2. Critica estetică

M. Dragomirescu. În epoca unei critici dominate de ideea socială sau națională, M. Dragomirescu are meritul de a fi continuat acțiunea profesorului său T. Maiorescu, menținându-se pe terenul strict estetic și afirmând autonomia artei față de orice altă categorie, atitudine afirmată încă din 1894, din primul său studiu, Critica științifică și Eminescu, îndreptat împotriva școlii psihologice (reprezentată prin Sainte-Beuve) și a școlii sociologice (reprezentată în acea vreme la noi prin C. Dobrogeanu-Gherea) și, în general, a istoriei literare sau a „criticii științifice“, cum se numea pe atunci… Terenul de luptă al lui M. Dragomirescu împotriva „criticii istorice“ este despărțirea personalității artistului într-o personalitate umană și alta artistică, din care singura adevărată și singura interesantă pentru studiul operelor de artă este personalitatea artistică. Printr-o astfel de contestație a importanței personalității omenești și a legăturii ei cu personalitatea artistică și, deci, cu opera de artă, M. Dragomirescu ajunge la concluzia negației istoriei literare în sensul studiului accidentalului din viața scriitorului sau chiar al formației lui intelectuale, al împrejurărilor în care s-au produs operele de artă. Nemulțumit de a despărți opera de personalitatea omenească, în Știința literaturii din 1926 criticul o izolează și de timp, spațiu și cauzalitate. Cu alte cuvinte, a ținut să-și anuleze prin exagerare teoria, căci a despărți cu desăvârșire și întotdeauna personalitatea artistică de personalitatea umană, a o izola deci de viață, de ambianță morală, de toate aderențele sociale și literare, nu înseamnă altceva. Ca orice creațiuni omenești, operele de artă trăiesc în timp, spațiu și cauzalitate și sunt semnul estetic al unor civilizații, al unor momente istorice, pe care nu le putem descifra decât prin studiul acelor civilizații, al acelor epoci, al acelor momente istorice.

Acțiunea critică a lui M. Dragomirescu a început odată cu întemeierea la 1907 a Convorbirilor critice, care în cugetul său a reprezentat o „școală nouă“. „Școala nouă“ se baza pe principiul autonomiei artistului de tirania individualităților strâmte, a curentelor de modă, fie străine, fie naționale și, în genere, a oricărei influențe, care nu s-ar potrivi cu propriul lor fel de a fi. Această autonomie a artistului însemna însă o grea robie față de „estetica integrală“, numită pe atunci „critica activă“ — adică o critică care se amesteca în operația de creație a scriitorilor. „Școala nouă“ nu reprezenta vreo nouă formulă de artă, ci o „școală“ în strictul înțeles al cuvântului, adică un atelier de reparații literare, la care scriitorii trebuiau să-și prezinte lucrările lor de orice natură ar fi fost: „fără să le influențeze fondul“, criticul „le sărea în ajutor ca să și-l găsească întreg și să și-l rotunjească în mod artistic“. Iată, deci, circumscrise, cadrele de operație ale acestei critice active.

M. Dragomirescu e un spirit exclusiv didactic, cu o reală capacitate de a descompune elementele constitutive ale operei de artă, de a le cerceta în sine și apoi sub raportul economiei întregului și de a face din ele adevărate preparate anatomice; fără intuiție pentru valorile estetice, adică pentru singurul element viu și actual din opera de artă, și fără să simtă, deci, viața din lipsă de emotivitate, diseacă totuși organele care au produs-o și argumentează asupra compoziției lor. Nu se poate tăgădui utilitatea acestor preparate anatomice, folositoare în sălile de disecție literară, în care viața e studiată pe cadavru; ea este însă relativă și limitată numai la un caracter figurativ; în nici un caz nu înlocuiește intuiția și sensibilitatea estetică.

Înzestrat cu această putere de analiză, pe cadavru și nu pe corp viu, și de dialectică estetică, M. Dragomirescu trebuia să aibă și gustul aptitudinilor sale discursive; d-sa înțelege de la sine arta de caracter intelectual, arta de compoziție, în care o idee este dezvoltată după toate principiile retorice: genul didactic sau genul oratoric, de pildă, pe Grigore Alexandrescu și pe P Cerna. .

Plecat de la raționalism și de la lupta împotriva „misticismului“ național al sămănătorismului, ce valorifica arta prin ideea națională, M. Dragomirescu a ajuns totuși la un „misticism“ pe care îi plăcea să-l numească „raționalism mistic“ (sic), care constă din supravalorificarea valorilor estetice românești prin punerea lor într-un plan universal. Vechiul naționalism literar de dinaintea apariției „Junimii“, în timpul căruia „Goethe era un om practic și Văcărescu, poet sublim“, naționalism distrus de Maiorescu, a reapărut, astfel, sub forme tot atât de acute, exaltând o serie de produse literare naționale prin a le proclama „valori universale“. Pozitivă prin metoda didactică, prin dialectică, și mai ales printr-o puternică pasiune literară, cu mari rezerve de entuziasm față de fenomenul literar, personalitatea criticului se rezumă în nota sa negativă în absența simțului comun, deoarece aprecierile lui sunt excesive, laudele hiperbolice, genialitățile mișună; lipsa de frână a dăunat calităților sale analitice și realei sale pasiuni literare  [19] .

Ion Trivale. Mort prea timpuriu, Ion Trivale (1889—1916) reprezintă mai mult un temperament critic decât o realizare. Elev al lui M. Dragomirescu prin faptul unei influențe incontestabile, el n-a avut timpul să-și desfacă adevărata personalitate de tot ce era numai influență. După cât distingem din ceea ce ne-a lăsat, tânărul critic era un raționalist, fără o adevărată sensibilitate estetică; opera de artă se valorifica în conștiința lui mai mult prin literatura elementului intelectual decât prin incorporarea lui în haina sensibilă a artei: și în aceasta, prin structura sufletească se apropia, deci, de M. Dragomirescu. Punctul de reazim al percepției artistice căzând în idee, judecata lui critică se clădea mai mult pe valoarea de concepție a operei de artă; cu o astfel de receptivitate era firesc, ca și pentru dânsul, în afară de Eminescu, poeții noștri cei mai însemnați să fi fost Gr. Alexandrescu și P Cerna, iar severitatea să . i se îndrepte mai ales împotriva poeziei simboliste, tot din nevoia prezenței unui specific național.

Cum nu proceda din intuiție, ci din rațiune, și în tehnica criticii Trivale se afla alături de M. Dragomirescu; cele mai caracteristice din paginile lui sunt „analizele“ operelor literare și, mai ales, ale pieselor de teatru, care, prin însăși materia lor, oferă mai bogate posibilități dialecticii critice. Cu acest instrument, valabil însă numai prin capacitatea estetică a celui ce-l întrebuințează, Trivale a ajuns deseori la concluzii paradoxale, exprimate într-un stil plin de retorism, în care cuvintele „uriaș“, „genial“, „formidabil“, „fără seamăn“, „minune artistică“ etc. erau calificativele cele mai obișnuite, cărora le răspundeau în celalt sens „monstru“, „calpuzan“ etc.  [20]