2. Critica modernistă

E. Lovinescu. Pornită în 1904 în foiletonul Epocei, adunată apoi în cele două volume de Pași pe nisip, 1906, de formație maioresciană, critica lui E. Lovinescu (n. 1881) luptă chiar de la început pentru autonomia esteticului și deci împotriva confuziunii lui cu eticul și etnicul. Sub influența spirituală a lui Emile Faguet, înainte chiar de a-i fi fost elev la Sorbona, dogmatismului sămănătorist criticul nu i-a răspuns însă printr-un dogmatism estetic, ci printr-un scepticism, cu atât mai nepotrivit cu cât dăuna sensului combativ al reacțiunii. Scepticismul Pașilor pe nisip reprezintă, așadar, o lipsă de tactică în lupta întreprinsă împotriva unui curent îndărătul căruia era o afirmație categorică de caracter mistic și mesianic. Activitatea de mai târziu de la Convorbiri critice (1906—1910) și în genere până la război, adunată în primele volume deCritice (I—IV ediția întâi) urmează aceeași linie a autonomiei estetice, de data aceasta fără spirit polemic, și în tendința vizibilă de a face din critică o categorie pur literară, un joc spiritual în jurul operelor de artă, o construcție personală, care să poată rezista timpului, chiar dacă piloții afirmațiilor s-ar surpa… Scepticismul agresiv, dar minor, ca nivel spiritual al primei faze, se generalizează; cu cât acțiunea i se întinde înspre o rază mai mare, cu atât expresia i se stinge într-o nuanță de ștearsă ironie. În rezumat, în această epocă de zece ani (1906—1916) critica lui E. Lovinescu afirmă ca metodă impresionismul, cu noțiunea căruia avea, dealtfel, să se confunde în atenția contemporanilor, pe fond de relativism estetic și într-o formă căutată, nuanțată cu evidente intenții de realizare artistică. Nimic revoluționar sau voit modernist, nimic sistematic sau măcar ideologic: o activitate desfășurată sub semnul eclectismului și al unui empirism dominat de cultura clasică și de un echilibru temperamental.

Rămâne să arătăm pe scurt linia ce l-a dus pe critic de la eclectism și relativism la un modernism, dealtfel, mai mult teoretic și în contradicție poate cu temperamentul dominat de tradiționalismul moldovenesc și de structură clasică. Întâia formulare a ideologiei lui s-a afirmat mai întâi în domeniul socialului, susținând în cele trei volume ale Istoriei civilizației române moderne(1924—1925) că procesul civilizației noastre, ca și al tuturor statelor intrate brusc în contact cu Apusul, în solidarismul unei vieți cu mult mai înaintate, nu s-a făcut evolutiv, ci, dintr-o necesitate sociologică, revoluționar. Nu era vorba de a exprima o preferință, ci de a scoate o concluzie din analiza procesului de formație și a altor civilizații tinere cu destin identic. Principiul acestei fatalități sociologice, criticul l-a denumit sincronism, pe baza căruia civilizația noastră actuală s-a format prin importație integrală, fără refacerea treptelor de evoluție ale civilizației popoarelor dezvoltate pe cale de creștere organică. Se poate spune că la popoarele tinere imitația este prima formă a originalității. Nimeni nu recomandă, firește, principial, imitația; prin interdependența materială și morală a vieții moderne ea există însă ca un fenomen incontestabil. Dacă ar rămâne sub forma ei brută, imitația n-ar fi un element de progres; progresul începe de la adaptarea ei la unitatea temperamentală a rasei, care o absoarbe și o redă apoi sub o formă nouă cu caractere specifice. Numărul „invențiilor“ sau al „ideilor originale“ al fiecărui popor în parte fiind foarte limitat, originalitatea oricărei civilizații stă mai mult în capacitatea de adaptare și prelucrare, decât în elaborație proprie — și aceasta mai ales la popoarele tinere. Dezvoltată în Istoria civilizației române moderne, violent contestată de toată literatura tradiționalistă a timpului, această idee de sincronism ce implică modernismul, ca un principiu de progres, a fost aplicată apoi în cele 5 volume ale Istoriei literaturii române contemporane (1900—1925), în care scriitorii sunt judecați, pe de o parte, din punctul de vedere al caracterului lor de sincronism nu numai în dezvoltarea vieții noastre sociale și culturale, ci și în legătură cu mișcările din Apus, iar, pe de alta, ca un criteriu de valorificare și din punctul de vedere al efortului de diferențiere față de ce a fost înainte. Vechiul scepticism din Pași pe nisip sau Critice (I—IV) se organizează apoi în volumul al VI-lea în demnitatea unui sistem (Mutația valorilor estetice), după care nu există o știință a literaturii, ci o istorie a ei, ce n-o cercetează prin raportare la un ideal estetic, ci la totalitatea factorilor sufletești ce i-au determinat stilul.

Toate aceste teorii sunt expuse în largi dezvoltări în volumele sale de o ordonanță arhitecturală și de o limpiditate stilistică recunoscute în genere. Dacă mai adăugăm la această aptitudine de expresie lucidă și o înclinare spre portretura morală — am spus esențialul asupra acestui critic, care, plecând de la un scepticism ostentativ și minor, a ajuns să și-l organizeze într-un sistem cu aparențe de dogmatism, la baza căruia — mai mult decât teoria — stă poate gestul estetic și desigur onestitatea profesională. [26]