2. Critica poporanistă

C. Stere. C. Stere a fost numai profetul și întemeietorul teoretic al poporanismului. De două ori s-a scoborât doar la practică pentru a-și exemplifica teoriile: cu ocazia Baladelor și idilelor lui Coșbuc și a Poeziilor lui Octavian Goga, într-un comentariu generos și bombastic, în nici o legătură cu critica literară propriu-zisă  [13] .

G. Ibrăileanu. Ca și critica sămănătoristă, critica lui G. Ibrăileanu pleacă de la aceeași confuzie principială a eticului și etnicului cu esteticul. La N. Iorga confuzia nu se face însă pe baza unei teorii, ci a unei necesități naționale momentane: în concepția naționalismului sămănătorist, literatura era integrată ca un element activ și moralizator; pornită de la popor și îndreptată spre dânsul, ea avea funcția de a-l înălța sufletește și de a lucra la solidaritatea națională și la unitatea culturii. Nu tot astfel se prezintă confuzia la G. Ibrăileanu: pusă pe pretinse baze estetice, critica lui G. Ibrăileanu a continuat întru tot, deși fără amploare teoretică, critica lui C. Dobrogeanu-Gherea, așezându-și punctul de reazăm în atitudinea scriitorului față de viață și de lume, deși singură atitudinea estetic interesantă se circumscrie numai în estetic și nu în alte domenii. După părăsirea parțială și tacită a „datoriei“, a „atitudinii“ și a originii obligator rurale a scriitorilor despre care am pomenit, critica poporanistă s-a concentrat asupra specificului național ca asupra unui teren propriu, cu toate că pe terenul recunoașterii unor caractere anumite ale literaturii române se întâlnesc, într-o măsură oarecare, aproape toți criticii: determinată, în parte, de ereditate și de întreaga ambianță cosmică și morală, e cu neputință ca structura sufletească a scriitorului să nu aibă și unele puncte comune de psihologie etnică. Importantă nu este însă recunoașterea principială a acestor caractere specifice, ci, pe de o parte, modalitatea înregistrării lor, iar pe de alta, valoarea ce le-o acordăm sub raportul categoriei estetice.

Problema „specificului național“ a fost cu atât mai rău pusă, cu cât poporanismul a strămutat-o din planul etnicului în cel al esteticului. Iată, de pildă, ce ne spune criticul:

„Cei mai talentați scriitori coincid de cele mai multe ori cu cei mai naționali“  [14] . Sau: „se poate spune că dintre doi scriitori, de un egal talent nativ, acela va fi mai mare, în opera căruia se va simți mai puternic sufletul poporului și se vor oglindi mai bogat și mai bine realitățile naționale“.

Discuția în jurul unor astfel de afirmații e inutilă, întrucât, chiar dacă am admite că în scriitorii mari se oglindesc mai bine sufletul poporului și realitățile naționale, constatarea nu reprezintă și vreo indicație asupra problemei talentului; importanța ei n-ar începe decât din momentul în care am admite implicarea talentului în prezența specificului național, implicare nesusținută de nimeni. Dacă prezența elementului specific nu afirmă și prezența talentului, mai rămâne posibilitatea ca lipsa lui să constituie dovada lipsei de talent: e tocmai propoziția pe temeiul căreia G. Ibrăileanu a luat atitudine împotriva poeziei noi.

Din aceeași exagerare, prin spirit de sistem, și din generalizarea unui loc comun, purcede și Spiritul critic în cultura românească, stidiul lui cel mai consistent, deoarece nu se ocupă de chestiuni literare, ci de probleme culturale și sociale. Lipsa de inițiativă a Moldovei în revoluția socială a poporului nostru, fenomen observat de mult și cu bucurie de Eminescu, și de alții, a fost reluat de criticul ieșan pentru a-l dezvolta și a-i da un caracter sistematic. În realitate, în problema criticismului cultural moldovenesc nu trebuie amestecată și atitudinea scriitorilor moldoveni (Negruzzi, Alecu Russo, Kogălniceanu, Alecsandri) față de limbă: lupta împotriva raționalismului filologic trebuie explicată numai prin talent, deoarece nu artiștii, cu simțul continuității istorice, au creat sistemele raționaliste, ci filologii profesionali, care privesc limba ca un produs logic. Numai din imperativul talentului și din simțul unei limbi considerate ca o realitate vie, și nu teoretică, au dus, așadar, scriitori ca Russo și Alecsandri lupta împotriva raționalismului, după cum au dus-o și Ion Ghica sau Odobescu în Muntenia și, în definitiv, prin respingere, toți scriitorii de talent, fără deosebire de regiune. Tot așa și în problema criticismului cultural, observațiile sporadice ale lui Negruzzi, Russo sau Alecsandri nu pot fi privite ca fenomene exclusiv moldovenești, întrucât le găsim aproape în termeni identici la Eliade sau la Ion Ghica, iar în literatură, sub forma satirei sau a regretului trecutului, găsim o critică aspră a revoluției noastre sociale și culturale la mulți scriitori munteni, ca, de pildă, la Caragiale sau la I. Al. Brătescu-Voinești. Dacă-i mai evident în literatura moldovenească, faptul se datorește superiorității acestei literaturi. Caracteristică este numai prezența unei critici mai sistematice și mai organizate în Moldova, precum și prezența unor personalități mai puternice și a unor reviste în jurul cărora s-au grupat școli literare și partide politice cu un caracter de reacțiune împotriva liberalismului muntean — și acest lucru nu trebuie atât explicat prin lipsa unor clase mijlocii în Moldova, ci prin existența unui temperament moldovenesc, contemplativ, tradiționalist, care, în domeniul creațiunii poetice, s-a ridicat la cea mai înaltă expresie artistică, pe când în domeniul vieții politice și economice a rămas într-o vădită inferioritate. Acestui temperament i se datorește rolul pasiv și mai mult critic al Moldovei în procesul prefacerilor ce aveau să ne scoată din plin ev mediu pe tărâmul vieții contemporane. În aceste cadre limitative trebuia așezat Spiritul critic în cultura românească. Cu preocupări etice și sociale, ce putea căuta G. Ibrăileanu în literatură decât tot considerații morale și sociale, — singurele, dealtfel, ce oferă un teren mai solid? El s-a ocupat deci de: atitudine, datorie, selectare, specific național, proveniența socială a scriitorilor, psihologia de clasă socială, iar în materie de critică literară propriu-zisă s-a dedat exclusiv analizei de ordin didactic: a transformat versurile în proză, a studiat metaforele, a cercetat atent „sentimentul naturii“ sau „sentimentul morții“, a urmărit comparațiile, a cântărit „însușirile eminente“ ale scriitorilor, de obicei ai revistei, ori diversele lor procedee; totul în spirit partizan, într-o dialectică familiară până la vulgaritate și fără nici o finețe de sensibilitate estetică și de expresie literară  [15] .

H. Sanielevici. Al doilea critic poporanist, cu intermitențe dușmănoase, e H. Sanielevici, a cărui activitate a început la Noua revistă română prin exaltarea povestitorilor ardeleni (Reteganul, Slavici, Păcațian, Buticescu) și propagarea unor literaturi rurale sănătoase, adevărată apologie a muncii, a vieții morale. Când a apărut Sămănătorul spre a propovădui și el o literatură țărănistă, dar nu clasică, ci romantică, și, deci, nemairespirând „religia muncii oneste și a vieții familiale“, ci, „altă religie cu totul stranie: religia chefurilor epice și a aventurilor extraconjugale“, decepția criticului a fost mare. N. Iorga s-a văzut atunci combătut pe propriul său câmp de luptă și cu propriile sale arme: de pe același teren național și mai ales moral, s-a ridicat un tovarăș de arme, susținând că sămănătorismul reprezintă o literatură de „siluitori de femei, jefuitori, incendiatori și ucigași, pentru plăcerea de a jefui, incendia și ucide“, o literatură „neomenească“. Adică, țărănism la țărănism; idealism la idealism; eticism la eticism și, mai ales, fanatism la fanatism!

Prima serie a Curentului nou (15 noiembrie—15 martie 1906) s-a semnalat, așadar, prin atacurile îndreptate împotriva Sămănătorului, atacuri pornite dintr-o decepție sentimentală. Puțin după dispariția Curentului nou, cu ajutorul unei părți a foștilor lui colaboratori, a apărut, la 1906, Viața românească; la 1908 a început să colaboreze însuși H. Sanielevici, iar la 1909, secretar al revistei, a apărat, redacțional, curentul poporanist împotriva incriminărilor lui Duiliu Zamfirescu din discursul său de recepție la Academie.

Apărarea poporanismului nu avea, dealtfel, să țină mult: anunțându-i falimentul, seria a doua din 1920 a Curentului nou a pornit atacuri, îndreptățite în parte, împotriva lui. În amândouă luptele criticul s-a pus pe același teren și nu într-un lagăr dușman: prin nediferențierea esteticului de etic și chiar de etnic, H. Sanielevici era, în realitate, și sămănătorist, și poporanist; sămănătorismul l-a combătut numai din supralicitare etică, iar poporanismul tardiv și din motive de ideologie politică; după ce a admirat literatura ardeleană și a cerut un fel de ruralizare a literaturii române, sub influența ideilor socialiste și a concepției evoluării formelor vieții noastre sociale prin etapa necesară a burgheziei, adică a orășenizării și a industrializării, H. Sanielevici a luat poziție împotriva ruralismului poporanist, privindu-l, după C. Dobrogeanu-Gherea dealtfel, și cu drept cuvânt, ca reacționar. Atacurile sale au pornit însă numai dintr-o ideologie socială fără legătură cu estetica: prin eticism, prin tendenționism, prin concepția socială a artei, el a rămas încă un poporanist estetic, deși cu o ideologie politică diferită. Notele caracteristice ale personalității acestui critic sunt, în ordinea intelectuală, puterea de speculație și spiritul de sistematizare, iar în ordinea sentimentală, pasiunea tradusă în deformație pamfletară și violență stilistică.

Spiritul de sistematizare și de speculație nu se dezvoltă în domeniul pur estetic; încă de tânăr, criticul și-a sorocit misiunea de a „propovădui“ o literatură morală, sănătoasă, evanghelie a muncii și a „amorului conjugal“, al cărei model i se părea a-l fi găsit în modesta literatură ardeleană, și a propovăduit un realism clasic; ca și N. Iorga, H. Sanielevici are un temperament de misionar laic pentru ridicarea poporului prin morală. Adevăratele lui speculații nu puteau deci fi de natură estetică, ci se desfășoară în domeniul științelor sociale și antropologiei. E, desigur, în sforțarea lui de a asocia și specula, o nobilă pornire spre științifizare a unui material brut din domenii cu totul lăturalnice artei. Din nefericire, alături de această tendință științifică, o pasiune, nu numai ideologică, ci și pur umană, îi deformează datele cele mai simple și îi schimbă chiar orientarea criticii, în genere destul de precizată. Înzestrat cu luciditate de expresie, cu vervă, cu dialectică, cu un real talent polemic, cu posibilități de incursiune în diferite domenii, direct, mobil, stilul, ca și întreaga personalitate a lui H. Sanielevici, suferă o dublă rupere de echilibru: întâi prin violența verbală și apoi printr-o morbidă conștiință de sine  [16] .

Alți critici poporaniști. În cadrele mișcării poporaniste au mai militat și alți câțiva publiciști ca:

Izabela Sadoveanu-Evan, prin naționalism, mai mult sămănătoristă decât poporanistă; producție lirică, verbală și sectară.  [17]

Octav Botez a debutat în dependența ideologiei lui H. Sanielevici, la Curentul nou; trecând la Viața românească și intrând în dependența lui G. Ibrăileanu, a practicat, ca și dascălul său, analiza didactică a senzațiilor, metaforelor, imaginilor scriitorilor.  [18]

M. Ralea a practicat în coloanele Vieții românești o critică privită ca o avocatură în serviciul unei organizații politico-literare, cu mare vioiciune asociativă, cu diversitate de puncte de vedere, cu volubilitate inteligentă; nu i s-a consacrat însă criticii, pentru că, poate, n-a crezut într-însa.