XXIV

Deși nu anunțase pe nimeni, privi pe peron în toate părțile, ca și cum ar căuta pe cineva.

— Bine ai venit, coane, bine ai venit, auzi din spate o voce groasă.

Se întoarse. Ștergându-și chelia de nădușală, un om se apropia de dânsul cu mișcări greoaie. Nu-și aduse aminte cine era.

— Se vede că nu mă mai recunoști, coane, făcu celălalt oarecum jignit.

— Se poate, domnule Archipescu?

— Așa mai vii de acasă.

Era moșierul, cumnatul lui Neiu, la care tocmai se gândise în tren cu spaimă. Căzuse rău.

— Care va să zică te-ai întors printre noi, poetule. Ce poet? Doftore, Herr Doktore! Doftorașule!

Eminescu vru să protesteze.

— Las’ las’, că știm noi. I-ai spăriat pe nemți, hai? Le-ai arătat ce poate moldovanu’ harnic și deștept!

Eminescu dădu din cap a tăgadă.

— Crezi că nu s-a auzit și pe aici… Ei, da, ei, da!… Nu zic nu: e bună și modestia, dar doctoratul e doctorat; aiasta-i patalama, nu-i șagă; nu-i ca poezia un moft, că o fi… că n-o fi… numai Maiorescu alege! Aiasta-i negru pe alb, coane, cu peceți împărătești; lucru serios; să ne trăiești, Herr Doktor…

La gândul că Archipescu îl ajutase cu o jumătate de galben pe lună, Eminescu simți cum se înăbușe; se aștepta să-l întrebe:

— Ce ai făcut, coane, cu jumătatea mea de galben?

Nu voi totuși să-l mintă prin tăcere; preferă să lămurească lucrurile chiar de pe peronul gării.

— Apoi, să vezi, domnule Archipescu, o luă el de-a dreptul, nu mi-am trecut încă doctoratul.

Omul rămase turtit:

— Ce spui, coane? Nu șuguiești?

Lui Eminescu i se păru că-i spusese:

— Dă-mi îndărăt jumătate de galben.

— Așa e cum vă spun, răspunse el.

— Apăi de ce te-ai întors atunci, coane?

— M-am întors, se încercă el, ca să-mi continui studiile aici și, când va fi să-mi iau doctoratul, mă reped din nou la Berlin.

— Aha! făcu Archipescu, fără convingere… Buun! Care va să zică ne continuăm studiile la Iași, iar cu Berlinul am cam isprăvit-o…

— Deocamdată.

— Deocamdată. Firește! Ei și amu, ce ne facem?

— Apoi, ce să fac? am venit la Iași.

— Ai venit la Iași? Văd eu că ai venit la Iași. Dar ce ai de gând să faci la Iași?

— Știu eu; deocamdată am venit.

— Înțeleg eu că ai venit, că nu-s tare de cap; dar după ce ai venit?

— Nu m-am gândit încă.

— Se poate să nu te gândești, coane? Pâinea înainte de toate, dar e pâine și pâine; pâine neagră și jimblă albă.

Bătându-l apoi protector pe umăr:

— O slujbulița, hai? Ce mi te ascunzi? Tocmai de mine, care sunt de ai voștri. Șiret, hai? Crezi că nu te-am mirosit? Ai ochit-o de la Berlin și te-ai repezit la ea, să nu ți-o sufle altul înainte. La adică, bine faci, coane; lupta pentru viață.

Eminescu fierbea, tăcând.

— O catedră? o deputăție? ori iarăși vreo bursă?

Abia stăpânindu-se, Eminescu își mușcă buzele:

— E o vorbă, domnule Archipescu, că tânărul spune câte face, bătrânul câte a făcut, nebunul câte are de gând să facă.

— Aha! care va să zică secretos… Buun, coane; te bănuiam eu, după cum ții ochii în pământ… Și de la cine ai învățat, mă rog, vorba aiasta? De la vreun neamț de la Berlin, poate chiar de la Schopenhauer, că Neiu numai de el îmi vorbește?

— Nu. De la moș Terinte Barbă Lată, răzeș de la Funduri, din ținutul Vasluiului.

Și-i întoarse spatele.

Pe piața din fața gării, tot nu era hotărât unde să se ducă: la Pompiliu, la Bodnărescu ori să tragă la vreun han.

— Bine ai venit, Eminescule, îl ajunse glasul unui om ce sta să se urce într-o trăsură de casă.

Era Pogor, veselul Pogor, cu inima deschisă, cu zâmbetul pe buze. Rămaseră câteva minute de vorbă; puțin cam încurcat, Eminescu îi lămuri situația. Pogor nu se miră.

— Îmi pare bine că ești sănătos. E principalul.

Eminescu îi povesti apoi scena cu Archipescu, de care Pogor făcu haz.

— Să știi că i-o coc. O să-i trimit prin Neiu brevetul „Vulturului negru” acordat de maiestatea-sa împăratul Germaniei pentru servicii culturale. „Mă rog, coane, jumătate de galbăn e o somă”, adaose el maimuțărindu-l pe Archipescu.

Luându-l de nasturele hainei:

— Și acum unde te duci?

Eminescu privi spre un punct nelămurit al văzduhului.

— Cum văd n-ai nicio destinație… Vino deocamdată la mine; ești oaspele meu; ia-ți și bagajul; dacă ai cărți nemțești, lasă-le însă la gară – glumi el ca „dușman” al culturii germane.

Se urcară în trăsură.

— Lada cu cărți vine după mine.

— Bun. Eu i-am spus lui Titu că n-are niciun rost mania asta a lui nemțească: nația e latină și de la cultura franceză depinde viitorul ei. Dumneata, pe urmă, posezi cultura germană, și îți trebuie cultură franceză și latină, Racine și Voltaire. Firește pentru formația literară, căci nu văd nevoia de a deveni profesor de filosofie. Unde s-au mai văzut poeți de talentul dumitale profesori? Poeții duc altă viață; nu-s birocrați; dezordinea și fantezia intră în însuși talentul lor. Uite, de pildă (și se puse să râdă), te pomenești că vii tocmai de la Berlin fără să te fi încheiat bine la vestă. Stă strâmbă (i-o desfăcu și vârî fiecare nasture în cheutoarea lui). Ei, ia să te fi arătat așa în fața studenților, să vezi ce zâmbete trezeai; nu le-ar mai fi fost gândul la Kant ci la vesta dumitale. Poeților să le dai mijloace de trai – dar nu multe – că te pomenești că nu mai scriu, adaose el zâmbind. Nu să-i silești să facă ce face imbecilul de Leonardescu, care, pipăindu-și craniul, le spune studenților că seamănă cu al lui Kant.

Eminescu respiră ușurat: dăduse peste un om care înțelegea rostul poeților. Se speriase zadarnic.

— Firește, mai e Titu, continuă Pogor, ridicând din umeri, glumeț. Domnul ministru vrea, ce-i dreptul, să-i facă pe toți poeții profesori ca să le asigure ziua de mâine. La urma urmelor, el știe însă ce înseamnă un poet; și te prețuiește mai mult ca poet de cât ca filosof. Mă înțeleg eu cu dânsul; n-avea nicio grijă.

Situația era, așadar, mai ușoară de cât și-o închipuise în tren… Pogor se arătă apoi o gazdă plină de atenție. Prietenii ceilalți Bodnărescu, Pompiliu, Burlă îl primiră frățește; nu-i ceruse nimeni socoteală: se bucurau poate să-i vadă în boema lor, membru activ al mai multor Academii centrale ca Bolta rece și Châteaux aux fleurs, sau periferice, la Țaru și Costache crâșmarul, și membru corespondent la Pester și Rivallet. Numirea la Biblioteca centrală îl umplu apoi de mulțumire: va trăi printre cărți, prieteni docili și muți, singurii printre care nu se simțea stânjenit. Oamenii îi făceau rău, chiar cei mai buni; ciocnirile de interes, susceptibilitățile, frecările mărunte, ifosele sau simplele ostilități inexplicabile, cu tot aerul de nepăsare, el le înregistra și suferea. Și apoi locul de la Bibliotecă fiind neînsemnat, se credea la adăpostul luptei pentru existență. Va sta, deci, în el liniștit.

Pe Veronica n-o întâlni în primele săptămâni ale sosirii lui la Iași. Din pricina greutăților începutului, a instalării lui și a lui Miron Pompiliu într-o odaie de la Școala normală de la Trisfetite, unde era director Bodnărescu, și a freneziei primului contact cu noua lui funcție la Bibliotecă, nici nu se prea gândise la dânsa. O purtase cu el trei ani prin străinătate, nu se culcase și nu se sculase o dată, fără să nu fi vorbit cu ea – și iată că acum nu căutase să o întâlnească… Întreruperea studiilor în Germania o atribuise dorului de a o vedea; de abia acum își dădu seama că se înșelase.

Într-o seară de sfârșit de toamnă, pe când se afla sub teiul lui obișnuit, se apropie de dânsul ca prin vis, silueta unei femei; deprins cu viziunile, o privi, în extaz, fără să se miște.

— Se pare că nu mă mai cunoști?

— Cum nu? îngână el scuturându-se din rotocolul luminii.

— Ida Schwartz în orașul ei, glumi ea, iar dumneavoastră, dacă nu mă înșel, domnul Eminescu?

— Chiar el.

— Mă bucur că te văd; am aflat de mult că ești la Iași și mă așteptam să mă vizitezi. Se vede că îndrăznisem prea mult.

— Voiam să vă întâlnesc mai întâi, pentru a vă cere voie de a veni, îngăimă el fără convingere.

— Nu trebuia nicio voie. E de mirat, totuși, că nu ne-am întâlnit până acum, că doar Iașii nu sunt chiar Viena, unde ne întâlneam câteodată și din întâmplare.

Eminescu tăcu.

— Dar întâmplarea nu ajută decât pe cei ce o doresc.

Iar tăcere.

— Ca să nu stăm pe loc, am putea face câțiva pași prin Copou.

— Negreșit, doamnă, cu plăcere.

— Ne aflăm în situația de acum trei ani. În locul Mariei Theresiei, suntem însă lângă leii Regulamentului organic. După cât se pare ne-am putea prezenta din nou.

Schiță un salut glumeț:

— Mă mai cunoști, scumpul meu domn?

— Doamna Veronica Micle, apăsă poetul zâmbind.

— Spune: Veronica „pur și simplu”, cum îmi spuneai la Viena. Ce, nu-ți mai place? Pe cheiurile Dunării ți se părea că numele meu miroase a tămâie și-ți aducea aminte de Agafton. Și apoi de ce „doamna”, între vechi prieteni; că nu-mi închipui că suntem și „foști”.

— Cu voia dumitale, nu, încuviință el.

— Bun. Acum să vedem ce facem cu dumneata: Mihai? Nu-mi place. Mihai… Mihăiță… Mișu… e urât. Mihalache e bun pentru boieri bătrâni și oameni gravi: Mihalache Sturdza, Mihalache Kogălniceanu – dar nu pentru poeți: Mihalache Eminescu nu merge. Numele dumitale de botez nu admite familiaritate.

Mai cântări în gând:

— Am găsit: Eminescu! Nume frumos, predestinat să se ridice peste alții… Plutește parcă… eminent… eminență… Domină, cum domini prin talent toate talentele. Așadar, Eminescu, cu o nuanță de respect și de admirație, cum ți se și cuvine. Din Eminescu nu poți face însă: Eminescule!; cuvântul impune obligator pe „domnul”. Așa că: te salut, domnule Eminescu, și mă bucur că ai venit la noi, unde reputația ți-a sosit, de altfel, de mult.

— Te salut și eu, doamnă Micle.

— Veronica…

— O să caut să spun Veronica.

— De ce să mai cauți? Sper că nu te sperii. Uită-te la mine: un pumn de femeie și un fulg de nume.

El o vedea, dimpotrivă, mare și-l intimida.

— După ce am isprăvit cu protocolul, recunoaște, domnule Eminescu, că ne-ai cam uitat și că zilele de la Viena s-au șters din amintirea dumitale fără urmă; nu mai vorbesc de prietenia ce se legase între noi.

— Doamnă…

— Veronica, domnule.

— Bine, Veronica, dar nu merge.

— Începe și să vezi că o să meargă.

Eminescu tăcu.

— Vezi că taci.

— Cum să nu tac când trebuie să pornesc de la un punct de plecare, cu care nu-s încă învățat.

— De la ce punct?

— De la „Veronica”.

— Probabil că în acești trei ani numele meu nu ți-a trecut niciodată prin gând; altfel îți venea ușor să-l rostești.

— Mie? mie? Îngăimă el, înăbușit de indignare.

Fața i se umplu de atâta lumină și extaz, încât ea se văzu în ochii lui ca într-o oglindă limpede; omul era o subterană de bolte, în care nu răsuna de cât numele „Veronica! Veronica!” Se bucură, fără să o arate.

— Prietenie? dinți de lapte care cad fără să-i atingi. A fost de ajuns să plec și să mă uiți…

El se închise; privirile i se stinseră; bolțile sufletului nu mai răsunau de numele ei. Nu protestă totuși.

— Acum după atâta uitare, reveni ea, a sosit momentul să ne reluăm prietenia de unde am lăsat-o la Viena. Nu-ți pot însă tăgădui că m-a durut că în trei ani nu mi-ai dat niciun semn de viață, că ai mai fost o dată la Iași fără să cauți să mă vezi și că chiar și acum numai întâmplarea a făcut să ne întâlnim după o lună.

El tăcu. Ajunseseră în stradă.

— Trebuie să ne despărțim, reluă ea. Te rog să vii să mă vezi. Bărbatu-meu îmi vorbește mereu de dumneata, și se miră și el că ne-ai uitat. S-a pus chiar să citească Sărmanul Dionis, dar n-a înțeles nimic… trebuie să i-l explici. Și, pe urmă, o să-ți cânt, ca la Viena, poezii populare ardelene… sau din Verdi ori din Chopin. Vii? Nu? De ce taci?

El o privea cu ochi mari, pe altă lume, și numai când tăcerea începuse a se prelungi supărător, reuși să spună:

— Ce frumoasă ești!

— Ha? Ce spui? Ce spui? Dacă nu te-aș vedea atât de emoționat, te-aș ruga să-mi mai spui o dată! Frumoasă? Eu, frumoasă? De unde ai scos-o, așa deodată? Tocmai când nici nu mă mai așteptam.

El tăcu.

— Se vede că, de când nu ne-am văzut, ai învățat să faci complimente.

El protestă.

— Chiar dacă n-ar fi un simplu compliment, e încă ceva nou. La Viena ochii îți umblau numai pe tablouri, pe biserici, pe frunze căzute, pe apele Dunării; apoi dacă mă găsești frumoasă e semn că tot te-ai mai gândit la mine.

— De ce?

— Dacă te uitai la prea multe femei și nu mă aveai puțin în minte și pe mine, nu mă găseai frumoasă.

El rămase la punctul său de vedere. Era frumoasă pentru că era frumoasă, fără alte motive.

— Nu țin minte decât să te contrazic; voi fi având și părți frumoase… pe ici pe colo – ca și grădina asta a Copoului.

Tăcere.

— Nu știu dacă sunt frumoasă; dar aș voi să fiu frumoasă, insistă ea.

— De ce?

— Ca să-ți plac dumitale.

— Dacă-i numai pentru atât, mi-ai și plăcut.

— Cu atât mai bine; în cazul acesta, chiar dacă n-aș fi frumoasă aș merita-o.

Seara se lăsase. Urcându-se într-o trăsură, ea îi aruncă din vârful buzelor:

— Te aștept.