1. Mișcarea ideologică

Ideologia eminesciană. Începutul veacului se caracterizează printr-o mișcare naționalistă, izvorâtă din ideologia lui Eminescu, amestec de criticism junimist și de misticism național. Problema neamului nostru trezise în junimiști un interes mai mult rațional; în Eminescu găsise însă o rezonanță mult mai adâncă. În conștiința lui prezentul se legase de un trecut simțit ca o realitate; evoluționismul junimist se prefăcuse în reacționarism și simplele considerații asupra valorii sociale a țărănimii, într-un misticism țărănesc cu totul deosebit de junimism. Sub aceeași formă a solidarității naționale prin tradiție și a exaltării păturii rurale, ca o unică realitate socială și în aceeași expresie lirică și pamfletară, ideologia, pe bază mai mult sentimentală, a marelui poet a reapărut în pragul veacului și în mișcarea Sămănătorului, pentru care dezgroparea publicisticii lui uitate a luat importanța unui moment istoric. Fără ecou real în momentul producerii sale, ideologia eminesciană și-a răscumpărat timpul pierdut; pusă în circulație prin mișcarea sămănătoristă, continuată apoi prin oameni și acțiuni felurite, ea trăiește și astăzi în toate manifestările naționaliste ce se reclamă încă de la „actualitatea lui Eminescu“. Nu se poate începe studiul atmosferei acestei epoci decât prin precizarea rolului Sămănătorului și, mai ales, al lui N. Iorga (mai 1903— aprilie 1906), animatorul sensibilității lui literare.

Sămănătorul. Deși acțiunea propriu-zisă a Sămănătorului începe prin colaborarea lui N. Iorga, ea fusese, totuși, precizată în aceleași cadre de naționalism, de poporanism și de didacticism moralizator chiar de întemeietorii lui, Al. Vlahuță și G. Coșbuc.

Concepția artei în funcție de națiune și a națiunii în funcție, în genere, de țărănime, a fost afirmată apoi mult mai dârz de N. Iorga. Sub cuvânt că și mișcarea lui M. Kogălniceanu de la 1840, ca și teoriile lui Alecu Russo au pornit de la aceeași valorificare a literaturii prin caracterul specific al rasei și de la principiul naționalizării ei printr-o apropiere mai intensă de spiritul și limba populară, această concepție a fost privită de unii critici ca lipsită de originalitate. Fără să conțină vreo noutate, și această formulă, ca orice alta, nu-și scoate însă forța decât din momentul transformării într-o acțiune determinată și susținută. În artă originalitatea  [1]  nu stă în noutatea formulei, ci în talentul și energia celui ce izbutește să-i dea actualitate. Într-o literatură cu o largă bază rurală, N. Iorga a reușit să facă din „naționalizarea“ și „ruralizarea“ literaturii o formulă nouă și militantă. Iată de ce trebuie să țină seamă orice istorie a culturii noastre.

Sensul „Sămănătorului“. Dacă sub raportul ideologiei sociale și culturale, raționalismul, tradiționalismul, reacționarismul mișcării Sămănătorului intră în seria tuturor mișcărilor moldovenești începute cu Dacia literară de la 1840, sub raportul pur literar ea înseamnă continuarea epocii eroice a literaturii române de dinaintea criticismului junimist; confundând etnicul cu esteticul, pe care Maiorescu le separase, ea a anulat, așadar, câștigurile generației precedente. Cum nu se mai putea prezenta sub vechea formă a naționalismului verbal și euforic, etnicul a reapărut sub forma nouă a „culturalului“; literatura nu mai era privită atât prin calitatea sa estetică, cât prin acțiunea sa de educație națională, — confuzie de poziții care, la adăpostul unei misiuni culturale lăudabile, a îngăduit invazia mediocrității literare. În rezumat: ideologic, sămănătorismul reprezintă unul din aspectele rezistenței sufletului național față de revoluția formelor sociale; literar, el este expresia estetică a acestei atitudini reacționare cu cele două caractere esențiale: dragostea de trecut, de unde literatura eroică și patriarhală, și dragostea de țărani, de unde idealizarea și compătimirea lor.

Meritul mișcării Sămănătorului nu stă, după cum am spus, în originalitatea formulei și nici chiar în valoarea artistică a literaturii sale, ci în acțiunea animatorului, la al cărui glas s-au ridicat și organizat energii noi; în capitală și în provincie au apărut, astfel, reviste puse în serviciul aceluiași misticism național și al aceleiași literaturi privite în funcția sa etnică, despre care ne rămâne să amintim câteva cuvinte.

Luceafărul. Înființată încă de la 1 iulie 1902, sub direcția lui Al. Ciura, revista studențească de la Budapesta, Luceafărul, se adaugă mișcării sămănătoriste  [2] : din coloanele ei avea să răsară numele lui Octavian Goga, poetul cel mai reprezentativ al întregii mișcări și teoreticianul artei sale rurale și revoluționare.

Făt-Frumos. Apărut la 15 martie 1904, la Bârlad, sub conducerea lui G. Tutoveanu, Ion Adam, Emilgar, D. Nanu și A. Mândru, Făt-Frumos cere de la numărul 2, prin pana lui A. C. Cuza, „să fim români în toate manifestările vieții noastre. Să facem artă și literatură românească în spiritul și din izvorul nesecat al geniului nostru propriu“  [3] .

Ramuri. Apărută la 1 decembrie 1905, sub direcția lui C. Ș. Făgețel, revista craioveană Ramuri își menține și azi foarte intermitent existența. Se înțelege de la sine literatura, pe care o putea face o revistă, în paginile căreia D. Tomescu reproducea, nu fără energie de ton și intransigență, ideile dictatorului bucureștean.

Junimea literară. Apărută în ianuarie 1904 la Cernăuți, revista Junimea literară, sub direcția lui Iancu Nistor, și prin literatura publicată și prin critica lui Sextil Pușcariu și George Tofan, era de esență sămănătoristă.

Convorbiri literare. Și activitatea Convorbirilor literare în timpul directoratului lui S. Mehedinți (1907—1924) se încadrează tot în acțiunea sămănătoristă. În Primăvara literară, publicată chiar în Sămănătorul (20 febr. 1905), S. Mehedinți își arătase entuziasmul față de literatura nouă „ce se inspiră din viața poporului nostru“ (disprețuind ademenirea curentelor literare de aiurea).

Se poate spune, așadar, că acțiunea naționalistă pornită de Sămănătorul a pus stăpânire pe cea mai mare parte a publicisticii literare a epocii.

Popularizată la început sub forma paseismului și a țărănismului, ideologia eminesciană a fost împinsă apoi la consecințele ei extreme, sub forma naționalismului integral sau a antisemitismului, de A. C. Cuza și, sub forma naționalismului, de bănățeanul Aurel C. Popovici.

A. C. Cuza. Prin seria de articole publicate în Făt-Frumos și adunate apoi în 1905 în volumul Naționalitatea în artă, A. C. Cuza deschide cu o singură idee toate lacătele și rezolvă toate problemele. Naționalitatea, susținea anume d-sa, e puterea creatoare a culturii umane; arta nu poate să existe decât ca artă națională — cultura umană, decât prin cultura națiilor —, națiunile decât prin cultura lor originală; după cum în ordinea socială trebuie să întărim clasa rurală și să înființăm aproape inexistenta clasă de mijloc, în ordinea culturală trebuie să întemeiem o cultură „curat românească“ prin colaborația numai a „românilor de sânge“. În realitate, nu se poate vorbi de o cultură națională în sensul limitativ al unei creații exclusive și nici discuta afirmația culturii originale ca singura posibilitate de existență a națiunii, înainte de a se fi precizat valoarea noțiunii de originalitate în materie de cultură.

Aurel C. Popovici. Împinsă, sub forma antisemitismului, la ultimele sale concluzii de A. C. Cuza, ideologia eminesciană a avut aceeași soartă sub forma reacționarismului, prin teoriile lui Aurel C. Popovici, expuse mai întâi în Sămănătorul  [4] .

13 martie 1906. Pentru fixarea atmosferei epocii, prin exemplul transformării unei ideologii literare într-un fenomen social, vom aminti mișcarea de la 13 martie 1906, cunoscută sub numele de „Lupta pentru limba românească“, pornită împotriva intenției unor doamne de la societatea „Obolul“ de a juca în franțuzește pe scena Teatrului Național. N. Iorga publică în Epoca de la 12 martie o „rugăminte“, prin care, în numele strămoșilor și al „sufletului chinuit al acestui neam“, invita publicul să nu ia parte la reprezentații. După o primă conferință în fața studenților la Universitate, el mai ținu alta publică, chiar în ziua de 13 martie, în care nu atacă numai „limba boierească“, ci și „revoluția boierească a generației pașoptiste decât care nici o altă generație din lume n-a căzut mai adânc în noroi“ etc. Manifestația a avut loc și prin faptul unei represiuni violente a dus la un rezultat neașteptat, împingându-l pe N. Iorga în primul plan al vieții noastre publice. Talentul lui de tribun a reușit astfel să transforme un fapt cultural într-un fenomen social cu repercusiuni în toate straturile culte; transformare pe care s-a și grăbit să o folosească în scopuri politice, întemeind mai întâi o Frăție a bunilor români (Iași, 19 martie) și apoi un partid politic, cu a cărui întemeiere putem privi „sămănătorismul“ literar ca încheiat, pentru a face loc naționalismului politic, ale cărui destine cad alături de cadrele lucrării de față…

Alte reviste. Desfășurarea acțiunii politice și culturale nu l-a împiedicat totuși pe N. Iorga de a voi stăruitor să desfășoare și o acțiune literară. După dispariția Sămănătorului, timp de mai bine de un sfert de veac, d-sa a scos diferite publicații literare (Neamul românesc literar, Floarea darurilor, Linia dreaptă și acum în urmă Cuget clar, ca să nu mai vorbim de un număr impunător de reviste anexe provinciale), fără a izbuti să se mai încadreze în ritmul mișcării literare. Momentul istoric al confuziei culturalului cu esteticul trecuse și din faptul că, cu toată recrudescența mișcărilor naționaliste de acum, confuzia nu s-a mai produs, tragem concluzia salutară că nici nu se va mai produce: credem apele literaturii definitiv despărțite de mișcările sociale și politice, oricât de nobile și folositoare ar fi ele. Imensa activitate propagandistă a lui N. Iorga, risipită în atâtea publicații ineficace, rămâne deci îndiguită în cadre strict culturale, fără contact cu literatura timpului nostru; aceasta s-a văzut și în acțiunea moralizatoare pornită în mai, anul trecut (1936), în care nu l-a urmat nici un scriitor al generației noi.