XXVI

În odaia de alături se auziră glasuri; fata din casă anunță trei domni.

Veronica se desfăcu repede, își tipări părul zburlit în funigei de aur și abia avu timpul să-i trimită o sărutare în scoica mâinii. Se făcură prezentările: domnul căpitan Vornicel, avocatul Oncescu și judecătorul Porumbaru.

— Domnul? întrebă căpitanul, nemulțumit că dă peste-o figură necunoscută.

— Domnul Mihai Eminescu, aruncă în treacăt Veronica.

Numele nu-i spuse nimic.

— Se vede că nu ești de aici din Iași, coane, îl iscodi căpitanul.

— Nu.

— Dar de unde?

— De la Botoșani.

— Ești în treacăt aici?

— Mai mult nu.

— Aha, o slujbă?

— Da.

— Ce?

— Directorul Bibliotecii centrale.

Căpitanul dădu din cap cu un „a!” din care se vedea că slujba nu-i părea importantă. Roșie, Veronica simți nevoia să adauge:

— Ai fi putut ști, domnule căpitan, că domnul Eminescu e poet; se vede că nu i-a ajuns reputația până la cazărmile de la Copou.

— Ha! domnul face versuri? Cum nu mi-a dat în gând, după plete? La școala militară și eu făceam versuri; camarazii îmi spuneau „poetul”; ba mă luaseră la ochi chiar și profesorii… Versuri de dragoste, firește, pentru domnișoarele de la Centrală. Eeehei, tinerețe! Știi ce, duduie Veronicuțo, am să ți le citesc la iarnă.

Apropiindu-se apoi de dânsa, o luă de amândouă mâinile și o răsuci ca pe o păpușă cu resort.

— Tiii! făcu el, ia te uită ce rochie nouă! De când o ai, duduie, că nu ți-am văzut-o până acum? Te prinde de minune; ești un vis, cu brațele goale ca Venera lui Milo.

Și fără altă vorbă o sărută pătimaș chiar pe locul unde o sărutase imaterial poetul.

— Să nu te superi, duduie, dar e o nebunie a mea; nu pot vedea un braț frumos de femeie fără să-l sărut.

Roșind din nou, Veronica își trase mâna ușor.

— Domnule căpitan, ai putea să-ți mai stăpânești puțin „nebunia”.

Căpitanul făcu cu ochiul spre odaia de alături:

— E poate acasă „bătrânul”?

Contrariată, ea dădu din cap că nu.

— Cu atât mai bine… Nu că ne supără, dar… e mai bine să nu fie acasă. Tot nu mi-ai spus, duduie, când ți-ai făcut rochia asta?

— Mai de mult.

— De când?

— De acum trei ani, de la Viena, unde am cunoscut și pe domnul Eminescu.

— Aha, dumnealui a făcut studii la Viena?

— Da.

— Ei, atunci, o fi om învățat, își dădu cu părerea căpitanul.

Găsind că tăcuse îndeajuns, avocatul interveni:

— Poate v-am întrerupt de la o lectură?

— Nici de cum.

— Nu de alta, dar ne place și nouă poezia: am dori să ascultăm. De domnul Eminescu am mai citit versuri prin Convorbiri foarte frumoase; mai ales una mi-a plăcut; i-am uitat titlul; dar de o strofă tot îmi aduc aminte:

Erau versuri de Bodnărescu. Veronica roși; poetul tăcu, absent. Magistratul găsi prilejul să intervină și el:

— N-ai fost mata la studii și la Berlin?

— Ba da.

— Mi-a vorbit Archipescu.

Eminescu roși până în rădăcina părului. Stătu răstignit, așteptându-se și la alte întrebări. Magistratul se gândea la carieră; avea vechime și drept de înaintare; îl luă deci de o parte și-l descusu despre Maiorescu, despre Carp, despre Rosetti, despre felul cum se poartă cu scriitorii, despre ședințele de la Junimea; la urmă, îi mărturisi că avea și el câteva încercări de tinerețe. Până să le vadă Maiorescu, ar fi dorit să i le citească lui. Întorcându-se spre Veronica:

— Ce spui, duduie, facem într-o zi o lectură la mata?

— Cu plăcere, domnule Porumbaru.

— Îl rugăm și pe domnul Irimescu (și-l arătă pe Eminescu); îi spun și lui Archipescu, tot zice că sunteți prieteni.

Pe ghimpi de când se vorbea de literatură, căpitanul sări din loc:

— Ba pe mine să nu mă chemați, că nu vin. Ori dacă vin, să știți că vă citesc și eu versuri.

Avocatul și magistratul râseră. Mulțumit de succes, căpitanul schimbă vorba.

— Dar de ce n-ai venit, duduie Veronicuțo, alaltăieri seara, la Rivallet, cum mi-ai făgăduit? Era o mândrețe de seară, răcoroasă; ne-am primblat cu lăutarii după noi; ba i-am luat și în barcă, de mai-mai să ne răsturnăm.

— Domnul căpitan, interveni avocatul, nu ne vorbește și de Mimi, cântăreața sosită de la Paris.

— Cum să nu vorbesc, Oncescule, că numai să vorbesc mai pot; de apropiat nici chip, din pricina ta. Să-ți spună și Porumbaru, cât a suspinat și s-a uitat galeș la dânsa.

Căpitanul luase vânt.

— Nu zău, duduie, că pe domnișoara Mimi o rechiziționează Oncescu; nici n-ai s-o vezi. Dar e o frumusețe în grădină, în boschete, pe lac, pe lună plină, de-ți vine să-ți deschei nasturii de la tunică în fața naturii.

Oricât era de absent, Eminescu nu putu să nu zâmbească în fața acestei expresii ciudate a satisfacției estetice.

— Vino, duduie, că o să petrecem, de-o să pomenești; ș-apoi știi că fără mata nimic n-are haz; întreabă și pe dumnealor. Mă, Porumbarule, nu ți-am spus alaltăieri seara, că ne lipsește duduia Veronica și că numai unde-i ea se petrece bine?

— Da, da, mormăi Porumbaru; spuneai, spuneai, dar cu ochii o mâncai pe Mimi.

— Bine, mă, nici ochii nu vrai să-mi mai rămână? Uite o să mi-i scot de acum.

Stânjenită de flecăreala căpitanului, Veronica tăcea. Căpitanul făcu iarăși cu sprinceana spre camera de alături.

— Ori poate nu te lasă „bătrânul”?

Ca și cum n-ar fi auzit, Veronica nu răspunse.

— Știi ce, duduie? Fă ce-ai mai făcut. Lasă-l acasă. Nu-i place, nu-l silește nimeni să vină la petreceri. Tinerii cu tinerii, bătrânii cu bătrânii, nu așa, domnule Irimescu? Spune-i și mata o vorbă, că poate ai mai multă trecere decât noi, că zici că o cunoști de când erai la Viena; ehei! Eu pe atunci nici nu venisem în garnizoana Iași; îmi mâncam amarul la Huși…

Toți tăceau.

— Cine tace aprobă, reluă sentențios căpitanul. Care va să zică ne-am înțeles, duduie. Mata vii cu madam Ceruleanu; am grijă să vorbesc eu cu dumneaei, și pe urmă te aducem noi acasă.

Stacojie, Veronica șuieră printre dinții strânși:

— Nu vin, domnule căpitan, cu un ton atât de hotărât încât pricepu și căpitanul că nu mai avea de ce stărui.

— Bine, biiine! făcu el oarecum încruntat. Dacă duduia nu vrea, nu-i nimic de făcut.

Ochii lui și începuseră, de altfel, de a iscodi prin toate colțurile salonașului.

— Da’ nu văd măsuța? Ce zici, duduie Veronicuțo, nu facem un ghiordumaș, așa la repezeală, ca să ne treacă de urât.

Veronica scrâșni din nou:

— Nu-i momentul de cărți; de altminteri, domnul Eminescu nici nu cunoaște ghiordumul.

— Ei, asta-i acum! Parcă numai ghiordumul e pe lume… facem o panță… un maus… un stosișor…

Eminescu dădea mereu din cap că nu știe.

— Facem, coane, atunci o concină prădată, ori un tabinet, că doar aestea le-ai fi cunoscând.

Eminescu dădu din nou din cap.

— Tiii, coane, da’ ageamiu mai ești! D-apoi ce-ai învățat pe acolo pe la Viena și pe la Berlin, dacă nu cunoști nici tabinetul? Ehei, o să te dai la brazdă, aici la Iași; o să ajungi doftor în ghiordum.

Eminescu nu-și dădu osteneala nici să răspundă, nici să râdă.

— La urma urmei, dacă dumnealui nu cunoaște niciun joc să-și ia pedeapsa! Să facă pe chibițul; uite chiar lângă mine, că eu n-am cabale ca Oncescu; oricât oi pierde, nu mă supăr. Ce zici, coane?

Poetul nu zicea nimic; n-avea decât un gând: să plece.

— Ori dacă nu-ți place să faci pe chibițul, atunci ia o carte cu poze ori un album, uite cela de colo, cu fotografiile duduii Veronica, de când era fetiță de cinci ani.

Și deschizând albumul:

— Uite la ea, ce mumușică-i, mânca-o-ar mama!

Eminescu se sculă să plece; roșie, Veronica se repezi la dânsul:

— Mai stai, că doar nu jucăm… Mai bine să-ți cânt ceva ce-ți plăcea la Viena, aria Violetei din Traviata.

Luându-i-o înainte, căpitanul și începu să fredoneze:

trecând apoi la:

Eminescu stărui în hotărârea lui. Era târziu și trebuia să meargă și aiurea. Își luă rămas bun.

— Domnule Irimescu, îi tăie calea Porumbaru, cred că ne-am înțeles în privința lecturii. Duduia Veronica o să ne cheme într-o seară și atunci o să citesc și eu încercările mele… Nu e mare lucru. Iar dacă ți se pare nimerit, le citesc apoi și la Junimea…

— Negreșit, mormăi șters poetul și plecă.

— Dar ageamii mai sunt și poeții aiștia! bombăni căpitanul mulțumit că scăpase de dânsul. Niște încurcă lume. Și eu făceam versuri în tinerețe, dar aiasta nu mă împiedeca să știu toate jocurile. Să vezi, coane, ce bacara îi trăgeam cu dicționarul de franceză al lui Codrescu, pe bancă, chiar în timpul orei de lecție!