1. Mișcarea ideologică

Evenimentul literar. Pentru a ajunge la obârșia „poporanismului“, fără a recurge la istoria literaturii ruse, trebue să ne raportăm la articolele lui C. Stere din ziarul socialiștilor ieșeni Evenimentul literar, apărut la 20 dec. 1893, din care vom reproduce câteva rânduri: „Poporanismul e mai mult un sentiment general, o atmosferă, cum am zis, intelectuală și emoțională, decât o doctrină și un ideal hotărât; analizându-l, putem scoate din el următoarele elemente constitutive: iubirea nemărginită pentru popor — sub care se-nțelege totalitatea concretă a maselor muncitoare și producătoare — apărarea devotată a intereselor lui, lucrarea entuziastă și sinceră spre a-l ridica în înălțimea unui factor social și cultural conștient și neatârnat; iar ca substrat teoretic putem arăta ideea: 1) că poporul numai el singur are dreptate, că el e veșnic martir, veacuri întregi a muncit, și-a vărsat sângele său pentru a ridica, pe umerele sale, întreaga clădire socială și 2) că toate păturile superpuse au, din pricina aceasta, față cu poporul, o datorie atât de mare că dacă ar dori sincer s-o plătească, n-ar putea cu toate jertfele, cu tot devotamentul și abnegația lor să plătească măcar procentele“  [12] .

Nefiind critic, ci profet, C. Stere n-a mai revenit asupra ideilor și a lăsat lui G. Ibrăileanu sarcina de a le explica și de a le aplica la cazuri concrete.

Curentul nou. Doisprezece ani după dispariția Evenimentului literar (dispărut la 24 octombrie 1894), o parte din ideile poporaniste, cu deosebire politice, și fără „dătoria“ mistică a intelectualilor față de clasele proletare, idei venite pe calea istorismului eminescian și nu a socialismului cumințit, au prins corp în mișcarea sămănătoristă: se înțelege deci de la sine nemulțumirea ideologilor de la Evenimentul literarde a se vedea, astfel, „despoiați“ și „deformați“ și graba cu care s-au folosit de apariția Curentului nou (1905) — pentru a lupta împotriva sămănătorismului. În articolul Poporanismul, G. Ibrăileanu susținea că „poporanismul“ nu e invenția Sămănătorului, ci că, propovăduit de M. Kogălniceanu la 1840 și de Alecu Russo, realizat în parte prin culegerea poeziilor populare, a fost axa cugetării revistei Contemporanul (1882) și a grupului de la Evenimentul literar (1893), compus din C. Stere, G. Ibrăileanu, Raicu-Rion etc.; reacționar și junimist, poporanismul sămănătorist s-a folosit însă de țărănime numai ca de un material pitoresc.

Viața românească. Formularea doctrinei poporaniste în mod ceva mai concret și cu intenția de a impune literaturii române o directivă precisă, în orice caz de a-ndrepta forțele literare într-un spirit comun, nu s-a înfăptuit decât prin apariția Vieții românești, în martie 1906. Poporanismul pleacă, firește, tot de la confuzia etnicului cu esteticul, adăugând și obligația scriitorului de a arăta o atitudine de simpatie față de popor. Lipsa de valoare estetică a acestei „atidudini“ n-a scăpat însă nici poporaniștilor; afirmată dârz, teoretic și practic, în faza prepoporanistă, prin atacuri aduse unor scriitori bănuiți de a preamări „lipitorile satului“ sau de a nu avea simpatie față de țărănime; devenită ceva mai vagă în programul Vieții românești, atitudinea s-a redus apoi în practică aproape la nimic. Din chiar primul număr al Vieții româneștigăsim însă afirmația, principiului artei naționale și a „specificului național“, punctul de rezistență al poporanismului și consecvența lui cea mai temeinică; afirmat în primul număr, „specificul național“ era susținut cu aceeași perseverență și după douăzeci de ani. Teoria „specificului național“ reprezintă un loc comun, existent la toți scriitorii de mai înainte, la Kogălniceanu ca și la Maiorescu, la N. Iorga ca și la cei mai noi teoreticieni ai autonomiei artei. Originalitatea poporanismului a constat doar în a-i fi dat o aplicație curentă și limitativă și în a o fi folosit apoi ca o armă împotriva „poeziei noi“; și sub această formă găsim în poporanism o atitudine potrivnică evoluției literaturii române spre autonomia esteticului. Dacă prin revendicările sale sociale poporanismul a avut un caracter democratic, în materie economică și literară a reprezentat, ca și sămănătorismul dealtfel, o mișcare reacționară: a lega literatura unei țări, în plină revoluție burgeză, de clasa cea mai înapoiată sub raportul civilizației înseamnă a lucra împotriva mersului normal. Nu e vorba de dreptul legitim la expresie estetică a sufletului rural, ci de ideologia propusă în jurul unei astfel de literaturi cu tendințe reacționare. Oricare ar fi talentul unor scriitori poporaniști, ceea ce domină e sensul dezvoltării artistice și nu oamenii. Întorcând spatele orașelor pentru a se uita numai la sate, poporanismul reprezintă ultima manifestare din seria destul de lungă a manifestărilor reacționare moldovenești. Lipsa de consistență a doctrinei „poporaniste“ sub raportul literar trebuie însă despărțită de valoarea revistei Viața românească. Publicația ieșeană a știut să se organizeze și să devină cea mai bună revistă a acestui pătrar de veac, menținându-se în seria marilor noastre reviste culturale: Dacia literară, Propășirea, România literară, Convorbiri literare, toate moldovenești. Dacă poporanismul doctrinar nu s-a tradus prin apariția unei literaturi poporaniste apreciabile, ceea ce arată lipsa de valoare creatoare a teoriilor, revista ieșeană a contribuit la dezvoltarea literaturii române și prin înmănuncherea multor forțe literare și prin relevarea câtorva talente noi.

Cu reapariția Vieții românești după război, în urma unei cariere de aproape 26 ani (1894—1920), „poporanismul“ a fost îngropat de înșiși autorii lui sub cuvânt că reformele agrare s-au împlinit. O mișcare literară ce-și consideră misiunea terminată la crearea unor noi condiții de viață socială se pune dincolo de cadrele literare.