X

Duminică, pe o zi de toamnă atât de blândă ca și cea trecută, se afla în piața dintre cele două muzee de la ora opt. Nu venise cu gândul excursiei și nici nu se dusese la banca întâlnirii; se trăsese de cealaltă parte a pieței, după un castan, de unde nu va ieși de cât când o va vedea venind dinspre Dianagasse. Voia să-i explice lipsa prietenilor, pentru că-și închipuia că Neagoe n-o anunțase din timp. Care nu-i fu mirarea când îi văzu însă pe ardeleni și pe bucovineni sosind unul câte unul, sub forme de conspiratori. Ieși și dânsul din adăpost, și se ciocni cu Neagoe:

— Noa zău, strigă el furios, îmi foarte place, bătu-v-ar cucul de feciori de nimic. Așa ne-a fost parola și așa o respectați?

— Ia nu te mai mânca cu noi, îl înfruntă Ciocan, că ai făcut și tu la fel.

Ceilalți râseră:

— Ce râdeți, mă?

Ei tot râdeau.

— Ce aveți să râdeți așa? se încăpățână să întrebe Neagoe, de bună credință.

— Apoi cum să nu râdem, mă, interveni Chibici. Îți închipuiai că scapi de noi. Ne-ai giuruit să nu venim ca să ne-o sufli tu. Mă, da mintoși mai sunteți voi pe la Șălimbar!

— Eu? eu? se bâlbâi înăbușit Neagoe. La mine e altceva.

— Și de ce e altceva? se miră Dan; de când ai alte drepturi ca noi? Da’ hâtru te-ai mai făcut, mă!

— Cu bun tovarăș am mai pornit la drum, adăugă Țurcan; cu aista nu ieși la parte dreaptă.

— Lăsați-mă să vorbesc, se supără Neagoe; așa îmi trebuie dacă m-am pus cu niște nebuni.

Îl lăsară să vorbească: ca să nu pară „grob”, își luase sarcina să anunțe „dama” din vreme; dar cum era să o anunțe, când nu-i știa numele exact? De aceea venise minten la ceas ca să se roage frumos de iertare, că nu mai puteau mere la excursie. În loc de mulțam, ei îi săreau în cap.

— Bine o mai întoarce, mocanul, râse Dan; o fi el cam nătâng la unele, dar la femei e cu șurub.

Modest, Neagoe zâmbi mulțumit:

— De asta, ce-i dreptul, nu am lipsă.

Scoase ceasul cu care se tot fălea.

— Un sfârtai la zece, mănăstirea ei de ovreică, scrâșni el printre dinți.

Poetul se cutremură; îi cunoștea spurcăciunea gurii cu care împerechea pe nerăsuflate bisericile, prescurile, evangheliile, mucenicii și Christoșii. Îi veni să fugă, când necunoscuta se arătă pe neașteptate.

— Am întârziat poate? zâmbi ea prietenos.

— No, doar un sfârtai, răspunse Neagoe, punându-i sub ochi ceasul de argint moștenit de la tușa Vica.

Tinerii rămaseră în admirație în fața femeii îmbrăcată într-o rochiță albastră de tul, cu mânecile numai până la cot, deasupra căreia aruncase o ușoară mantilă de dantelă; în cap o pălărie de paie cu flori, legată pe sub bărbie cu o baretă.

Neagoe nu se putu opri:

— Mândră mai sunteți, doamnă, de mă și miră cum vă place de noi.

— Da? răspunse ea, scobindu-și două gropițe în obraz și lunecându-și privirea peste tineri până ce dădu de Eminescu, uluit.

— A! e și dumnealui; cred că acum i-ați ridicat pedeapsa…

— Procletul acesta, începu Dan, cu solemnitate domnească, grea faptă o săvârșit, doamnă, dară de când am chizmit cartea noastră domnească, am stat și ne-am chibzuit și ne-am zis că cela ce pierde fiecând nu va să afle vina sa, ci mută la altul; iară acestea de la Dumnezeu sunt tocmite, ca nimica să nu fie stătător pre lume, ci toate de răsipă și trecătoare; pre cei de jos îi suie și pre cei suiți îi pogoară ca să fie de pildă și de învățătură nouă, să cunoaștem, că nu avem nimica pre lume fără numai lucruri bune. Cu toate că cei buni vedem că au sfârșit bun și lăudat, iară ce răi rău s-au sfârșit, după cuvântul proorocului la psalm 33 zicând: moartea păcătoșilor este cumplită – iată că ne-am milostivit să-i ridicăm osânda și să-i dăm slobozenia ca să se înfățișeze înaintea domniei tale cu numele lui adevărat de: Mihai Eminescu.

— Mihai Eminescu? strigă necunoscuta cu țipăt sugrumat de lăstun deasupra apei.

— Ține-o, mă, că se prăbușește, bombăni Țurcan la urechea lui Dan.

Ea murmură încă o dată cu o surprindere răspândită pe întreaga-i față:

— Mihai Eminescu?

Cu ochi pironiți în gol, ca și cum ar căuta în trecut să-și aducă aminte de ceva, porni apoi, cântat și cristalin să rostească, fără șovăire, cuvânt după cuvânt, aruncate ca mărgăritarele într-o cupă de cristal:

una după alta, cele douăsprezece strofe, până la:

în tăcerea încremenită a tuturor, afară de a lui Neagoe, care murmură la urechea lui Ciocan:

— Tu înțelegi ceva, măi Ciocane, din ce, ciorile, bâiguie muierea asta?

Când necunoscuta sfârși, tot el se repezi:

— Frumos ați glăsuit, onorată doamnă, dar musai că trebe să fie pe păsărește.

Fără să-i dea vreo atenție, necunoscuta strânse cu putere mâna poetului:

— Eminescu, dumneata ești Mihai Eminescu! Te urmăresc încă din Familia. Venera și Madona e una din poeziile cele mai frumoase din câte am citit. Te admir și sunt fericită că te cunosc.

Eminescu rămase înțepenit, așa că Tancu trebui să-l împingă din spate, șoptindu-i:

— Du-te, mă, și zi-i mulțam frumos doamnei.

El făcu un pas și-i sărută mâna.

— Iacă strolea! se minună Neagoe. Știam noi că mere tot prin lună și că toacă versuri, dar nu cugetam că le și publică și că plac la doamne – că eu, drept oi spune, că n-am înțeles nimic.

Vorbele lui cădeau însă ca un bâzâit supărător de bondar. De emoție, poetul uitase să dea drumul mânei necunoscutei; trăgându-și-o, în sfârșit, ușor și așezându-și o buclă ce-i cădea peste ochi, ea spuse:

— Te-am cunoscut duminica trecută și de abia acum aflu că ești poetul, pe care tot Iașul îl admiră.

Apoi cu violoncelul patetic al glasului, cu care îi spusese „cât de rău îmi pare că pleci” adăugă:

— Ce de timp pierdut! O săptămână!

cu o privire visătoare peste vreme, și cu o profunzime de regret, pe care o strecură în toți. Chiar și Neagoe dădu din cap a mirare; astfel de cuvinte nu auzise de la „mândrele” lui din Șălimbar, nici de la fetele de pe Ring. Numai după ce-și reveni, se repezi cu o vorbă „hâtră”, cum le numea el:

— Noi nici nu cugetam că l-am pedepsit așa de strașnic duminica trecută, că musai că-l slobozeam. Așa trebe că i-a fost scris să fie, să afle numai azi cât îl admiră doamnele de la Iași.

Se întrerupse:

— Noa-zău! dar noi nici nu știm cum vă numiți, că tot nu ne vine să credem că sunteți Ida Schwartz, mai ales că aveți capul plin de poezii.

Necunoscuta râse:

— Ai dreptate, încuviință ea, cartea domnească mă dezleagă și pe mine; dar tare mă tem că ați tras o spaimă bună.

— De ce? întrebară câțiva cu jumătate de gură.

— Pentru niște voevozi, logofeți și boieri veliți ca dumneavoastră Ida Schwartz nu era chiar un plocon domnesc… Mărturisiți, că-i așa?

Codindu-se, tinerii se îndemnau unul pe altul.

— Mult aș vrea să știu, de pildă, ce a spus domnul Neagoe după ce am plecat?

— Apoi ce să spună? interveni glumeț Chibici. Tună, noa-zău, ciorile… și o fi amestecat poate și câteva prescuri și biserici, cum îi e obiceiul la zile mari.

Femeia râse.

— Aș fi voit să-i văd cum îi șade mâniat.

— Apoi de asta nu-i lipsă, că Neagoe se mânie, când nici nu gândești.

— Să nu-mi uit vorba și să vă dezleg de pedeapsa cartei domnești. Eu nu sunt Ida Schwartz ci doamna Veronica Micle de la Iași.

— No, sfântă născătoare! că și asta-i încă una! exclamă descumpănit Neagoe; nu-ți fi fiind cumva rudă cu domnul profesor Miclea din părțile Feleacului.

— Ba sunt chiar soția lui.

Dacă Maria Theresia s-ar fi pogorât de pe soclu printre dânșii, tinerii n-ar fi fost mai uluiți. Amuțiră; chiar și Neagoe își pierduse cumpătul. Felul lui sumar cu femeile, brutalitatea cuvintelor fără ocol îi aduseseră până acum succese numeroase în lumea fetelor de magazin și-i făcuseră reputația de cuceritor. Băiat de țăran, trăit prin internate și cu burse, el crescuse însă în respectul ierarhiei dăscălești așa că în ochii lui „domnul profesor” era o persoană venerabilă, de neatins; libertățile de vorbă ce-și îngăduise față de soția „domnului profesor” i se păreau acum adevărate crime. Nu numai că-și pierdu aerele de „cuceritor”, ci se simți aruncat chiar dincolo de limita sfiiciunii îngăduite unui flăcău atât de chipeș și cu mijloace atât de sigure în altă lume. Nu mai găsiră nicio vorbă; tot Veronica trebui să-i scoată din încurcătură:

— Am venit, începu ea legănat, numai ca să vă spun că nu pot merge cu dumneavoastră în excursia plănuită, oricât mi-ar fi fost de plăcut să vizităm împreună taberele lui Kara-Mustafa și ale lui Sobieski. Trebuie să însoțesc pe bărbatu-meu la Mödling la un fost camarad al lui de la Politehnică. Îmi pare rău că n-am avut cum să vă înștiințez din vreme. N-aș voi să vă stric excursia.

Ușurați ca de o povară, tinerii se crezură obligați să-și arate părerea de rău. Chibici mormăi:

— E și domnul profesor la Viena?

— Da.

Tăcere lungă, grea.

— Vă urez primblare frumoasă și salutați și pentru mine locurile pe unde au poposit ostașii lui Duca și Șerban-vodă. Trag nădejde ca în altă duminică să facem o excursie împreună tot atât de interesantă… Pe mine mă așteaptă bărbatu-meu în piața Sfântului Ștefan. Dacă vreunul din dumneavoastră binevoiește să mă întovărășească până acolo mi-ar face plăcere.

Propunerea se îndrepta tuturor, dar ochii căutau numai spre Eminescu; cum nimeni nu mai era bucuros să o însoțească, îl împinseră pe dânsul:

— Onorată doamnă, spuse Neagoe, ca să nu tacă, Eminescu o să vă însoțească.

— Nu știu dacă o vrea, se răsfață ea. Văd că dumnealui nu spune nimic.

— E sfios, doamnă.

— Mare cusur, glumi ea.

Își luă apoi rămas bun de la ceilalți.

— Nu uitați, onorată doamnă, încheie Neagoe slugarnic, să prezentați omagiile respectuoase „domnului profesor”, nu numai din partea noastră ci din partea întregei studențimi ardelene și bucovinene. Noi știm că dumnealui e un fiu al Ardealului, care se străduiește să-i lumineze pe cei din Principate, ca toți marii noștri dascăli, de care ei au atâta lipsă…

Veronica îi opri avântul:

— Negreșit, negreșit, și dispăru făcându-le prietenos cu mâna.