XV

Cu pas hotărât, Eminescu trecu prin sala de așteptare în piața din fața gării. Se urcă apoi în birja nouă-nouță a unui muscal.

— La Țicău, gaspadin. Paidiom!

— Nă Țicău? făcu muscalul dând din cap. Niznai.

— Pe Valea Plângerii.

— Nă Vale Plângere? își scutură din nou muscalul capul. Niznai.

— La Creangă, gaspadin, stărui el enervat.

— Nă Creangă? Niznai.

— Vin-o cu mine, coane, se îmbulzî atunci spre dânsul un birjar evreu. Te duc eu numaidecât. Nu vezi mata că…? adause el retezând aerul.

Eminescu șovăi o clipă.

— Suie mata că te duc iu.

Nu-i rămase decât să se scoboare din birja curată și de curând lăcuită a muscalului și să se urce în birja rufoasă cu câlți vărsați. Evreul dădu câteva bice calului, numai piele și oase. Prin dreptul arcului Academiei Mihăilene se întoarse spre Eminescu:

— Unde ai spus mata să te duc?

— La Țicău.

— La Țicău? dădu din cap evreul a mirare.

— Pe Valea Plângerii.

— Pe Vali plânjerii? se miră din nou.

— La domnul Creangă.

— La domnu’ Creangă?

— Ce, nu cunoști pe domnul Creangă?

— Da’ de undi să cunosc iu pe domnu’ Creangă. Iu știu că crengile sunt în copaci.

— Apoi bine, jupâne, dacă n-ai auzit nici de Țicău, nici de Valea Plângerii, nici de domnul Creangă, de ce te-ai vârât în mine și m-ai făcut să scobor din birja muscalului și să urc în birja dumitale rufoasă, cu calul ăsta jigărit?

— Aiasta-i birjă rufoasă? aista-i cal jigărit? protestă evreul, purtându-și privirea supărată de la cal la birjă și de la birjă la cal. Parcă mata mergi cu calul și cu birjă și nu cu birjarul; ci, ave să te ducă pe mata scapetul cela prost? Spune numai unde-i și ti duc iu îndată mare.

Eminescu zâmbi de atâta istețime.

— Apoi, să mă duci în Țicăul de sus, la numărul 3, prin mahalaua ce-i mai zice și Valea Plângerii.

Uluit evreul dădea mereu din cap cu nedumerire.

— Prin Sarărie de vale…

Evreul se lumină. Cunoștea doar Sărăria.

— Peste drum de școala evreiască, lângă Mustea Casapu.

Birjarul izbucni.

— D-apoi bine, coane, di ci nu zâci mata așa și-mi tot vorvești de domnul Creangă, parcă iu cunosc pe domnu’ Creangă? di ci nu-mi zâci de Mustea Casapu? Cine nu cunoaște pe Mustea Casapu?

Voios dădu apoi bici calului deșălat. Eminescu se trase în fundul trăsurii, pleoștindu-și pălăria pe ochi, ca să nu-l vadă nimeni. După multe opinteli și pocnituri de bici, ajunseră cu chiu cu vai într-o hudicioară prăpăstioasă, și se opriră la un numărul 4 aninat de ostrețele gardului.

— Oi – oi! dădu din cap evreul cu compătimire. Apăi cum era să știu undi șăde domnu’ Creangă?

Eminescu zâmbi.

— Dacă nu știi dumneata, jupâne, o să știe băiatul dumitale, de s-o face și el birjar și nu gazetar, că o să aducă multă lume aici. Vezi numărul ăsta? N-are să treacă mult, și în locul lui o să atârne o placă de bronz cu vorbele: „Aici a locuit Ion Creangă”.

— Ce vurbești? holbă ochii evreul, neștiind dacă clientul era serios ori îl lua peste picior.

— Chiar așa cum îți spun.

Eminescu deschise portița și intră într-o grădiniță părăsită, cu câteva floricele de câmp arse de soare, și cu un copac cu două crăci ca două degete ridicate în sus de un școlar; jos, pe râpă, se afla căsuța de vălătuci, ce s-ar fi prăvălit, de nu s-ar fi răzimat pe niște furci de stejar, pe jumătate putrede… Pe pragul bojdeucei ieșise tocmai atunci un om gras, burtos, neras, îmbrăcat în haine de doc alb, necălcate, ponosite, în cap cu o pălărie mare de iută și în mâini cu un băț noduros. Omul se ștergea de nădușeală pe frunte cu o batistă mare, popească; privi mirat ca și cum nu i-ar veni să-și creadă ochilor, și întorcându-se spre o femeie din spate, grăi gros:

— Ce-ți spuneam cu ție, Tinco că bețivului și dracul îi iese cu o cană plină – uite că a picat și bădița Mihai!

Cei doi prieteni se strânseră în brațe și se sărutară frățește.

— Bădiță Mihai!

— Bădie Ionică!

Altceva nu găsiră să-și spună.

— Că eu chiar amu, începu în sfârșit Creangă, i-am tot spus femeii aieste că doru-mi-e de tine, și iată că ai și sosit, cât ai pune de mămăligă.

Învârtindu-se apoi greoi și ștergându-și mereu fruntea de nădușeală:

— Bine, bre omule, nu-mi sta afară ci intră în curțile mele.

Intrară în mica sală întunecoasă dintre cele două odăițe ale bojdeucei. Ca unul ce locuise câteva luni aici, Eminescu aruncă o privire prin ușa deschisă: își recunoscu scrisul, cu fotografia lui Creangă, deasupra, în mijlocul unor institutori; pe tăblie se mai aflau călimara, tamponul și luneta, lăsată aici la plecarea lui la București. În jalnicul destin al lui Creangă, el și-l văzu pe al său și-și aminti de vorbele lui Nusăm Cucoș pline de tâlc gospodăresc.

— Doar n-om ședea aici, că ne șade norocul, spuse glumeț Creangă, care citise melancolia în ochii prietenului său și își simțise mizeria casei.

Ieșiră pe cealaltă parte a coridorului, din dos, pe cerdacul proptit de furci, unde, pe o saltea aruncată pe niște scânduri, Creangă dormea din mai până la sfârșitul lui octombrie.

— Uite, reluă Creangă, nu mă bucur numai eu ca nu m-ai uitat, dară și Ciricul ți se închină cu plecăciune, și-ți spune: Bine ai venit și Dumnezeu să te înzilească!

Eminescu se uită lacom la dealul lutos din față, spre care privise zile întregi din cerdac, și pe care-l urcase de atâtea ori cu Creangă.

— Și pe la voi ce mai nou?

— Apoi ce să fie? La mine ca totdeauna: năcăfale; iară încolo, în târg, cum le știi: boii ară și caii mănâncă.

Eminescu zâmbi; formulele scoase din măduva experienței populare îl încântau întotdeauna. Unii lucrează și alții trag foloase; poveste veche; o știa și el de mult.

— Mi-i fi întrebând acum, ce caut eu la Iași?

— Baiu! întoarse mucalit Creangă. Iacă nu te întreb.

— Apoi am venit numai să te văd, că mult mi-era dor de tine, și atâta tot!

— Ho! c-ajunge, izbucni Creangă hohotind. Nu că-i vrea și mai mult?

— Nu. Îmi ajunge.

— Vezi că ne înțelegem!

Privirea lui Eminescu lunecă prin cerdacul atât de bine cunoscut; pe salteaua patului de scânduri, unde se tăvălea de obicei omul gras, erau aruncate halatul, șervetul, pe care și-l petrecea pe după gât ca să-și șteargă nădușala, și, mai la o parte, o lopățică lungă crestată la vârf de scărpinat pe spinare. Zâmbind la vederea „sculelor” știute, Creangă făcu pe rușinatul.

— Place-ți cum m-ai găsit? Tinco!

— Ba las-o pe Tinca în pace. Știi că o să mă arunc și eu pe salteaua ta cu ochii pe dealul Ciricului.

— Tii! făcu Creangă. Îi fi obosit, creștinul lui Dumnezeu, de atâta drum.

— Toată noaptea n-am dormit în tren.

— Mai auzit-ai dumneata de una ca aiasta? Și eu care te țineam cu vorba.

— Nu mă țineai tu de vorbă, ci eu te țin acasă. Când am venit, ieșai. Du-te, unde ți-i treaba.

— Apoi n-oi fi eu chiar obraz de scoarță. Cum crezi dumneata, că o să te las singur acasă?

— Ba mi-i lăsa, că de nu mă lași, te las eu, și-i trag un pui de somn pe salteaua asta, că doar mă cunoaște, și-oi sforăi de s-o auzi în Tătarași.

— Cruce de voinic, nu alta! Apoi, dacă așa-i vorba, nu-mi rămâne decât să plec. Leg calul unde zice stăpânul. Da’ Tinca tot ți-o da un pahar de apă cu dulceață de pomușoară.

— Ba cu voia măriei tale, mi-a da o cafea neagră.

— Dacă o iei de dimineață cu cafeaua, teamă mi-e că ti-i învârti și ti-i cioșmoli pe pustia iasta de saltea fără să dai ochii în gene.

— Nu-mi purta grija. Mă cunoaște și cafeaua.

— Uite, că n-o mai am, dacă zici tu. Și amu, te las să te odihnești aici pe saltea (și începu a-și da la o parte „sculele”), că văd că nu mă mai pociu împotrivi și atuncea de ce să mai ardă focu-n paie ude? Iară ticălocul de mine, m-am dusu-m-am pentru cele treburi prin târgul Ieșilor… Să-i mai spun doar o vorbă-două și varvarei aieste de Tinca și, pe urmă, să ne vedem cu sănătate, când o fi soarele drept de-asupra capului.

Ștergându-și fruntea de nădușeală, „bărdăhanosul” (cum îl spuneau prietenii de la Junimea) își făcu cu greu loc pe ușă, ieși zgomotos din curtea cu flori de țară, în hudicioara plină de praf.

Share on Twitter Share on Facebook