zise Lucia şi se uită la el cu ochii plini de lacrimi. Veniţi cu mine… Să nu mai pierdem timpul!

Gallio, obosit şi îmbătrânit înainte de vreme, îi aştepta în capul scării şi-şi îmbrăţişa fiul fără să zică nimic. Cornelia, profund impresionată de cele întâmplate, căzu la pieptul lui Marcellus, plângând şi murmurând cuvinte de alintare. Petru se oprise pe scară şi senatorul se întoarse spre el întrebător. Lucia îl prezentă:

— Un prieten de-al lui Marcellus. Cum ai spus că te cheamă?

— Petru, răspunse străinul.

Senatorul se înclină cu indiferenţă, ca şi când ar fi vrut să dea străinului să înţeleagă că în această casă nu se găseşte loc pentru oameni cu înfăţişarea lui. Dar Petru, care-şi pierduse răbdarea, se apropie de senatorul Gallio şi-i spuse pe un ton caracteristic celor care sunt obişnuiţi să poruncească altora.

— Condu-mă la Demetrius! Zise el.

Auzindu-i glasul, Cornelia se desprinse din braţele lui Marcellus şi se uită cu gura căscată la acest străin care venise la ei. Gallio ridică privirea şi păru c-a devenit mai mic alături de statura neobişnuită a omului acestuia şi fără să zică nimic apucă înainte spre camera în care era Demetrius, îl urmară toţi şi se înşirară împrejurul patului, iar Marcellus îi puse mâna pe frunte. La un semn al lui Gallio, care părea impresionat de prezenţa musafirului său misterios, Sarpedon se ridică de pe scaunul din apropierea patului şi le făcu loc. Cu o linişte care-i făcu pe toţi să se uite la el miraţi, Petru apucă mâinile fără putere ale lui Demetrius în palmele lui uriaşe şi le scutură.

— Demetrius! Strigă el cu glasul sonor, ca şi când ar fi strigat după cineva care a ajuns foarte departe. Demetrius nu-i răspunse, dar pleoapele ochilor părură că-i tremură uşor. Petru îl strigă din nou, de astă dată cu glasul atât de puternic, încât ar fi putut să-i audă cineva chiar de pe cealaltă parte a drumului: Demetrius! Întoarce-te!

Cei dimprejurul patului nu îndrăzneau nici să mai respire. Stăteau ca împietriţi. Apoi cu totul pe neaşteptate Petru îşi îndreptă trupul şi, întorcându-se spre ei, ridică braţele şi cu palmele întinse ale mâinilor le făcu semn să iasă din cameră.

— Plecaţi! Porunci el. Lăsaţi-ne singuri!

Se supuseră fără să zică nimic şi ieşiră pe coridor. Marcellus mai întârzie o clipă ca să întrebe dacă va trebui să iasă şi el. Petru dădu din cap şi începu să-şi scoată levita de pe el în momentul când Marcellus închise uşa camerei. Se opriră grămadă în capul scării, unde aşteptară câteva minute în tăcere, în nădejdea că vor auzi din nou strigătul uriaşului care pusese stăpânire pe casa lor. Marcellus se aşteptase să-i audă protestând, dar niciunul dintre ei nu zise nimic, împrejurul lor era tăcere adâncă şi din camera în care zăcea Demetrius nu se auzea nici un zgomot.

Puţin după aceea senatorul începu să coboare treptele scării încet şi cu băgare de seamă, umblând cu paşii caracteristici ai unui om îmbătrânit. Sarpedon îl urmă nemulţumit şi se aşeză pe o bancă. Cornelia apucă pe Marcellus de braţ şi intră în apartamentul ei, urmată de Lucia. Pe coridor nu mai rămăsese decât Terţia, care se apropie pe vârful picioarelor de uşa camerei în care era Demetrius. Se chirci în apropiere şi ascultă, dar nu auzea nimic decât propriile ei suspine.

La o jumătate de ceas după aceea, Marcellus ieşi din apartamentul maică-sii şi, apropiindu-se de Terţia, o întrebă ceva în şoaptă. Fata clătină din cap. Coborî în bibliotecă şi găsi pe părintele său aşezat în faţa mesei, aşteptând. Senatorul îi făcu semn spre un scaun. Imediat după aceea îşi drese glasul şi zâmbi sarcastic.

— Nu cumva prietenul tău, uriaşul cu înfăţişare de vagabond, îşi închipuie că va putea săvârşi o minune?

— Petru dispune de puteri neobişnuite, răspunse Marcellus, presimţind că de astă dată se găseşte în stare de inferioritate în faţa tatălui său.

— Felul lui de a proceda mi se pare cu totul neobişnuit! Vrea să se ocupe el însuşi de rănit, dă pe medic la o parte şi pe noi ne scoate din cameră, îţi închipui că va întrebuinţa un procedeu supranatural în timpul cât noi stăm aici şi aşteptăm?

— Nu m-aş mira câtuşi de puţin, răspunse Marcellus. Sunt de acord că Petru nu este din fire politicos, dar este cu desăvârşire cinstit şi sincer. Probabil va fi mai bine să nu ne facem o părere definitivă despre el înainte de a vedea ce se întâmplă.

— Nu se poate întâmpla nimic altceva decât că Demetrius va muri, declară Gallio. De murit ar fi murit în orice caz şi aş fi protestat împotriva prostiilor străinului acestuia dacă aş fi fost convins că Demetrius se va putea vindeca, procedând la luarea măsurilor indicate într-o astfel de împrejurare. Câtă vreme va trebui să mai aşteptăm ca evreul acesta să-şi termine descântecele… Sau ceea ce face acolo în cameră?

— Eu nu ştiu, tată, admise Marcellus. Apoi după o lungă tăcere îl întrebă şi el: Ai aflat ceva despre împrejurările în care a fost rănit Demetrius?

Gallio clătină din cap.

— Probabil ai aflat şi tu că Demetrius a ajutat Dianei să evadeze din insula Capri. Se mai spune că este urmărit de autorităţi pentru că la Atena ar fi atacat şi bătut pe un tribun roman.

Marcellus sări în picioare şi se plecă spre tatăl său.

— Va să zică a evadat! N-am auzit nimic până acum. Unde este?

— Se pare că nimeni nu ştie unde se ascunde. Acasă nu este. Împăratul pretinde că se interesează de siguranţa ei şi a trimis în toate părţile patrule ca s-o caute.

— Dar de ce se interesează tocmai el de locul unde se găseşte? Întrebă Marcellus indignat; apoi, văzând că senatorul nu-i răspunde adăugă: Probabil Demetrius ştie unde este Diana şi din pricina ei s-a expus acestei primejdii.

Gallio făcu un semn de deznădejde.

— Fiule, dacă Demetrius ştie unde este, secretul acesta îl va duce cu el în mormânt.

Cu sufletul chinuit de spaimă şi deznădejde, Marcellus urcă scara ca să se întoarcă în apartamentul mamei sale, pe care o găsi adormită. Lucia se cuibărise pe o canapea. Se aşeză lângă ea şi o apucă de mână. Lumina tulbure a zorilor începuse să-şi facă loc pe sub draperiile ferestrelor.

— Străinul acela este tot cu Demetrius? Întrebă ea în şoaptă. Marcellus dădu din cap abătut, se apropie de uşă şi, după ce o deschise, se uită în lungul coridorului. Terţia nu mai era acolo unde o lăsase, închise uşa şi se aşeză din nou pe canapea alături de soră-sa.

Terţia tresări când auzi că se deschide uşa. Obrazul bărbos al galileeanului apăru şi se uită afară.

— Du-te încet… ca să nu faci zgomot şi prepară-i o ciorbă fierbinte, zise Petru cu glasul în şoaptă.

— Va să zică va trăi? Întrebă Terţia emoţionată.

Petru nu-i răspunse, ci închise uşa uşor. Înţelegând că nu e încă momentul să informeze pe ceilalţi, Terţia apucă spre scara de serviciu. Când se întoarse, bătu cu latul palmei în tăblia uşii. Petru i-o deschise exact atât cât fu nevoie ca să se poată strecura înăuntru. Demetrius arăta foarte palid şi stă proptit între perne, dar părea că nu-şi dă seama ce s-a întâmplat cu el. Se uită la ea cu ochi stinşi.

— Să nu vorbeşti încă cu el, îi spuse Petru cu blândeţe. A venit de foarte departe şi este încă speriat, apoi întinse mâna după levită şi se îmbrăcă, îi, vei da să bea din ciorba aceasta atât cât va vrea să primească. Rămâi lângă el. Să nu chemi pe stăpânul casei decât atunci când îţi va spune el. Să nu dai voie nimănui să intre până când va mai prinde putere. Acum eu voi pleca.

— Cum se poate să pleci fără să vorbeşti cu niciunul dintre membrii familiei? Protestă Terţia. Fără îndoială vor dori să-ţi mulţumească pentru ceea ce ai făcut.

— Nu sunt în stare să răspund la întrebările ce mi le vor pune, răspunse Petru cu glasul stins şi Terţia îşi dădu seama că uriaşul este ostenit peste măsură. Nu vreau nici să vorbesc. Mă simt sleit de puteri. În pragul uşii se opri şi se mai uită o dată la Demetrius.

— Curaj! Zise el cu glasul aproape stins, dar poruncitor. Adu-ţi aminte de făgăduiala pe care am făcut-o în numele tău… pe care va trebui s-o respecţi! Va trebui să te întorci între oamenii din ţara ta… Pentru a mărturisi pentru Cristosul nostru care te-a mântuit!

Fruntea palidă a lui Demetrius se încruntă uşor, dar nu răspunse nimic.

După ce uşa se închise, Terţia umplu lingura şi I-o ridică la gură. Primi ciorba şi o înghiţi în linişte, apoi se uită la Terţia ca şi când ar fi încercat să-şi aducă aminte cine este. Îi mai dădu câteva linguri şi zâmbi uitându-se în ochii lui tulburi.

— Ai reuşit să mă recunoşti? Întrebă ea în şoaptă.

— Terţia, începu el cu glasul slăbit, apoi adăugă: Cheamă pe Marcellus.

Puse cupa cu ciorbă pe masă şi plecă în căutarea tribunului. Toţi ceilalţi se îngrămădiră împrejurul ei, punându-i întrebări stăruitoare, dar ea le răspunse că singur Marcellus poate intra la el. Marcellus sosi repede şi imediat ce intră în cameră apucă pe Demetrius de mâini.

— Petru te-a adus înapoi! Exclamă el cu glasul sfios. Demetrius îşi umezi buzele.

— Am făcut drum foarte lung! Murmură el.

— Îţi mai aduci aminte de ceva?

— Foarte tulbure.

— Ai văzut pe cineva?

— N-am văzut nimic limpede… Dar am auzit multe glasuri.

— Ai dorit şi tu să te întorci? Demetrius oftă şi clătină din cap.

— Unde este Petru? Întrebă Marcellus.

— A plecat! Răspunse Demetrius.

Din răspunsurile acestea laconice, Terţia înţelese c-ar vrea să vorbească între patru ochi cu Marcellus, aşa că ieşi din cameră cu paşi uşori. Obrazul lui Demetrius se lumină în mod vizibil.

— Diana este la Arpino în vila lui Kaeso şi se găseşte în siguranţă, dar va fi mai bine să mergi la ea. Împăratul ar vrea s-o prindă. Este în mare primejdie să fie descoperită.

— Te simţi destul de bine, Demetrius, întrebă Marcellus neliniştit, ca eu să pot pleca imediat?

— Da, stăpâne. Va trebui să plec şi eu. Petru a făcut o făgăduială. Sunt obligat să mă întorc în Grecia.

— Pentru împărăţia care va să vină! Declară Marcellus respectuos. Ţi s-a încredinţat o mare răspundere… Care va fi plină de primejdii, îţi voi pregăti imediat certificatul de mânu mittere.

— Îmi pare rău că te părăsesc, stăpâne, oftă Demetrius.

— Îmi pare şi mie rău, zise Marcellus. Dar dacă ai fost mântuit în schimbul unei făgăduieli, pe aceasta va trebui cu orice preţ s-o respecţi!

Terţia întredeschise uşa şi se uită sfioasă înăuntru ca să-i dea de ştire c-au vorbit de ajuns. Marcellus îi făcu semn să intre. Fata puse mâna pe cupa în care era ciorba şi se apropie de pat. Demetrius se întinse lacom după ea.

— Faci foarte bine! Încuviinţă Marcellus. Asta înseamnă că puterile îţi revin repede.

Presimţind că ceilalţi membri ai familiei vor fi nerăbdători să afle ce s-a întâmplat, se îndreptă spre apartamentul maică-si, unde-i găsise pe toţi împreună. Le spuse imediat că Demetrius se simte bine şi c-a început să mănânce.

— Imposibil! Exclamă Gallio şi se îndreptă spre uşă. Marcellus îi tăie drumul.

— Mai zăboveşte, tată, îl sfătui el. Încă nu se simte destul de bine şi ca să vorbească trebuie să facă un mare efort.

— Bine, dar vreau să vorbesc cu galileeanul acela! Protestă Gallio. Ceea ce s-a întâmplat acum în casa aceasta nu este un lucru lipsit de însemnătate. Demetrius trăgea să moară! Tot aşa spunea şi Sarpedon!

— Petru a plecat. Terţia mi-a spus că era foarte ostenit şi n-a dorit să vorbească cu nimeni.

— În ce fel crezi c-a putut să săvârşească această faptă? Întrebă Cornelia.

— El este un creştin! Răspunse Marcellus. Unii dintre oamenii aceştia care au trăit în apropierea lui Isus au fost hărăziţi cu putere neobişnuită. Trebuie să ştii, mamă, că pentru mine însănătoşirea lui Demetrius nu reprezintă o surpriză. Este şi el creştin. Mi-a spus că Petru i-a dat o însărcinare, pe care va trebui s-o îndeplinească. Va fi obligat să se întoarcă în Grecia ca să propovăduiască în mijlocul poporului său…

— Ca să propovăduiască? Întrebă Lucia curioasă.

— Cuvântul adevărului în vederea întemeierii unei noi împărăţii, răspunse Marcellus.

— Nu crezi că se va expune primejdiei dacă va începe să vorbească despre o nouă împărăţie? Întrebă ea.

— Fără îndoială se va expune, încuviinţă Marcellus. Dar pe Demetrius nu-l va opri gândul acesta.

— Probabil va fi mulţumit că se poate întoarce în Grecia, zise Lucia. Mi se pare că mi-ai spus că el s-a îndrăgostit de o fată din Atena? Cum o cheamă… Teodosia?

Senatorul le spuse că va coborî în bibliotecă să prânzească şi pofti şi pe Marcellus să vină cu el. Cornelia declară că ea se va culca din nou.

Lucia se întoarse în apartamentul ei, dar peste câteva minute bătu ia uşa lui Demetrius. Terţia îi deschise uşa şi părăsi camera.

— Suntem atât de mulţumiţi că te simţi din nou bine, încept) Lucia. Marcellus ne-a spus că te vei întoarce în Grecia. Şi-i puse inelul în palmă: L-am păstrat pentru tine. Acum va trebui să-l primeşti înapoi.

Demetrius se uită la inel şi-l ţinu între palmele mâinilor. Lucia se uită la el şi-i zâmbi cu sfială.

— Probabil îl vei dărui Teodosiei, zise ea. Demetrius zâmbi, dar se reculese imediat.

— Probabil ea îşi va da seama că este un inel prea costisitor, răspunse el. Cred că n-ar fi nici frumos din partea mea să-i cer să împărtăşească primejdiile prin care voi trece eu.

Sarpedon intră în cameră şi se opri la picioarele patului fără să zică nimic şi se uită mirat la pacientul său. Se vedea limpede că. Şi Demetrius a rămas mirat de prezenţa lui.

— Este medicul casei, îi spuse Lucia, îţi aduci aminte că în timpul nopţii a mai fost o dată aici?

— Nu, eu nu-mi aduc aminte, răspunse Demetrius.

— Ce a făcut… Uriaşul acela din Galileea? Întrebă Sarpedon şi trecu de cealaltă parte a patului.

— S-a rugat! Răspunse Demetrius.

— Căruţ zeu s-au adresat rugăciunile lui? Întrebă Sarpedon.

— Nu există decât unul singur! Răspunse Demetrius.

— Un zeu al evreilor?

— Nu… Acesta nu este un zeu al evreilor. El este Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul tuturor oamenilor din toate părţile pământului. Toţi se pot închina lui în numele lui Isus, care a venit pe lume ca să întemeieze o împărăţie a dreptăţii dintre oameni.

— Aaa… Asta este erezia aceea creştină! Exclamă Sarpedon. Prietenul tău din Palestina ştie că ar putea să fie arestat din cauză că se preface că vindecă bolile oamenilor cu ajutorul acestor mijloace?

— Se preface! Exclamă Lucia. Cred că n-a fost prefăcătorie când a vindecat pe Demetrius!

— Va trebui reclamat autorităţilor! Declară Sarpedon şi se apropie cu paşi rigizi de ieşire.

— Eu mi-am închipuit că un medic trebuie să se bucure întotdeauna când constată că unul dintre bolnavii săi a reuşit să se vindece. Indiferent de felul în care s-a vindecat, ripostă Lucia.

Sarpedon nu-i răspunse, ci închise uşa pe urma sa, apoi intră în bibliotecă unde senatorul şi Marcellus începuseră să prânzească şi, renunţând la obişnuita sa suavitate, începu să protesteze.

— Ei, haide, Sarpedon, ia loc, răspunse senatorul cu amabilitate şi prânzeşte împreună cu noi. Înţeleg motivul nemulţumirii tale. Dar aceasta de acum a fost o întâmplare neobişnuită. Ai făcut tot ce ţi-a Stat în putere. Fără îndoială, trebuie să fii mulţumit că grecul s-a făcut bine, deşi tratamentul la care a fost supus este – hai să zicem -neobişnuit.

Sarpedon refuză fructele oferite de Decimus şi rămase în picioare cutremurând u-se de nemulţumire.

— Cred că n-ar fi deloc plăcut, răspunse el cu glasul rece, dacă s-ar afla că senatorul a chemat în casa sa pe unul dintre creştinii aceia care uneltesc, pentru a îngriji de un bolnav care a fost adăpostit de el.

Marcellus sări în picioare şi se apropie de el.

— Ai uitat de jurământul lui Hipocrat! Ţipă el. Mi-am închipuit că singurul amănunt ce te-ar putea interesa în calitate de medic este vindecarea bolilor. Profesiunea aceasta a ajuns atât de degenerată, încât din răutate şi pizmă nu poate să mai suporte un bolnav care s-a vindecat cu altceva decât cu medicamentele fără efect pe care le întrebuinţaţi voi?

Sarpedon se retrase spre uşă.

— Tribune Marcellus, vei avea ocazia să regreţi vorbele pe care le-ai pronunţat acum! Ţipă el şi ieşi din cameră.

Vreme de câteva minute, după ce se aşezară din nou pe scaune, nici senatorul şi nici Marcellus nu scoaseră o vorbă.

— Eu credeam că vom reuşi să-l îmbunăm, zise Gallio. L-ai jignit în mândria lui. Ar putea să ne pricinuiască o mulţime de neajunsuri dacă ne va denunţa că adăpostim pe Demetrius…

— Este adevărat… va trebui să expediem pe Demetrius!

— Crezi că este destul de refăcut pentru a putea pleca astăzi?

— Va trebui să fie! Eu voi pleca la Arpino şi mă va însoţi şi el.

— Acestea sunt copilării, răspunse senatorul. El nu este astăzi în stare să încalece! Îl vom trimite cu o carigă până la Pe scara. Nu-mi vine să cred că se vor gândi să-l caute într-un port de pe Adriatica, zise Gallio şi, ridicându-se în picioare, începu să se plimbe prin cameră. Voi pleca şi eu cu el, adăugă Gallio. Prezenţa mea în carigă va contribui, probabil, ca să nu fie cercetat de aproape. Afară de asta, aş putea să-i fiu şi de folos, în cazul când nu vom găsi un vas gata de plecare, voi închiria unul care să-l ducă până la Brindisi. Acolo îi va fi mult mai uşor să găsească o corabie care va pleca spre Corint.

— Este o faptă extrem de generoasă din partea ta, declară Marcellus. Dacă toţi oamenii şi-ar trata sclavii în felul acesta…

— Ai dreptate, răspunse senatorul şi încercă să zâmbească. Până acum eu n-am avut obiceiul să scot propria mea carigă şi să-mi conduc sclavii când s-a întâmplat ca ei să plece din serviciul meu. Dar cu Demetrius este altceva. Şi-a recâştigat viaţa datorită unei făgăduieli, care va trebui respectată. Altfel n-ar mai avea dreptul să trăiască.

— Cred că tu „ai deveni un bun creştin, declară Marcellus, dar în aceeaşi clipă constată, după încruntătura tatălui său, că vorbele pe care le-a pronunţat nu sunt la locul lor.

— Oamenii cinstiţi, fiule, şi-au ţinut întotdeauna cuvântul cu mult înainte de propovăduirea credinţei creştine… Haide să ne pregătim de plecare. Ziua este favorabilă şi cei din Roma nu se vor gândi ca astăzi să urmărească un fugar. Locuitorii şi autorităţile nu se interesează de altceva decât de Ludi Romani. Spune-i lui Lentius să scoată carigă!