IX

În stradă, la un colț, Eminescu se strecură nebăgat în seamă, pe dreapta. Voia să rămână singur; îl înăbușea prezența zgomotoasă, vulgară a celorlalți; îl stânjenea mai ales Neagoe. Voia să hoinărească în neștire; o luă pe Graben, făcu de două ori ocolul Ringului, se întoarse spre Volksgarten și se tolăni pe o bancă sub un castan, din care frunzele galbene începuseră să se scuture. Se puse să observe o frunză în momentul desprinderii de pe ram; ar fi preferat să vadă un mugur plesnind. Nu se simțea bine nici în Volksgarten; voi să retrăiască momentele primelor zile ale venirii lui la Viena, cu obsesia acelei impresii de „Kaiserlich-Königlich”, ce-l urmărise pretutindeni, impresie ieșită din măreția pietrelor centenare și din caracterul de statornicie al palatelor, din aerul de rapacitate maiestoasă a ghearelor vulturului bicefal; sub apăsarea ei, însăși gingășia cunoscută a fetelor vieneze se desfășura ca o friză panatenaică în cenușiul palatelor tereziane în același ton de fermitate cezaro-crăiască, desprinsă din piatră și din perspectivă, din cadrul viu al vieții ca și din zvonurile istoriei. Nu-și mai putea regăsi impresia de odinioară. Porni spre chei și o luă de-a lungul Dunării, cum i se întâmpla când îl rodea vreo neliniște și nu voia să și-o mărturisească. Mărturisirea îi veni totuși: cât de frumoasă era necunoscuta de la Hofmuseum, cu mlădiere și cochetărie în mișcări! Unora li se păruse că avea ochii verzi, ochi verzi ea! Mai albaștri ca apa Dunării atât de cântată, ca cerul spălat de ploaie; ce privire leneșe, alintată, lăsată pe tine ca un ram înflorit iute săltat la o parte. Ida Schwartz! Cum ar fi putut avea Ida Schwartz privirea asta, mișcarea asta? Nu. Ea era smulsă din holdele pământului nostru, din cerul moldovenesc și din apele repezi ale munților noștri; domniță ieșită din filele cronicarilor și ale basmelor, din alaiul fetelor de curte ce au țesut epitafele și brocarurile mănăstirii Putna; degetele străbunelor ci au cusut mărgăritarele de pe pânza mortuară a lui Ieremia de la Sucevița. Argilă românească arsă de soarele românesc și sbicită de vântul nostru.

Uitându-se în apele Dunării, dintre valuri i se limpezi chipul necunoscutei cu privirea galeșă. Se scutură. Își aminti de Eufrosina, de „drăcușorul împielițat”, cum îi spunea el, și chipul ei îi zâmbi o clipă din ape; un val i-l risipi din nou. Nu era ca dânsa, suspină el extatic, și din unde se refăcu la loc privirea galeșă a necunoscutei. Mersese așa, fără popas în josul apei până ce mâna grăbită a serei începu să aprindă becurile. Dunărea se umplu de cuiburi luminoase din care, înmulțit, ea îi zâmbea. Frână și se întoarse pe loc, ca și cum l-ar fi strigat cineva din spate. O luă repede înapoi, gonit. Își adusese aminte de ceva? Nu. Nu-și adusese aminte de nimic. Se lovea totuși înapoi, gonit. Își adusese aminte de ceva? Numai când ajunse la poarta Hofmuseumului înțelese rostul grabei; se puse să refacă drumul de la amiazi, fără ea, dar cu ea în gând, tot atât de prezentă. Aici, la poartă, o văzuse bine cu părul auriu incendiat în iradiația soarelui perpendicular. Urmă drumul pas cu pas; aici îi zâmbise; aici se oprise ca să dea la o parte o frunză de castan lipită pe vârful pantofului; aici trecuse lângă Neagoe, împlântându-i în suflet ascuțișul pumnalului, aici se întorsese din nou la dânsul; aici făcuseră un popas mai mare și-i povestiseră istoria cu cartea domnească și cu anatema mitropolitului. Gândul că se împlinise blestemul: „să iubească cei dintâi ochi de femeie întâlniți, să i se târască la picioare ca un vierme, să nu-i poată da ceea ce i-ar cerși dânsul și nici el ceea ce i-ar cerși ea” – îl înveli într-o cămașă de gheață. Se opri apoi la locul unde se făcuseră prezentările, și unde ca îi spusese cu atâta căldură în glas:

— Cât de rău îmi pare că pleci! și-l învelise într-o plasă de alint, și-l răsfățase într-un leagăn de voluptate. Ar fi trebuit să-i răspundă „atunci mai rămân” ori să fi cerut voie să o vadă altădată, dar nu găsise niciun cuvânt; i se astupase gâtul și nu putuse lega ceva… Se trezi acum în Dianagasse, unde emoția îl copleși din nou; trecu pe celălalt trotuar și, ușurat, se puse să privească spre casa ce i se părea că avea ceva din ființa ei. Unele ferestre erau luminate, altele nu. Le numără: douăzeci de cat… patru caturi, optzeci de ferestre, din care numai douăzeci și patru luminate. Unde era fereastra ei? Intră pe calea presupunerilor; nu putea ședea la mezanin, nici sus de tot la mansardă; mai rămâneau celelalte două caturi. Le examină rând pe rând, ca pe o problemă. Părându-i-se prea neîngrijite, înlătură o parte dintr-însele; reținu cele cu flori. Nu putea să nu aibă flori. Rămăseseră, astfel, în discuție vreo zece; le cercetă comparativ; cea cu mai multe flori era camera ei. Înăuntru întuneric; nicio mișcare, nicio umbră. Se uită acolo un ceas fără să bage de seamă la trecătorii uimiți. Pe întuneric, o umbră albă de femeie se apropie de fereastră și o deschise. Cu toate că n-avusese timpul s-o deslușească, nu putea fi de cât dânsa. Cuprins de neliniștea că-l vede, o luă în sfârșit la goană, urmărit de dușmanul nevăzut al propriei lui emoții.

Viața lui se schimbă. Începu a-și ocoli prietenii. Se temea poate să nu-i citească în suflet și să nu glumească; glumele le primea de obicei cu voie bună, dar acum simțea că nu le mai poate primi. Ar fi vorbit de ea împroșcând-o cu vorbe flecare. Dacă i-ar fi luat apărarea, l-ar fi atacat și mai înverșunat. Neagoe ținea să zădărnicească excursia proiectată pe duminica viitoare; ori cum, el nu va veni. Nu mai dădea nici pe la restaurantul Moretti din Landstrasse, nici pe la moș Wihl de pe Marokkanergasse, nici pe la cafeneaua Troidl de pe Woliziele. Întâmplându-se să primească bani de acasă, se putea lipsi câtva timp și de prieteni și de credit la chelnerul Jean; găsise un mic restaurant Bischoffs-Bierhalle în Wipplingstrasse, unde mânca singur.

Prietenii se întrebau uneori:

— Ce-i cu Eminescu?

Întrebarea rămânea fără răspuns. Erau, de altfel, deprinși cu astfel de dispariții.

— Are bani, mormăia unul. Las’ că vine el la „pițulă”, când i s-or isprăvi.

— Mmm? făcea altul imitându-l și toți râdeau.

Luță și Morariu trecură totuși să-l vadă; îl găsiră în nori de fum, citind Grădina trandafirilor.

— Ce-i cu tine, mă?

Ce să fie? Nimic. Se scufundase în citirea unor cărți interesante și atât. Le vorbi cu entuziasm de literatura persană, se aruncă apoi într-o comparație a Grădinii trandafirilor sau Gulestanul lui Saadi cu Grădina fructelor sau Bostanul; cu excepția lui Omer Kayyan, Saadi i se părea cel mai mare poet al orientului, întrecând cu mult pe Ferdossi, și chiar pe Hafiz.

— Ascultați, mă, bucata asta intitulată Călătoria.

Certați cu poezia Morariu și Luță vroiră să plece; aveau ceva de preparat. Eminescu nu-i lăsă.

— Stați, mă, și ascultați, că n-ați mai auzit ceva atât de gingaș și de poetic.

Se porni apoi să le citească:

„Caravana ce stă să plece, nu duce cu ea numai mătăsuri de Loristan și oale cu apă de trandafir; ea duce și închinarea ce o îndrept spre ținuturile fericite, unde visez să merg cu tine.”

„Dar de ce să purced la o astfel de călătorie, de vreme ce părul tău împrăștie mireasma de care te-mbeți în Khotan și de vreme ce toată moleșeala Indiei se destinde în privirea ta!”

„Acolo, ce salbe ți-aș da ca să-ți fie mai de preț decât salbele sărutărilor, pe care ți le petrec pe după gât?”

„Ce plăceri ți-aș arăta ca să fie mai năprasnice de cât cele cu care te îmbeți, aici, ascultându-mă cum gem de dorință?”

„Apropia-se-va de mine paharnicul ce toarnă fericirea, ori se va duce fără să mă privească? Totuși, rouă încunună cu mărgăritare toate lalelele grădinii, și cea mai puțin frumoasă are și ea.”

„E o lacrimă pe genele tale? E o picătură de lună? E o privighetoare care cântă, ori iubitul tău deznădăjduit?”

„Sărutările zorilor au trezit pământul. Aștept ca și tu să mă scoți din nimicnicia mea, și să mă umpli de lumină…”

— Nu așa, mă, că nu e toată literatura lumii o atmosferă de pasiune și de melancolie la fel?

Morariu și Luță aveau puține cunoștințe de literatura lumii; nu le ardea de Saadi ci de examenele pe care le pregăteau. Dădură din umeri, cu gândul numai la plecare. Dar numai după ce le mai declamă și câteva ode din Hafiz și le dezvoltă învățăturile lui Budba-Sakhia-Muni și ale Nirvanei, ei izbutiră, în sfârșit, să plece umiliți, de atâta poezie și filosofie. Ca să-și facă inimă, pe scară, se porniră însă la bârfeală: că se ține de nimicuri, că frunzărește din toate și nu dă niciun examen.

— Ehe, dacă ar da și el examene ca noi, nu i-ar mai arde de Hafiz și Saadi! – încheiară ei mulțumiți de dânșii.

Când auzi de lecturile lui Eminescu, Neagoe bombăni:

— O veni el la „pițulă” – să-l trimitem atunci la Sakhia-Muni.

Mai mult însă de cât filosofia budistă, îl interesa casa din Dianagasse. Trecea de câteva ori pe zi, la ceasuri deosebite, numai pe trotuarul de dincolo; legând de dragoste sentimentul unei rușini, al unei fapte neîngăduite, dorea să vadă fără să fie văzut. Mai ales nesiguranțele începutului îl legănau într-o lume de irealitate, în care își găsea o adevărată satisfacție erotică. Pentru a crește în propriii lui ochi, îndrăznea uneori să treacă și pe trotuarul din fața casei. Își lua atunci atitudinea cerută de împrejurare; mergea prea grăbit, ori încet, nepăsător, cu ochii prin vitrine, fără scopuri hotărâte. Își închipuia că o întâlnește. Se prefăcea că n-o vede; aștepta să-l recunoască.

— De unde vii? îi spunea ea imaginar.

— De la cursuri.

Totul mergea firesc. Apoi:

— Bună ziua.

— Bună ziua.

— Ne vedem duminică?

— Negreșit.

— De abia aștept să vină duminică.

— Și eu.

Lucrurile se petreceau atât de simplu în imaginație! Numai realitatea i le complica. De altfel, necunoscuta nu i s-a mai arătat; puterea dorinței nu reușea să i-o scoată în cale. Poate că și plecase din Viena. Ar fi fost lesne să-l întrebe pe portar, dar nu îndrăznea. Revenea pe seară ca să pândească aprinsul luminii iar uneori și noaptea târziu la stingerea ei. „S-a culcat” își spunea el mulțumit. Aruncându-i apoi de jos un

— Noapte bună.

se întorcea, ușurat, ca după împlinirea unei datorii. Exaltarea lui nu se hrănea însă numai din extaz ci și din îndoială. Atitudinea femeii față de dânsul fusese limpede; vorbele ei îl măguliseră iar sărutarea privirilor o simțea și acum pe obraz.

— Cât de rău îmi pare că pleci!

îi spusese la despărțire cu o emoție ce-i tăiase răspunsul. Stângăcia lui, ea o va lua drept nepăsare. Nu fusese numai stângaci; îi observase atitudinea și față de Neagoe. Și pe dânsul îl învăluise în plasa acelorași priviri lâncede iar, la plecare, îi lunecase câteva cuvinte cu aceeași tremurătură de violoncel, îi spusese oare și lui cât de rău îi părea că pleacă sau altceva și mai intim? Se lăsa pradă îndoielii, până ce nu mai rămânea dintr-însa de cât atât cât trebuie durerii să se prefacă într-o aspră voluptate.