2. Critica sămănătoristă

N. Iorga. Poziția criticii la sfârșitul veacului trecut se caracterizase prin lupta criticii „științifice“ a lui C. Dobrogeanu-Gherea împotriva criticii estetice a lui T. Maiorescu: tot ceea ce, cu o disciplină intelectuală atât de sigură, separase și precizase Maiorescu, fusese dezgrădit de criticul socialist; arta a cunoscut, astfel, proclamarea primatului tendințelor moralizatoare și al idealurilor sociale. Prin renașterea misticismului național de la începutul veacului, conceptul estetic a fost invadat și de ideea națională; fuziunea eticului constituie, astfel, formula criticii sămănătoriste și poporaniste. Poziția criticii lui N. Iorga se precizează, așadar, mai întâi prin confuzia eticului cu esteticul, înglobând apoi și confuzia etnicului, adică luarea în considerare a artei numai prin raportul ei față de „popor“ și al ideii naționale; eticul nu e privit în sine ca o necesitate pură a conștiinței morale, ci prin calitatea sa practică, fie de a înnobila poporul, fie de a-l reprezenta în notele sale specifice mai bine păstrate în țărănime. Dominată de ideea națională, de obligația literaturii de a se valorifica prin caractere specifice mai pure la țărănime, receptivitatea criticului față de valorile estetice ale literaturii contemporane străine, în genere, nu putea fi decât limitată pe motive etice; ea a devenit însă și mai limitată față de noua literatură franceză, pe care o credea în descompunere. În simbolism, de pildă, el a văzut o „deșănțare a minților“ și o „șarlatanie“. „Așa-numitul simbolism, susținea el, cu o convingere neștirbită până azi, întrucât nu e cu știință o farsă, o înșelătorie, ori un mijloc de parvenire literară, nu e decât o modă.“ „Simbolism, săpun literar care nu curăță.“ Iată termenii cu care era tratată poezia lui Baudelaire, Verlaine, Henri de Régnier, Verhaeren, Moréas, Laforgue, Rimbaud, ce a revoluționat întreaga literatură europeană, singura revoluție poetică pornită din Franța; și cu aceiași termeni — „literatură infamă, excrocherie literară, minți deșănțate, șarlatanie, literatură de Pantelimon“ — se exprima N. Iorga și despre literatura scriitorilor ce au fixat la noi sensibilitatea poeziei contemporane. I-a fost dat, așadar, acestui om de o rară bogăție spirituală și erudiție literară, de un mare talent oratoric, să se arate neînțelegător față de noua sensibilitate ce se pregătea, de sensibilitatea estetică, fără contingențe etice sau morale, ci de sine stătătoare; i-a fost dat, prin urmare, acestui directòr de sensibilitate națională, să devină, mai întâi prin acțiunea pozitivă a mișcării sămănătoriste, interesantă desigur și esteticește, dar reacționară prin ideologie, și apoi prin acțiunea sa negativă de tribun iritat de prefacerile vremii; i-a fost dat, spunem, să devină un dușman al dezvoltării firești a literaturii neamului său. Cu o receptivitate estetică atât de limitată, ne rămâne să vorbim și de valoarea instrumentului lui critic. Confuzia eticului, etnicului și esteticului a răspuns, desigur, unui temperament mai mult social decât estetic, dar a răspuns și nevoii de certitudine; divers perceput după capacitatea estetică a individului, evoluabil în însuși conceptul său, fenomenul pur estetic și deci critica estetică nu oferă o indiscutabilă bază științifică; numai prin înglobarea eticului și etnicului în estetic putem păși pe un teren mai sigur; noțiuni mult mai precise, moralul și imoralul, folositorul și nefolositorul, socialul și antisocialul cad în sfera bunului-simț; certitudinea ia deci locul controversei. Unui temperament categoric și însetat de toate certitudinile nu-i putea conveni critica estetică, în care incertitudinea și nuanța sunt condițiuni de existență, ci o critică dominată de principii etice sau naționale indiscutabile ce-i ofereau un instrument de o mai mare preciziune și o orientare dogmatică. Întrebuințarea unui instrument critic atât de nesigur, când se aplică în domeniul estetic, i-ar fi ridicat oricărui critic literar autoritatea necesară; nu însă lui N. Iorga, care reprezintă personalitatea culturală cea mai covârșitoare a acestui început de veac. Nu e vorba numai de știință și de activitate multilaterală, ci de însăși personalitatea lui de animator al conștiinței naționale de creator de valori, personalitate impresionantă și prin puterea convingerii mistice și prin mijloacele ei de expresie. Cei douăzeci și cinci de ani încheiați de la acțiunea Sămănătorului au șters interesul multora dintre problemele discutate, fără să aibă vreo influență asupra forței emoționale a articolelor înseși. N. Iorga trece, în genere, ca un scriitor prolix și fără simțul arhitectonic: și este în cărțile sale de erudiție, în care amănuntul invadează ideea; în cărțile sale personale, el are însă o neegalată putere de contagiune. Mulți l-au întrecut prin sobrietate, prin echilibru, prin eleganță; nimeni nu l-a ajuns însă în căldura pasională: lava incandescentă a prozei sale apostolice nu s-a stins nici până azi și probabil nu se va stinge, atâta timp cât vor exista ochi care să se plece peste paginile trecutului. În acest scop puterea explozivă a temperamentului e ajutată de mijloace literare unice: ironie, vervă, susținută până în cele mai îndepărtate ramificații, patetismul, invectiva, suflul puternic al unei singure idei iraționale se leagă în personalitatea lui literară sub forma atitudinii pamfletare. Nu e vorba de violența verbală cu care criticul a însângerat tot ce nu intra în sfera receptivității sale, ci de nota specifică a personalității sale pasionale de a izola, de a mări și de a diforma, de a trece, prin urmare, peste realitatea imediată pentru a o proiecta sub forma unei realități superioare; sub pana sa înflăcărată, cele mai comune idei iau forme apocaliptice. Cu mai multă pondere în stabilirea raporturilor, cu mai mult simț al nuanțelor și, mai ales, cu mai multă receptivitate estetică el n-ar fi fost decât un critic literar cu o acțiune circumscrisă la un public limitat și n-ar fi devenit cel mai mare pamfletar naționalist și animator al conștiinței naționale  [5] .

Ilarie Chendi. Prin originea sa ardeleană, sămănătorist înainte de apariția Sămănătorului, Ilarie Chendi a devenit apoi placa de înregistrare a literaturii sămănătoriste de la începutul veacului, adică criticul lui St. O. Iosif, al Mariei Cunțan, al Mariei Ciobanu, al lui C. Sandu-Aldea și mai ales al lui Oct. Goga. Un critic, a cărui sensibilitate estetică trecea prin acești scriitori, un critic înzestrat cu un incontestabil spirit polemic nu putea să nu-și pună ca țel principal al activității sale lupta împotriva modernismului. „Clișee de flașnetari, după compoziții împrumutate“, repeta el  [6] … de când există o literatură românească, ceva mai gol, mai sterp, mai fără inspirație firească, ca „vibrațiile artificiale ale acestor mărunțișuri, nu s-a scris“. Luptând astfel, pe de o parte, pentru o literatură crescută din literatura populară și cu un caracter tendențios național, întrucât latent orice literatură e națională, iar pe de altă parte, împotriva literaturii urbane, a simbolismului și în genere a modernismului, acțiunea lui Chendi s-a identificat deplin cu acțiunea sămănătoristă. Nunai întâmplarea le-a despărțit. Introducându-l pe N. Iorga la Sămănătorul, Chendi a fost silit puțin după aceea să se despartă de revistă și de foștii tovarăși de luptă, combătându-i. Instrumentul criticii lui Chendi era „impresia“, sub forma ei cea mai directă și mai elementară, adică neraționalizată sau organizată. Critica lui luptă pe treapta informației literare pur subiective. În cadrele acestei receptivități estetice, părerile lui Chendi sunt totuși judicioase, așa că activitatea lui a fost binevenită. Opera de exterminare a mediocrității, îndeplinită de Maiorescu într-o epocă mult mai turbure, a îndeplinit-o după jumătate de veac și deci cu merite mult mai mici și Chendi față de mediocritatea timpului său, cu un simț natural și mijloace de expresie potrivite. Din nefericire, bunul lui simț nu era limitat numai de o receptivitate estetică peste care nu putea trece, ci și de amestecul unui element pasional evident, de adevărat pamfletar. Varietatea elementelor de care s-a servit i-a dat oarecare vioiciune stilistică și portretistică, dar i-a săpat fundamentul criticii  [7] .

Ion Scurtu. Activitatea critică a lui Ion Scurtu, destul de prețuită în epoca Sămănătorului, nu poate fi pomenită decât pentru a ilustra o manieră detestabilă de expresie bombastică, azi ilizibilă, și pentru cercetările lui eminescologice de mult depășite  [8] .

D. Tomescu. La Ramuri, ideea națională în literatură a fost ani de zile susținută de pana viguroasă, de talent, a lui D. Tomescu, cu o intransigență de doctrină, cu o siguranță de ton, contrazisă de desfășurarea ulterioară a evoluției literare. Pe lângă fanatismul marilor credințe, D. Tomescu a mai introdus în sămănătorismul său regional și toate urile atmosferei vițiale a cafenelei bucureștene  [9] .

C. Ș. Făgețel. Nu același lucru se poate spune și despre editorul revistei Ramuri, C. Ș. Făgețel, ale cărui Credințe literare, 1913, nu fixează atenția prin nimic.

G. Bogdan-Duică. Deși prin întinderea cunoștinței amănuntului și ingeniozitatea apropierilor, activitatea lui G. Bogdan-Duică în domeniul istoriei literare a veacului al XIX-lea îi constituie o autoritate  [10]  — amintim aici numai de activitatea lui minoră de critică literară risipită, cu deosebire, în revistele sămănătoriste (Sămănătorul, mai ales Luceafărul, Ramuri etc. și în Convorbiri literare, Societatea de mâine)și neadunată până acum. Cu puține excepții, G. Bogdan-Duică n-a atins probleme principiale, ci s-a menținut în darea de seamă, făcută, dealtfel, fără anume metodă, fără viziunea totalului, ci numai după o capricioasă izolare de amănunte și prin comentarii strict personale și fără nici o urmă de sensibilitate estetică  [11] .