XXV

Eminescu rămase cu ochii după trăsură; când să se scoboare, zări pe Burlă și pe Miron urcând spre Copou. N-avea poftă de vorbă. Intră din nou în grădină, Veronica era mai frumoasă decât și-o închipuise. Ce ochi de apă de mare, dulci și vicleni, ce privire învăluitoare, ce mișcări unduioase! „Un pumn de femeie și un nume de fulg” – spusese ea; dar el o compunea și o descompunea pe retina sa, înaltă, mlădie, dominatoare. Prin aleea pustie, chipul ei îi plutea pe dinainte plin de miresme de mănăstire, de tămâie, de prescure, de sulfină, de fân cosit… Ca la Viena, își simți din nou în ea destinul.

Pentru a se deprinde cu ideea vizitei, îi trebui să cerceteze mai întâi locul. Chiar în acea seară se scoborâse dinspre gospodăria lui Gane spre casa Veronicăi, ceva mai jos, cu un subsol înalt din pricina pantei repezi, cu un cat, la care te urcai pe o scară de lemn într-o verandă întinsă pe toată latura din vale; câțiva brazi în fund și o grădiniță în față. În alte seri pornise din jos și se oprise în ograda goală din față ca să privească jocul de lumini și de umbre dinăuntru.

Numai după vreo săptămână își luă inima în dinți. O zărise la geam și urcă mișcat scara înaltă. Sună și fu introdus într-un salonaș cu pian cu coadă, cu vaze de flori și note răvășite, cu câteva tablouri și un portret al Veronicăi în toaletă de seară, cu coafura ridicată. Nu-i plăcu. Răsfoi pe o măsuță câteva numere din Convorbiri literare, cu poeziile lui însoțite de semne. Nu venea nimeni. Numai după vreun sfert de ceas intră zâmbitoare, arătându-i pe o etajeră fotografia.

— N-ai lipsit dintre noi; deși m-ai uitat, chipul dumitale mi-a fost totdeauna pe masă și în gând.

El se încurcă în explicări. Se puseră să evoce timpurile de la Viena prinse în pulberea de aur a trecutului. – „Ți-aduci aminte de preumblarea de la Kahlenberg?” – „Ți-aduci aminte de vizita la casa lui Schubert?” Fiecare își aducea aminte și se credea singurul. Întrebau fără să mai aștepte răspunsul.

— Ce-ți mai fac prietenii de la Viena?

Nu-i mai văzuse de doi ani; îi spuse tot ce auzise de Dan, de Chibici, de Țurcan, de Ciocan și de Tancu; de Neagoe nu-i pomeni nimic. Ea așteptă.

— Dar Ardeleanul acela brun?

— ?

— Neagu ori Negru…

— Neagoe, preciză el.

— Da, așa.

Nu mai știa nimic de dânsul.

— Nouă ne-a mai scris, reluă ea șiret. E la Sibiu, la o bancă… e în corespondență cu bărbatu-meu.

Eminescu simți o mușcătură.

— Ștefănucă spune că e un tânăr priceput; vrea să-l ajute: îmi pare că el le-a scris prietenilor de l-au numit la banca din Sibiu.

— Da? făcu poetul, strângându-se în sine ca un arici.

— El și-a mai adus aminte de noi; numai dumneata ai uitat de tot ce s-a petrecut la Viena.

— De unde îți închipui că am uitat? Din faptul ca nu știu ce a devenit Neagoe? I-am pierdut urma și, de altfel, nici nu mai eram prieteni.

— Da? se lumină femeia la față. Și de ce?

— Fără motive; ne ocoleam.

— Da? insistă ea provocator. Să știi că-mi pare bine.

— Nu văd de ce?

— Uite așa – ca și dumitale, fără motiv.

El nu se bucură; se văzu în atitudinea șoricelului încăput în laba pisicii. Tăcu, absent.

— Nu voiam să-ți spun asta, reluă ea. Scoboară din norul dumitale și uită-te puțin și la mine.

— Mă uit.

— Nimic din mine nu-ți amintește Viena?

— ?

— De ce crezi că te-am făcut să aștepți atât?

— Nu știu.

— Văd că tot eu trebuie să-ți spun, suspină ea. Asta e rochia pe care o aveam în Volksgarten.

El recunoscu rochia de tul albastru, cu brațele goale până în cot; lipsea doar mantila.

— Când te-am zărit pe fereastră, am pus-o anume, doar mi-i vedea cu ochii din vremea lecturii lui Făt Frumos din tei, care m-a mișcat atât:

M-am înșelat; ochii dumitale nu mă mai văd. El protestă moale.

— Pentru a-mi pune rochia asta în amintirea plimbării din Volksgarten, am mai avut un motiv.

— După trei ani e timpul să-ți fac o mărturisire; destul m-a mustrat conștiința până acum.

Eminescu se încorda în așteptare.

— Îți mai amintești prinsoarea făcută?

— Firește.

— Ți-am spus că Ștefănucă mă așteaptă în Piața Sfântului Ștefan; dumneata mi-ai propus să-l căutăm mai întâi în Dianagasse. Ne-am înțeles că, de câștig eu, să-mi scrii poezia în album; de câștigi dumneata… să-ți hotărăști singur câștigul. Ai dorit să-mi săruți brațul. Eram tot cu rochia asta. Așa e?

— Așa.

— Am câștigat eu.

— Da.

— Dar n-am câștigat pe drept. Mă spovedesc de-abia acum: eu îți spusesem că Ștefănucă mă aștepta de la zece, pe când noi ne înțelesesem să ne întâlnim la amiază. Înțelegi?

— Înțeleg, dar nu totul.

— Ce nu înțelegi?

— De ce nu mi-ai spus atunci adevărul?

Ea râse:

— Dacă te-ai gândi bine ai înțelege și asta.

— E o viclenie al cărei rost nu-l văd.

— Viclenia, ca toate vicleniile femeilor, își are rostul; nu strică nimănui și face și pe poeți să vadă ceea ce se încăpățânează să nu vadă.

— Anume?

— Ți-am spus că ora întâlnirii era la zece, ca să-ți arăt cât îmi plăcea să stau de vorbă cu dumneata, de vreme ce am putut lăsa să treacă două ceasuri de la ora hotărâtă de bărbatu-meu.

Lui Eminescu nu-i venea să creadă.

— Te-am făcut apoi să-ți închipui că Ștefănucă mă poate aștepta două ceasuri pe o bancă fără să se supere, ca să-ți arăt cât mă iubește.

— Și pentru ce?

— Ca să conchizi că sunt o femeie ce merită să fie iubită.

— Da?

— De altfel chiar de atunci m-am pocăit că te-am înșelat și ți-am spus: „cât de rău îmi pare că am câștigat!”

Iată înțelesul cuvintelor din Piața Sfântului Ștefan, se gândi Eminescu, în jurul cărora imaginația lui brodase atâtea presupuneri: era numai regretul unei viclenii. Tăcerea lui se prelungea.

— Trage acum concluzia mărturisirii ce ți-am făcut.

— Ce concluzie?

— În privința prinsoarei!

Eminescu dădu din umeri.

— Nu văd.

— Dacă nu te mințeam, ai fi câștigat dumneata prinsoarea și nu eu – șuieră ea, tulburătoare, plimbându-i, ca la Viena, pe lângă gură brațul cald și rotund.

— A! făcu el, lăsându-și buzele pe pielea, albă.

Când, după câteva clipe, își înălță capul, gura îi întâlni gura ce-o aștepta în drum, și amândouă se topiră într-o sărutare lungă.

— Bine că ai înțeles, în sfârșit, că te iubesc, de când te-am văzut, și chiar de mai înainte, de când ți-am citit primele versuri.

Luându-i apoi capul între mâini, îl sărută pe fruntea boltită:

— Să nu crezi că te-am mințit atunci; te-am mințit acum, doar te-oi face să mă săruți. Nu mă crezi?

Uluit, el îi răspunse:

— Nu știu ce să mai cred.

— Nici nu-i nevoie să știi.

Potolită, blândă, își puse apoi capul pe umărul lui, mormăind:

așteptând să-i cadă și ei, de sus, mana sărutărilor așteptate de atâta vreme.