XIV

…Printr-o astfel de plăsmuire, trăită însă aievea, ca o realitate strictă, el își precizase din primele săptămâni raporturile cu Veronica. Între dânșii se stabilise, tutelar, prezența lui Micle, care, de altfel, le îngăduia prietenia, și-i îndemna chiar să se folosească de ultimele zile frumoase ale toamnei pentru a face excursii în jurul orașului.

— „Ne așteaptă domnul profesor” spunea el când i se părea că întârzie prea mult ori că lunecau la mărturisiri primejdioase.

Ea îl privea cu o iritare repede spre zâmbet:

— Ai rămas tot cu teama de școlar. „Domnul profesor” ne așteaptă oricât.

O dată îi apucase pe cheiuri seară cu lună plină; îi recitase versuri; îi vorbise de budism și de poezia persană; se îmbăiaseră într-o lume de irealități; „domnul profesor” aștepta probabil de mult, și Veronica tot nu se hotăra să plece. Nu mai putea vorbi; gungurea, se alinta, scâncea cuvinte fără înțeles, din care se desprindea doar: „cât aș voi să fim singuri!”… El tresări: erau doar singuri. Pe cheiul întunecat, rari lucrători și chipuri de oameni suspecți; atât; cum ar fi putut fi și mai singuri? Veronica plutea ca în vis, cu mișcări line; se uită pierdută spre casele de dincolo, spre hotelurile leproase, cu firme luminate de becuri atârnate strâmb; pe una o silabisi: „Zum Paradies” cu o emoție atât de reală, ca și cum ar fi fost, în adevăr, firma paradisului; făcu un pas scâncind din nou:

— Cum aș voi să fim singuri!

Auzise ori i se păruse? Pe dinainte îi trecuse brusc șirul viziunilor trăite: Veronica urca, grăbită scara casei din Landstrasse; la scoborâre, cu mâinile în șolduri, portăreasa îi arunca:

— Noch eine Dirne!

Biciuită de insultă, Veronica alerga aproape. În tăcerea camerei ei, tot nu-și găsea liniștea; frenetică, își întinse apoi mâna spre sticluța de veronal. Scuturându-se ca dintr-un vis urât, Eminescu scoase ceasul.

— Am întârziat; domnul profesor trebuie să fie foarte nerăbdător.

Cu unii din prieteni se mai vedea; câțiva fuseseră prezentați „domnului profesor” la cafenea. Gheața se rupsese. Om blajin, Micle cunoscuse mizeria și se arăta prietenos cu studenții. Le povestea bucuros episoade din anii tinereții lui necăjite; despre studiile la Cluj, părăsite din lipsuri pentru a intra ucenic la un lăcătuș; despre venirea la Viena ca să studieze științele naturale; despre revoluția de la 1848, la care luase parte; despre viața de temniță din care se înfruptase; despre întoarcerea la Viena și apoi despre așezarea lui definitivă la Iași, unde își găsise „norocul vieții” și când spunea așa, privirea o învăluia părintește; Veronica se alinta și se uita la dânșii ca și cum ar fi căzut în brațele fiecăruia. Se scutura apoi și se risipea în îngrijiri mărunte pe lângă bărbatu-său, ca o fetiță ce se joacă „de-a mama” cu tatăl ei. Cu gesturi ocrotitoare îi gusta cafeaua ca să nu fie fierbinte, îi săra mâncare, îl scutura de fărâmituri. Micle se lăsa servit cu nesaț.

— Ce nevastă ideală am! îi spusese el odată; zic nevastă, deși mi-e și copilă și mamă.

Era și idealul lui de femeie, căci, instinctiv, și el căuta la fel în femeie alintul fetiței și ocrotirea mamei. În nopțile de insomnie, și-o închipuia la căpătâi, mângâindu-i părul; bolnav, în haină de soră, ea îi dădea cu lingurița o doctorie sau îi preumbla mâna rece pe frunte.

După plecarea lui cu Veronica în duminica excursiei proiectate pe urma asediatorilor Vienei, excursia nu li se mai păruse prietenilor de vreun interes.

— Ciorilor de turci, că doar n-o să le culegem pulberea papucilor, exclamase Neagoe cu necaz. Își dădea seama că fusese nătâng; râdeau și bucovinenii de spaima ce-l apucase în fața soției „domnul profesor”.

— Noa-zău, că prea era doamnă, mărturisise el sincer.

Nu era ca fetele, cu care se pricepea atât de bine să se poarte. Prea fusese, totuși, stângaci; se bâlbâise, se fâstâcise, își știrbise reputația de cuceritor. Când vreo fată îi repezea pe Ring, băieții își dădeau cu coatele.

— Numa să cazi tu în laba lui Neagoe, că minten nu mai ești fudulă, spuneau cu satisfacție patriotică Tancu și Ciocan.

Neagoe îi răzbuna de toate neplăcerile lor sentimentale; învins de data aceasta, era firesc să simtă nevoia de a-i restabili situația zdruncinată.

— Merem, mă deseară în Belvedergasse, hotărâse el deodată tovarășilor.

— Mergem, încuviințaseră ceilalți în cor.

În Belvedergasse era un local de baluri populare, unde se duceau uneori duminica, și unde Neagoe își arăta de obicei talentele; îndesat, brun, cu fruntea lui îngustă de taur încruntat, el se repezea printre fete făcând numai prăpăd, în timp, ce pe de lături, prietenii îl ațâțau:

„Uite-o mă; n-o lăsa. Ia-o oblu.”

Neagoe nu se lăsa rugat ci o poftea la joc, nu că era bun dansator, cu felul lui greoi și țărănesc de a se urni din loc, dar meșteșugul lui de a lua fata de după mijloc, de a o lipi de dânsul, vârându-i piciorul între pulpe, nu da niciodată greș.

Seara se găsiseră cu toții în păr în Belvedergasse. Abia ajuns, Neagoe se și repezise ca un erete între porumbițe; prinsese din zbor una, o strânsese, o lipise încetișor de dânsul, cum îi venea bine; roșie de emoție și de plăcerea încopcierii, fata își plecase moale capul pe umărul lui.

Când o văzuse amețită, el o lăsase fără milă pe un scaun și se întorsese la prieteni.

— Ai dat-o gata, mă, îi spusese Chibici; uite ce bleagă a rămas și cât de galeșă se uită după tine.

— Dă-o ciorilor; nu-mi place de ea că i s-a încins tărâța, răspunsese el dezgustat. De fapt, amintirea Veronicăi îl chinuia.

Din stolul fetelor, băieților le plăcuse una mlădie, cu părul mai mult roș de cât blond, și cu un fel de mândrie în port ce-i făcea să creadă că, de s-ar fi legat de ea pe Ring, i-ar fi repezit.

— Numai să nu fie ovreică, aruncase prudent Țurcan.

— Te pomenești că o cheamă Ida Schwartz, glumise Chibici și Neagoe se fâstâcește iarăși.

Hotărâseră, la urmă, că e creștină, că e vieneză și că e chiar „cea mai mândră din bal”.

— Acum să te vedem; ia-o ghiorș, îndemnase Ciocan.

— Ghiorș! pufniseră bucovinenii.

— Ei, și voi! Faceți pe ai dracului! Ghiorș adică cu țugui acțelerat. Mare treabă! mijlocise Țancu.

Ca și cum ar fi voit să ia pământul în coarne, Neagoe se încruntase și dintr-un iureș intrase în joc; nu se învârtea, nu zbura ca alții, ci o luase încet, greoi, frământându-se locului ca într-o bătută țărănească; piciorul se strecurase încetul cu încetul între pulpele fetei, în atingeri viclene; ea, roșie de revoltă, se retrăsese și încercase să se smucească din brațele necunoscutului, dar până la urmă tăcuse de teama lumii, lipindu-se și topindu-se în pulsul vieții celuilalt. În câteva minute devenise o pradă moale, în copcile voinice ale tânărului. Cu capul pe umărul lui, îi sorbea răsuflarea acră. O așezase apoi pe scaun, și se întorsese la prieteni.

— Trăiască nația! îl întâmpinaseră ei cu entuziasm.

— Sus cu dânsa! le răspunsese el…

— Cum o cheamă, mă?

— Naiba o știe.

— Vezi să nu fie Ida.

— Las-o ciorilor.

— Te duci cu ea?

— M-aș duce că mi se ține de roc, dar n-am cu ce speza… N-am de cât câțiva creițari.

Când auziseră de bani, avântul prietenilor mai scăzuse; pentru „cinstea nației” strânseseră totuși mână de la mână un florin. Nemulțumit, Neagoe își săltase banii în palma.

— Mai puneți, măi, câteva pițule, că doar pentru voi mă jărtfesc și n-am cu ce solvi oțelul.

Numai când prietenii îi spuseră cât de frumos se purta cu dânșii domnul profesor și ce drăgălașă era soția lui, își lua și el inima în dinți să vină la restaurantul lui Obermayer. Recunoscându-l, Veronica îl pofti la masă și-l prezintă lui bărbatu-su. Stătuse, totuși, multă vreme cu ochii în jos, până ce fruntea de taur tânăr i se încreți din nou, ca și cum ar fi voit să ia țărna în vârful coarnelor.

— Ei și ce-i, dacă-i soție de profesor universitar, spunea el țanțoș prietenilor – femeie nu-i, mă? Hai, ce zici?

— Nu-i vorba de asta, interveni Chibici. Femeie e; dar mai e și „respectul” pentru „domnul profesor”.

Neagoe dădu din cap.

— Asta așa e.

Îl ținea „respectul”. Ehei, dacă ar fi voit el să-și pună mintea, n-ar fi avut mult de lucru, dar nu putea uita că Micle e „unul din cei mai eminenți bărbați ai Ardealului”. Instinctiv, Eminescu îi urmărise și surprinsese privirea galeșă a femeii lăsată pe laba păroasă a ardeleanului. Odată încercase chiar și cu dânsul manevra întrebuințată cu ofițerul austriac. Stânjenit, Micle se dăduse anume la o parte ca să nu le stea în cale. De la cealaltă masă, Neagoe observase mișcarea „domnului profesor” și se sculase cu teamă. Se dezghețase, dar nu era chip să se poată hotărî. Înainte de plecarea Veronicăi din Viena avusese totuși și el o impresie ciudată. Venise în Dianagasse ca să-și ia rămas bun, când, pe scară, se izbise de Neagoe.

— Da’ ce-i, coane, ai adormit pe semne și nici n-ai băgat de seamă c-am agiuns? îl zgâlțâi conductorul ca să-l deștepte din visarea, în care se pierduse.

— Unde am ajuns?

— A păi la Ieși, coane, unde să agiungem, păcatele mele, făcu omul crucit.

— La Iași? am ajuns la Iași? Răspunse el sărind în picioare.

Vagonul se golise. Pe ușa compartimentului un domn își vârî capul.

— Să mă ierți, coane, da’ nu-i aici nevastă-mea?

— A, că bine zici. Nu m-am prezentat: Preuțescu, casier.

— Eminescu.

— Nevastă-mea a plecat aseară cu trenul ista, o femeie înaltă, oacheșă, subțirică și n-o găsesc nicăieri, mă tem că i s-o fi întâmplat ceva. N-ai văzut-o cumva mata în tren?

Lui Eminescu îi trecu pe dinainte scena de peste noapte din compartiment.

— Nu, domnule; o doamnă cum o descrieți n-a fost cu noi în vagon, îngăimă el posomorât și dezgustat.

— Mulțămesc. Atunci nu mai înțeleg nimic. Plecă.

Eminescu nu se dezmeticise încă. Ajunsese la Iași? Dar ce căuta aici? Nu-și aducea aminte. Privi năuc în plasă; n-avea de cât pardesiul spânzurat în cui. Îl puse pe braț și porni pe coridor; scoborî pe peronul gării. Conductorul nu-l mințise; era, în adevăr, gara Iași. Cum de ajunsese la Iași?… Știa, firește, că plecase, dar o făcuse în credința ascunsă că nu va ajunge. Trenul putea deraia; sunt atâtea poduri șubrede. Se putea ciocni cu alt tren. Sperase apoi să se răzgândească în drum și să se întoarcă din vreo stație. Nu se întorsese. Iată-l acum pe peronul gării, aiurit, neștiind încotro s-o apuce, când, deodată, pe linia a doua zări un tren gata de plecare.

— Unde pleacă trenul ăsta? întrebă el gâfâit pe un hamal ce-l atinsese cu muchia unui cufăr.

— La București.

— La București?

Fără să mai stea pe gânduri, cuprins ca de panica plecării, o luă la goană spre tren. Când puse piciorul pe scara vagonului, o mână i se lăsă ușor pe umăr.

— Da’ unde pleci, taică, că doar de abia ai venit?

Se întoarse speriat, ca și cum l-ar fi prins asupra unei fapte de rușine. În preotul uscățiv recunoscu pe Ienăchescu.

— Nu plec, părinte, că de abia am venit, dar mi s-a părut că l-am zărit pe Conta și voiam să-i spun ceva.

— Nu-i, taică, niciun Conta. Vasilică nu s-a întors încă de la Piatra.

Apoi măsurându-l:

— Ai mai venit pe la noi?…

Și cu zâmbetul omului, care ține să arate că nu vrea să spună tot ce știe:

— Te-o fi apucat, de bună seamă, dorul de bărdăhănosul.

„Bărdăhănosul” era Creangă. Vorba îl străbătu, luminoasă; știa, în sfârșit, de ce venise la Iași!… Nu pentru Veronica, ci pentru Nică a lui Ștefan a Petrei. Cum de uitase de dânsul? Călătoria lui avea un scop.

— Da. Am venit să-l văd pe Creangă, întări el convins.

— Apoi că numai așa mă socoteam și eu, încheie părintele cu același zâmbet al omului ce nu vrea să spună ceea ce bănuiește.