VIII

Tinerii o luară grăbit spre Marokkanergasse. Le era foame.

— Trei sfârtai la două! strigă Neagoe, scoțându-și ceasul de care era mândru. Ciorilor, de muiere!… Ne-a făcut să ne uităm de vipt. Și mi-i o foame și sete! O să beu un ol de bere. Haideți, minten, frățânilor, că nu ne mai primește moș Wihl.

La restaurantul Za den drei Tauben Ioan Luță din Bucovina, Hosanu de pe Mureș, Nicolai Oncu din Zărand, Bechnitz din Sibiu, bucovinenii Iancu Cocinschi și Morariu își isprăviseră de mult masa, unii cu gândul și la o cafea, pe care nu și-o putuseră plăti. Își așteptau prietenii și începuseră să creadă că nu vor mai veni.

— Dacă-i și Eminescu, să știi că au rămas în tabăra lui Kara-Mustafa, spuse Luță.

— În urdia lui Kara-Mustafa nu cred să fie și moș Wihl, ca să le dea de mâncare pe datorie, răspunse Cocinschi.

— N-au cu ce speza? întrebă Oncu.

— Poate că or fi având „pițule”, dar n-au mahmudele și icoșari, glumi Bechnitz.

Un dinte al lui Morariu clătinat cu vârful unghiei îi lămurea că nu prea aveau nici „pițule”.

— Tune dracu-n bani, bodogăni Hosanu.

— Uite-i, strigă unul, arătând spre ușă, pe care intrau lărmuitori și lihniți cei șapte tovarăși. Siguranța că niciunul din „șoacății” din restaurant nu știe românește, îi făcea să vorbească tare, ca la ei acasă.

— Cine-s domnii și de unde vin? întrebă pe nemțește un bătrân pe Eminescu rămas mai în urmă.

— Sunt rămășița celor șapte sute de studenți ai rectorului Laurentius Grüner și vin de la asediul Vienii.

— Diese Lumpen! bombăni bătrânul scufundându-se iarăși în ziarul său.

La una din mese printre mai mulți români se afla și un tirolez cu genunchii goi, cu haine verzi și cu pipa în gură.

— Dar pe urâtul ista cine l-a adus la masa noastră? întrebă Dan.

„Urâtul” se uită liniștit la noul venit.

— Aflați la dumneavoastră că știm și eu românește.

Dan nu se pricepea cum să se descurce… că n-a voit să spună… că n-a înțeles să… că…

— Nu face nimic la mine. Da poate aveți secret la dumneavoastră și nu vrem ca să înțelegem.

Neamțul fusese câtva timp administrator de păduri prin munții Bacăului…

— Credeam, mă, că v-au luat ostatici turcii, glumi Bechnitz.

— Ce turci? răspunse Chibici, mai abrașa de cât turcii, era să ne ia ostateci o diavoliță de femeie.

Vorbind apoi cu toții o dată, începând cu sfârșitul și isprăvind cu începutul; în fraze întrerupte și învălmășite, povestiră întâmplarea cu entuziasmul și deziluzia de ia urmă.

— O muiere, mă! făcea mereu Neagoe plesnindu-și limba. Mândră muiere!

— Las’ că tu te aprinzi repede, glumi Oncu.

— Minten un pocal, lovi Neagoe în masă, care uitase că se lăudase că va bea un „ol”. Ce mă aprind, mă? întreabă-i fără pe dânșii: place-vă de ea?

— Place, strigară cu toții veseli.

— Să spuie Pamfil ce ochi avea!

— Niște ochi albaștri, mă! dădu din cap Pamfil.

— Cum albaștri, Pamfile? că erau verzi, interveni Țurcan.

Se născu o ceartă; trei dintre dânșii susțineau că avea ochi albaștri și trei că avea ochi verzi.

— Bine, mă, se amestecă Morariu, să vă fie rușine; să nu-i știți nici măcar coloarea ochilor?

Îl întrebară atunci pe Eminescu. Fără chef de vorba, el dădu din umeri.

— Nu i-am băgat de seamă.

— Ce vorbești, mă?

— Așa și e, interveni Ciocan. Să fi văzut cum îi mergea gura în fața unui portret de femeie! Când femeia-i vie, umblă numai cu ochii pe jos.

Asupra părului nu încăpea îndoială: era auriu ca porumbul copt; cât despre statură, unora li se păruse înaltă și subțire ca o trestie, altora mică; iar despre îmbrăcăminte, părerile tuturor se cuprindeau în vorba lui Neagoe:

— Știe-le ciorile, că muierile nu mai gătează cu rochiile.

Nu se hotărau dacă era „fată” sau „nevastă” – cum ziceau ei ca la țară; unii îi dădeau șaptesprezece ani, alții douăzeci și cinci.

— Dar tu ce zici, Eminescule? Să nu răspunzi „ce-mi pasă!”

— Ba, asta îi pasă!

— Ce să zic? Spun și eu cum spune cronicarul despre Ecaterina, fiica vel vornicului Constantin Rusăt: o cucoană fată fecioară.

Despre „neam” discuția era și mai mare. Cei mai mulți credeau că-și bătuse joc de ei. Dan și Țurcan clătinau din cap nehotărâți. Neagoe ținea morțiș că e ovreică.

— Ida Schwartz, mă, cum îs eu Neagoe. N-ați văzut că avea și pistrui?

— De aceea te țineai de fusta ei, de îngălbenise bietul Eminescu, îl întrerupse Chibici.

— Puie-mi-se naiba în năravul tău de gură rea, protestă Neagoe. Când m-ai văzut tu că mă țineam de fusta ei? Mergeam și eu ca și voi; nu puteam fi mai grob.

— Întreabă-l pe Eminescu, dacă n-ar fi voit să fii ceva mai grob.

Se așternură pe haz; câțiva se puseră mână de la mână de porunciră câte o „ciubotă”, din care cinstiră cu toții pentru cucoana fată fecioară Ida Schwartz.

— De unde să ne dea în minte că-i ovreică? bombănea cu încăpățânate Neagoe.

— Dar pistruii? îl întrebă Chibici.

— Dă-i încolo de pistrui, că cine naiba i-a putut zări? Fără mi-a părut… N-am fost noi în stare să-i vedem ochii ori boiul și-o să-i vedem pistruii… No că zău – doamne iartă! Dar las că i-o fac eu, oricât de șodă o fi.

— Ce spui, mă? ce ai să-i faci?

— De asta n-am lipsă… mă pricep eu… Ce crede ca că o să ne ducă și duminica viitoare? Îi arăt eu…

— Ce tot te lauzi, mă? ce ai să-i arăți?

— Apoi n-o să-și bată ea joc de feciorii Ardealului. Eu una știu: duminica viitoare să nu venim niciunul, că doar n-o să merem cu o ovreică la capela lui Șerban-vodă!

Chestiunea se discută cu aprindere de toți cei de la mese.

— Ar fi grob să lăsăm o damă să ne aștepte – susținea cu demnitate Oncu.

— Ba, că se și nimerește!

— De ce nu se nimerește?

— Ida Schwartz nu-i o damă.

Argumentul păru totuși serios.

Cei mai mulți fură de părerea că Neagoe să-i ducă o scrisoare în Diauagasse, prin care să-i arate că nu pot veni.

— Las’ că-i spun eu că ne-am întors pe la cășile noastre ori că am intrat catane ori că am înfundat temnițele împărătești din pricina tabloului lui Mihai-Viteazul și a vorbelor nesocotite ale lut Eminescu.

— Dar tu ce zici, mă? Te duci? îl iscodi el apoi pe Eminescu.

— Ce-ți pasă? răspunse Eminescu visător.

— Cum o să meargă singur? interveni Țurcan… Știi că-mi place! Dacă-l mănâncă Ida când l-o vedea fără noi?

— Bine zici, încheie Neagoe. Păcat că un fecior ca el nu-i mai de doamne…