VII. Critica nouă

Întrucât titlul de „modernist“ pare exclusiv și chiar „partizan“, înscriem evoluția criticii de după război sub semnul „sincronismului“, nu în sensul unui avangardism programatic sau al unei formule de școală, ci al armonizării teoretice cu spiritul timpului și al atitudinii înțelegătoare față de curentele noi de artă. Controversa T. Maiorescu — C. Dobrogeanu-Gherea, de la sfârșitul veacului trecut, dintre critica estetică și critica socială, și continuată apoi de N. Iorga și G. Ibrăileanu, de o parte, și M. Dragomirescu, O. Densusianu și E. Lovinescu, de alta, adică între autonomia esteticului și confuzia lui în etic și etnic — o putem privi azi, în conștiința criticii, dacă nu și a publicului și a presei neliterare, ca definitiv încheiată. Biruința conceptului estetic, fără alterări de elemente străine, oricât de interesante ar fi din alte puncte de vedere, este un bun incontestabil al generației actuale. Istoricul va constata limpezirea confuziilor ce pândesc, dealtfel, orice literatură în începuturile ei și va înregistra cu bucurie prezența atitudinii exclusiv estetice în spiritul tuturor criticilor tineri.

Rămâne acum să caracterizăm în scurt pe toți acești critici.

Tudor Vianu. Poet și disociator de idei la Sburătorul, Tudor Vianu (n. 1897) e azi profesor, eseist și critic mai mult de principii. De formație universitară și de expresie academică, el a lucrat în domeniul esteticului și s-a pus în serviciul autonomizării lui în excursuri mai mult teoretice (Arta și frumosul). Spiritul lui doct și speculativ s-a asociat și cu o lărgime de vedere neobișnuită de structura sa la toate formele noi ale artei apusene, dacă nu printr-o adeziune partizană, cel puțin printr-o atenție binevoitoare și comprehensivă, printr-o gravitate temperamentală de a privi lucrurile de sus, dar în viabil. Modernismul în formele lui cele mai acute (expresionismul, cubismul) îi datorește, așadar, o contribuție de elucidare, cu atât mai efectivă, cu cât nu venea de la un militant avangardist, ci de la un estetician ponderat. Nu e rolul acestei istorii literare de a-i fixa contribuția în domeniul esteticii, ca și a eseisticii filozofice și culturale, în genere de calitate mai speculativă sau istorică. Criticii îi revine însă un studiu asupra Poeziei lui Eminescu, de exegeză a unor teme ale poetului, de situarea operei lui în atmosfera romantismului universal, cu stabiliri de apropieri și diferențieri, de studierea pesimismului lui în cadrul și al sensibilității epocii și al influenței schopenhaueriene, de precizare a elementelor romanticii germane ce au fuzionat cu elementele filozofiei antice în compoziția unității morale a poetului, într-un cuvânt, de cercetare de izvoare ideologice și de motive poetice. În latura ei cea mai înaintată și mai obscură, literatura română îi datorește, acum în urmă, un mic volum asupra poeziei lui I. Barbu, de aceeași valoare exegetică și speculativă, ce nu exclude informația, ca în tot ce scrie acest critic sagace, sobru, aulic și lucid în abstracție.  [27]

Șerban Cioculescu. Spirit vioi și combativ, raționalist și dialectic, apropierea de Paul Souday îl caracterizează mai mult pe Șerban Cioculescu decât orice altă definire. Raționalismul îi dă oarecare puncte fixe de orientare; lupta lui, de pildă, împotriva misticismului și ortodoxismului îl așează în planul unor discuții ideologice. Primatul nevoilor polemice îl obligă însă să-și creeze și obiective arbitrare, în combaterea cărora perseverează apoi din necesitatea consecvenței. Simțind mai târziu decât alții imperativul obiectivității necesar oricârui critic, el face astăzi lăudabile sforțări de a o câștiga, înfrângându-și demonul contradicției, sub aspectul istorismului literar. Spectacolul ciudat al unui spirit vioi, vindicativ, agresiv, căutând să-și ascundă zelul partizan în tranșeele amănuntelor și considerațiilor de ordin bibliografic, istoric, documentar, comparând edițiile între ele, cercetând variante și variații, restabilind puncte și virgule, discutând cu gravitate date minime, aducând obiecții infinitezimale și inutile, în ton doct și peremptor: spectacolul vechilor pustnici ce voiau să-și înfrângă tentațiile trupului sub asprimea ciliciului. Tot teama ispitei partizane îl face să se ferească și de a privi lucrurile în inima lor. Din iluzia obiectivității chiar în sânul polemicii, își macină spiritul real ofensiv într-o pulbere de atacuri mărunte ce nu influențează fondul chestiunii. Obiectivitatea nu stă la adăpostul observațiilor fără importanță, ci pornește numai de la stabilirea unor raporturi exacte de valori; trecând sub tăcere meritul esențial, sau micșorându-l, statistica negativă a infinitezimalelor rămâne încă parțială. Acțiunea criticii lui Șerban Cioculescu este totuși pozitivă în exegeza poeziei argheziene — și în simpatia arătată tuturor încercărilor de diferențiere literară ale tinerilor scriitori.

P Constantinescu. Sporul autorității critice a lui Pompiliu Constantinescu se datorește probității intelectuale care, pe lângă sensibilitatea estetică, uneori chiar și mai mult decât ea, este arma de căpetenie a criticului. Probitatea, firește, își are și ea o primejdie în teama de a n-o pierde și în excesul independenței ce dictează, involuntar, jocul de balanță al opiniei critice. Riscul este însă atât de rar, încât deficitul e de mică importanță. Cititorul a căpătat convingerea în cursul anilor că are în Pompiliu Constantinescu un îndrumător lucid și imparțial, prob; infailibilitatea nu intră în condiția omenească și nimeni nu-i la adăpostul reflexelor și al reacțiunilor subterane ale unei conștiințe ce se vrea autonomă. Am numit odinioară nota caracteristică a acestei specii de critică impresionism; aș numi-o azi centripetism estetic, adică mergerea directă spre centrul operei de artă, spre ideea creatoare, spre punctul de sprijin al geometrului antic. Descoperind elementul generator și făcându-l apoi tangibil cititorului, opera de elucidare a totului e mult mai reușită decât practicarea unei analize parțiale și a unei inciziuni experimentale, operație ce reclamă fixarea lanternei critice numai în centrul de unde pleacă sistemul nervos al creației sau al scriitorului și modestia limitării la esențial, cu renunțarea la biruințe dialectice ușoare pe chestiuni secundare. Critica lui Pompiliu Constantinescu se îndreaptă spre aceste centre cu oarecare încetineală în mers și didacticism în expresie, dar cu simț de orientare. Nu studiază principiul electricității în lămpile de pe stradă, ci în motorul uzinei și, mai ales, nu-și afirmă superioritatea făcând statistica becurilor sparte sau numai deșurubate  [28] .

Perpessicius. Poet modernist, Perpessicius (n. 1891) a făcut și face o critică modernistă. Aș zice avangardistă, dacă n-ar avea o înțelegere pentru toate formele de poezie. Nimic din exclusivismul deschizător de drumuri; un gust pentru noutate și risc, unit totuși dezarmant cu o bunăvoință aproape universală. Transparență de apă de munte; limpede, dar nu și grăbită; cristal lichid, de douăzeci de ani se revarsă lin pe ogoarele noastre literare, cu o lene îndrăgostită de tot ce reflectă: bolta albastră a cerului, norii de scamă alburie, sălciile pletoase, iasomiile și vizdoagele. Nimic nu-l ostenește: valul lui îmbrățișează amoros poezia lui Al. T. Stamatiad și proza Sărmanului Klopștock, la fel cu literatura lui T. Arghezi. Totul îl încântă. Comprehensiune? Indulgență? Prietenie? De toate. Comentator ideal al poeților, impresionist cu erudiție literară, colecționar de flori presate din toate parcurile poetice, el a fost sortit să pregătească scama rănilor tuturor maeștrilor îmbătrâniți și să sufle ușor în luminița tuturor debuturilor  [29] .

G. Călinescu. Talent, aș putea zice, dar nu e numai talent, pentru că e și muncă, și nu o muncă de bivol la jug, ci de om repede orientat în chestiuni abia întâlnite și priceput în a organiza în sânul lor o rețea întreagă de tranșee și de comunicații subterane. Pentru a fi critic, G. Călinescu are toate calitățile: sensibilitate artistică de poet și romancier, cultură literară, talent de scriitor și o mare mobilitate asociativă. Îi mai lipsește doar convingerea în valabilitatea misiunii sale critice. Mult mai mari, pretențiile criticului se îndreaptă spre vaste construcții de istorie literară sau spre monografii uriașe. Simplă improvizație, prin talent literar și știință arhitectonică, Viața lui Mihai Eminescu a obținut aprobarea tuturor. Îmbărbătat de succes, câțiva ani după aceea, a săpat cu hărnicie și metodă în opera poetului, nu numai văzută, ci și în cea nevăzută, a ineditelor, galerii inextricabile. Rezultatul cercetărilor s-a depus într-o serie de tomuri masive, pentru care nu poți avea decât respect și admirație. Căutând însă monumentalul, scriitorul s-a pierdut în labirintul său hipogeic. Captiv al propriei sale ingeniozități și frenezii, el n-a mai putut dibui galeria îngustă a ieșirii. Peste câțiva ani, scăpat la lumină, va fixa cu siguranță doar într-o sută de pagini, fără vracul ineditelor și analizelor, masca marelui poet în liniile esențiale, cu un meșteșug portretistic de care a mai dat dovezi  [30] .

Mihail Sebastian. Artist și om de cultură literară, M. Sebastian a atins și atinge și acum, cu intermitențe, critica. Informație literară modernă, eleganță stilistică naturală, fără aparența efortului, spirit dialectic, vioi și fin, cu anumite preferințe raționaliste și grațioase, purcezând direct în inima lucrurilor, fără didacticism și istorism, limpiditate de argumentare, într-un cuvânt, calități pozitive de îndrumător al gustului public. Îi lipsește doar ceva mai multă obiectivitate, fără care se poate face literatură, nu și critică  [31] .

Vladimir Streinu. Poet integral la Sburătorul, până a părea numai poet, exclusiv poet, iremediabil poet, de vreo doi ani Vladimir Streinu (n. 1902) și-a dovedit nebănuite resurse critice într-un tandem, în care pe rând cârma o are Șerban Cioculescu sau domnia-sa, mai ales când e vorba de poezie. De unde părea redus la sterilitate, critica lui a devenit abundentă, digresivă, asociativă, teoretizantă; zbor planat prin abstracție estetică și istorie literară cu lente evoluții și la înălțimi, de unde nu se mai aude uruitul pasional al motoarelor, care există totuși. Critică nobilă, comprehensivă, de un estetism puțin cam prețios și indulgent cu slăbiciunile omenești.

Alți critici. Vom mai aminti în categoria criticilor militanți pe Octav Șuluțiu, laborios, onest, în plină formație și informație, prolix încă; pe Lucian Boz  [32] , cu exces de subtilitate, bun prețuitor de poezie, și pe Eugen Ionescu  [33] , studios, vioi, dar fără nici o convingere în seriozitatea criticii.

Eseiști. Tot la capitolul criticii vom adăuga ca anexă și câteva indicații asupra „eseisticii“, apărută în literatura noastră destul de târziu, dar înflorită tot atât de repede. La egală distanță între simplul articol și volum, ea reprezintă un gen special al literaturilor intrate în faza maturității. Cum poate îmbrățișa orice obiect din domeniul științelor morale, orice fel de probleme de istorie literară, de estetică, de sociologie și orice chestiuni de ordin cultural, nu o putem totuși îngloba nemijlocit în critică, nici chiar atunci când se rezervă literaturii, deoarece cadrele îi rămân pur teoretice, în timp ce critica e prin excelență pragmatică. Întrucât însă caracteristica mișcării noastre culturale din ultimul deceniu se manifestă prin elementul nou al dezvoltării eseisticii, o istorie a literaturii n-o poate trece cu vederea, chiar dacă n-ar face-o decât ca simplu indiciu asupra fizionomiei epocii, în câteva cuvinte.

În afară de Tudor Vianu, menționat mai sus printre critici, cu o activitate desfășurată mai mult în cadrul eseisticii estetice, în afară de Camil Petrescu  [34] , al cărui studiu ni-l rezervăm în domeniul creației, nu putem să nu menționăm și alți câțiva eseiști.

Lucian Blaga. Locul de frunte îl are Lucian Blaga (n. 1895), care în Filozofia stilului leagă arta cu toate celelalte manifestări ale conștiinței creatoare într-o valoare fundamentală, într-o unitate de stil; filozofia culturală devine astfel filozofia stilurilor succesive, între care spiritul omenesc a pendulat în cursul timpurilor. Tendința ultimului sfert de veac ar merge spre colectivismul spiritual, spre arta abstractă și stilizarea lăuntrică, nou stil al vieții născut din setea de absolut. Concepția filozofiei culturii prin reducere la unitate, la stil, a reluat-o scriitorul apoi în Fețele unui veac, susținând congruența tendințelor epocii noastre spre absolut, spre tipic, spre anonimat, adică spre expresionism.

De la filozofia culturii, scriitorul s-a îndreptat într-o serie de eseuri: Eonul dogmatic, Cunoașterea luciferică, Cenzura transcendentă, Spațiul mioritic, spre metafizică, punând întrebările: Cum este posibilă dogma? Cum este posibilă cunoașterea luciferică? Cum este posibilă metafizica cunoașterii? — probleme ce ies din cadrul lucrării de față  [35] .

Paul Zarifopol. Eseistica lui Paul Zarifopol, intelectual de largă cultură, dar de structură paradoxală, s-a dezvoltat în cadrele literaturii, fără a se fixa în estetică sau în critica propriu-zisă. Poziția lui s-a instaurat totuși într-un plan pur estetic, combătând poporanismul și amestecul în artă al oricărei tendințe. Singurul scop al artei este plăcerea estetică; din nefericire, plăcerea eseistului nu e niciodată o „emoție“, ci o plăcere senzuală, „un amuzament“.

Din rarele aplicații critice, vedem că ea nu mergea spre viață și creație, ci spre jocul pur și senzual al artei inutile, spre fantezie, spre pitoresc. Cu toată marea sa lectură, independență de caracter, vigoare aspră stilistică și, deși fixat într-un plan pur estetic, Paul Zarifopol reprezintă în critica pragmatică o ecuație, în care necunoscuta ar fi câștigat, dacă ar fi rămas necunoscută, în domeniul practic al valorilor naționale. Căci dacă lupta lui raționalistă împotriva sentimentalismului, romantismului, împotriva a tot ce e grimasă și modă în viață, ca și în literatură, în cultură, ca și în morală, este de prețuit — dezorientarea „gustului său intim“ era tot atât de regretabilă, ca și ceea ce combătea  [36] .

Criterion. Tot la acest loc amintim și eseistica unui grup de tineri, în jurul anului 1930 (mai precis 1928—1934), adunați în societatea „Criterion“, ce a luptat nu numai pe calea publicisticii, ci și pe cea a conferințelor și discuțiilor contradictorii. Stegarul acestei grupări era Mircea Eliade, antiintelectualistul scuturat încă de mult de frenezie mistică. Problema esențială a grupării consta în determinarea elementelor diferențiale ale propriei sale generații față de tot ce a fost înainte. Fără a intra în discuții ce ar fi vechi, ne limităm la câteva considerații generale asupra problemei însăși a „generațiilor“.

Căutarea de sine a tinerimii a existat întotdeauna, după cum e legitim și firesc, dar pe cale individuală în cadrele biologiei și psihologiei fiecăruia, fără conștiința proclamată agresiv a unei simbioze de generație, cu note diferențiale. Nouă e numai concertarea și afirmarea categorică.

Privită genetic, această conștiință de sine (nu a unui individ, ci a unei generații solidare și unitare) este, probabil, ecoul îndepărtat al psihologiei create de cataclismul războiului mondial. Prin acumularea dezastrelor, a mizeriilor, a milioanelor de morți, prin dezaxarea întregii vieți economice și sufletești, iremediabilul optimism, singurul suport efectiv al unei existențe altfel imposibile, a trezit în suflete credința că o astfel de catastrofă, fără pildă în istorie, nu s-a putut abate asupra noastră în chip cu totul inutil.

Generația următoare războiului a fost, așadar, generația reformatorilor. Tăind istoria omenirii în două, ei și-au închipuit că războiul va fi punctul de plecare al unei noi așezări sociale și spirituale. Nevoia zgomotoasă a tinerimii de a se crede agresiv diferențiată de cea de ieri, participa probabil din această iluzie postbelică, risipită mai de mult în domeniul social, politic și economic, dar tenace încă în domeniul spiritual; unui fenomen unic i se cuvenea o generație unică.

Rezultă oare de aici că generația de după război nu avea anumite note caracteristice capabile de a-i constitui o fizionomie proprie? Ca autor al Istoriei civilizației române moderne am susținut teoria spiritului veacului determinat de sincronismul tuturor fenomenelor vieții sociale. „Veacul“ se destinde însă pe spații mari și nu se pulverizează în fărâme infinitezimale ca la teoreticienii generațiilor de câțiva ani. În afară de această limitare în timp, spiritul veacului sau chiar al generațiilor succesive nu e rezultatul lucid al unui proces colectiv, constant și voluntar, ci al unei acțiuni latente și subterane ce nu pășește decât târziu și postum la lumina analizei și a conștiinței de sine. Operația luării măștii timpului de un om oricât de obiectiv și de în afara dialecticii momentului constituie deci o operație riscată în sine; cu atât mai mult ea nu poate fi decât iluzie sub scalpelul celui ce voiește să joace și un rol activ în dialectica epocii. De cele mai multe ori ea se reduce la descifrarea „spiritului generației“ în propria-i configurație sufletească; cu alte cuvinte, e un act de narcisism.

Masca morală a generațiilor nu poate fi luată decât mai târziu și nu atât prin studiul lor izolat, ci prin contrastul cu ceea ce precede și urmează. Posteritatea fixează notele diferențiale ale epocilor, iar istoria culturală le înregistrează. Nenumăratele anchete și analize, prin care tinerii noștri publiciști voiau să ia temperatura epocii din propria lor febră nu-și marchează valoarea prin rezultatele obținute, ci prin semnificația însăși a gestului raționalist, lucid, voluntar. El era o formă de voință de putere, de afirmare imperialistă. E singura notă precisă adusă față de generațiile de dinainte de război. Priviți din afară, unii din tinerii publiciști nu erau departe de eroii pieselor vechi ce declarau patetic:

— Noi, oamenii evului mediu.

Sau:

— Încotro, fraților?

— Ne ducem la războiul de o sută de ani…