2. SĂMĂNĂTORISMUL MUNTEAN

C. Sandu-Aldea (1874—1927) reprezintă expresia cea mai caracteristică a sămănătorismului muntean și, deci, cu nuanțe destul de pronunțate față de sămănătorismul moldovean. Literatura nu e o literatură paseistă, pe bază de poezie a amintirii; acțiunea nu e împinsă în trecut și înconjurată de nimbul regretului; eroii nu sunt niște resemnați și învinși, cu alte cuvinte, nu au caracterele rasei moldovene, ci ale rasei muntene sau, mai precis, ale temperamentului sanguin al scriitorului. O literatură voluntară, robustă, energică, a cărei acțiune se dezlănțuie violent în prezent și nu e filtrată prin amintire; eroii, bărbați sau femei, tipuri primitive, ca toți eroii sămănătoriști, sunt activi, pasionali, porniți la crimă pentru a-și realiza scopul. Sandu-Aldea a avut o viziune personală de forță, ce l-a dominat în toate creațiunile lui și, pe care, în definitiv, a realizat-o într-o serie de eroi ai voinței. Tipul rezumativ al viziunii scriitorului se realizează de la început în Sima Baltag, pentru a se multiplica apoi în fiul boierului Eremia din Niță Mândrea sau în vătaful Vasilache din Fără noroc.

Oricâte rezerve am putea avea față de o astfel de literatură naiv romantică, ieșită din epica populară, nu-i putem contesta unitatea de viziune și valoarea de determinare pentru psihologia scriitorului; chiar și asociația între dragostea de pământ și muncă cu instinctul crimei pasionale e încă unul din obișnuitele contraste romantice. Forța sa afirmă și în Murgul, în lupta dintre un boier cu un hoț de cai, ca și în Niță Mândrea, dar nu psihologia este tăria scriitorului… Talentul lui stă în încadrarea acțiunii nuvelelor sale în mijlocul naturii, prin acea solidaritate, caracteristică întregii literaturi sămănătoriste, în care rolul naturii, adică rolul forțelor exterioare asupra omului, e covârșitor. După cum prin M. Sadoveanu a intrat în literatura noastra peisagiul moldovean, șesurile Siretului și ale Moldovei, tot așa au intrat, prin Sandu-Aldea, șesurile Bărăganului, bălțile Dunării cu un peisagiu atât de variat și nu numai prin pitoresc, ci și printr-o atitudine activă de dragoste pentru țarină, pentru holde, pentru tot misterul și fenomenele germinației (munca câmpului din Sima Baltag, secerișul din Fără noroc, toamna dinDezertorul etc.).

Ca poet al energiei primitive, limitată într-o lume rurală de țărani, dar mai ales de vechili, de vătafi sau logofeți, de preotese sau de proprietărese energice și pasionate, și ca poet al naturii și al peisagiului dunărean, îl putem urmări pe Sandu-Aldea și în celelalte volume. Cu temperamentul său activ, el a atacat, firește, problema socială, în sensul tipic sămănătorist, a cărei cale fusese, dealtfel, deschisă încă de Filimon și Duiliu Zamfirescu, prin crearea lui Dinu Păturică și a lui Tănase Scatiu; e povestea veche a ridicării ciocoilor în dauna vechilor stăpânitori de moșie, și, în cazul de față, a Livarizilor de la Vultureasca. Romanul sfârșește, negreșit, prin alegerea lui Mișu Livaride ca deputat. La o fire atât de pasionată ca C. Sandu-Aldea, iubirea excesivă pentru eroii săi rurali nu putea să nu fie, dealtfel, răscumpărată de o egală ură față de clasa dominantă sau, mai ales, față de străini. Insistența cu care descrie, de pildă, perversitatea femeii din „lumea de sus“ în Frați de cruce (din Pe drumul Bărăganului) vine tot din această ură inestetică de clasă.

O viziune precisă de forță, un ciclu de subiecte limitat la banditul romantic, logofătul de moșie, preoteasă, hangiță (hangița din La trei movile din Pe drumul Bărăganului se aruncă și ea în brațele argatului din curte Mitrea Cazacul, o haimana în felul vagabonzilor obișnuiți) — nu l-au împiedicat pe scriitor de a se încerca și în alte subiecte prea depărtate de talentul său (Dora Prigoreanu, Umbre etc.) — deviere pornită, probabil, din lăudabila inițiativă a căutării de sine în alte domenii, a unei înnoiri deci, care, ca de obicei, depășind virtualitățile temperamentale, nu se realizează în lucrări trainice. C. Sandu-Aldea trebuie, așadar, căutat în câmpiile Bărăganului sau în bălțile Dunării, în lumea lui primitivă de conflicte pasionale sau în jurul stăpânirii pământului, și nicidecum în analize psihologice; tot ce trece peste vechil iese din sfera competenței sale  [25] .

Gala Galaction. Deși teleormănean, literatura lui Gala Galaction (n. 1879) s-ar încadra mai degrabă în sămănătorismul moldovean al epocii, continuând epica populară.

În elementul său esențial, literatura lui e paseistă și participă din același romantism popular, caracteristic mai ales primelor „povestiri“ ale lui M. Sadoveanu, cu țigani îndrăgostiți de stăpâna lor, cu haiduci mai mult sau mai puțin eroici, cu năvăliri de turci și de tătari, cu bejănii la munte, cu vrăjitoare și draci, amestec de basm și de epică populară, într-un cadru de evocație poetică reală și, ca notă diferențială, cu un simț al fantasticului foarte pronunțat, ca, de pildă, în În pădurea Cotoșmanei, Lângă apa Vodislavei, Zilele de necazuri din zaveră, Andrei Hoțul etc.

Romantismul eroticii populare cu reflexe de basm se manifestă mai ales în Copca rădvanului, cu romantica dragoste a lui Mură Lăutarul, băiatul chelăresei Safta, țiganca, cu domnița Oleana. Cu aceeași putere de evocare și de fantastic e descrisă și în Moara lui Călifar, al cărei morar e însuși diavolul. Elementele esențiale ale literaturii scriitorului sunt deci: epicul popular, romantic, și basmul fantastic plin de eresul creștin. Inspirația lui religioasă se manifestă și sub alte forme; prin nimic nu se vădește însă mai viu și mai organic decât sub forma eresului; mai toate povestirile sunt străbătute de diavoli și de vrăjitori, de babe ce menesc și de mâini de morți ce adorm, de călugări și de popi, de minuni cerești, de superstiții, într-un cuvânt, de tot ce constituie mistica populară.

În De la noi, la Cladova, creația cea mai patetică a scriitorului, pe lângă forma pur livrescă, de propovăduire aproape, cu citații din cărțile sfinte, fibra religioasă se manifestă sub forma unui conflict de ordin moral. Nu e fără măreție lupta ce se petrece în sufletul Popei Tonea îndrăgostit de sârboaica Borivoje, tânăra nevastă a bătrânului jupân Traico de la Cladova, luptă alimentată cu citații din Scriptură și, mai ales, ultima pagină a trecerii Dunării cu Sfintele Taine în sân, pentru a-i da împărtășanie muribundei.

Împrejurările de acum ale literaturii noastre l-au împins pe scriitor de la povestirea romantică, sămănătoristă, la roman, care, menținut sub forma unei povestiri prelungite, ca Papucii lui Mahmud, e încă izbutit, iar interior și oarecum de ordin pur psihologic, ca Roxana, e încă interesant. Când vrea să se înfigă însă în realitate (ca în Doctorul Taifun) insuficiența de creație a scriitorului e evidentă; epicul e invadat de tendință, de predică morală sau de simplă cronică (de pildă, în La răspântie de veacuri). Oricare ar fi dimensiunile cărților sale, scriitorul nu e romancier, ci povestitor. Poet înainte de toate, ca toți sămănătoriștii epocii, scriitorul are și stilul potrivit viziunii sale poetice; sunt pagini înMoara lui Călifar, în Copca rădvanului, în De la noi la Cladova de o mare vigoare stilistică și într-o pură limbă română. Dar, ca și cum ar fi fost scrise de altcineva, multe din celelalte lucrări sunt pătate de un abuz neologistic, care a făcut, probabil, pe unii critici sa vadă în Galaction un scriitor „modernist“. În realitate, neologismul lui e inestetic și, mai ales, vulgar, ziaristic, în asociații banale și parazitare  [26] .

Caton Theodorian. Apărut în plin sămănătorism (1908), Sângele Solovenilor, primul și unicul roman al lui Caton Theodorian (n. 1872), e un amestec de „junimism“ și „sămănătorism“. Replică a atâtor „cuconi“ moldoveni, cuconul Isaie Murat nu se ocupă cu găinile și nici nu soarbe interminabile cafele în cerdacul conacului; bolnav, în declinul vârstei și al vieții, el e mult mai dinamic și are o viață interioară mai bogată decât toți „bătrânii“ lui Gârleanu. Tema romanului e contrastul sufletesc și conflictul de forță între cei doi fii ai boierului, între fiul legitim, Andrei, din sângele cucoanei Irița, din neamul aprig și rău al Solovenilor, și Mitruț, vătaf în curte, rod al unei dragoste din tinerețe a lui Isaie cu o țărancă, Vetuța. La moartea bătrânului, Andrei necinstește casa lui Mitruț, care, desperat, se aruncă într-o fântână. E o încercare și de studiu psihologic în acest roman, în caracterizarea tânărului degenerat, dar meritul stă în evocarea mediului unei curți boierești, nu numai patriarhală, ci și cu drame. Sămănătoristă uneori prin material agrar, dar nu și prin atitudine, minoră și ca intenție și ca realizare, esențial anecdotică și portretistică, nuvelistica scriitorului s-a desfășurat mai mult într-un peisagiu urban (Ulița Udricanilor, Verigheta). Acolo unde reușește însă mai bine, în literatura sa miniaturistică, e în portrete, zugrăvite dealtfel, tot prin anecdotă, de tipuri curioase, de bătrâni maniaci și mai ales de oameni din alte timpuri; și, în această privință, literatura scriitorului are unele puncte de contact cu literatura „boierească“ sau numai urbană a lui Brătescu-Voinești și Bassarabescu — totul povestit într-un stil cam uniform, cu singurul element pitoresc al vreunui cuvânt vechi, oltenesc, șters ca un ban găsit  [27] .

M. Chirițescu. În seria sămănătoriștilor munteni mai amintim pe M. Chirițescu, autorul a două volume, Grânarii (1912) și Răsaduri(1914), cu expresia aceleiași vigori fizice și morale ca și C. Sandu-Aldea, a unui stil violent și bombastic și a unei limbi excesiv de pitorești și bogate până la artificiu.

Vasile Pop. Vasile Pop a avut un rol foarte important în mișcarea propriu-zisă a Sămănătorului, mai ales prin De dragul celor mici (1904) și romanul Domnița Viorica (1905). Azi el n-ar mai putea interesa pe cititor decât prin faptul de a fi fost unul din exemplele cele mai tipice ale deformației romantismului țărănesc al sămănătorismului.

Gh. Becescu-Silvan. Și romanele istorice (Batrânul Dan, 1904; Valea albă, 1904; Ștefan cel Mare pe patul morții etc.) ale lui Gh. Becescu-Silvan sunt azi uitate — producțiuni romantice cu o imaginație violentă și un stil bombastic și colorat.

Alți scriitori. I. Ionescu-Boteni ne-a dat oneste schițe din viața țăranilor din Muscel (Casa din Muscel, 1907, Din satul nostru, 1908 etc.), după cum D. N. Ciotori ne-a dat schițe gorjene, dar mai ales povești și legende (Calea robilor, 1912); T. Cercel, tânăr de talent, a murit înainte de a-și fi adunat schițele din Sămănătorul.

I. Chiru-Nanov. Ion Chiru-Nanov ne-a lăsat schițe din câmpia dunăreană și apoi din viața micilor slujbași (Păcate vechi, 1910; Așa i-a fost scris, 1911; Ochiul dracului, 1914).

N. Pora. Literatura lui N. Pora se menține mai mult între basm și fantastic (Între viață și moarte, 1912; Într-o noapte pe Bărăgan, 1914;Într-o țară departe,1925) și, fără să fie liric, în lumea povestirii romantice de cristalizare a unor stări sufletești neobișnuite și nu a observației și a creației obiective, prin stabilire de raporturi de consistență între indivizi.

M. Lungianu. Dupa seria „cântăreților“ sămănătoriști, satele noastre au început să-și aibă și „cronicarii“ lor, adică observatorii realiști ai existenței rurale și înregistratorii în procese-verbale literare ale tuturor evenimentelor locale. Pentru viața satelor de prin regiunea Argeșului, de pildă, nu există notar mai conștiincios decât Mihail Lungianu, cunoscător al locurilor, al limbii și al tuturor „pricinilor“.

După generalități de ordin didactic urmează numeroase cazuri de încălcări de hotare și de procese, pentru a încheia că, odată cu împroprietărirea, stricarea hotarelor o să fie și mai mult motiv de „pricini“, de „zvârcolire“, de „nenorociri“. Scriitorul nu se oprește, firește, numai la hotare, ci trece și la figurile satului, la dascălul ce-l bătea cu atâta cruzime, la înregistrarea statistică a vieții militare și chiar la unele istorioare bine închegate (Cercetare locală), dar, mai ales, la scene din viața țărănească (La ocol, La moară, După zmeură, La dans, La horă, La cărat de porumb etc.), cu descripții după natură minuțioase, în care dezolează caracterul de strictă autenticitate, deși nu-s lipsite de o oarecare idilizare și de optimism sistematic, dar fără fantezie și, mai ales, fără principiul unei noi organizări a elementelor observate în vederea unei construcții artistice  [28] .

I. C. Vissarion. I. C. Vissarion e unul din cei mai expresivi povestitori populari de astăzi, înzestrat cu o rară putere verbală de a reproduce realitatea și de a însufleți printr-un joc inimitabil toate amănuntele unei memorii inepuizabile. Trei note respiră din ființa în acțiune a povestitorului: vioiciunea, șiretenia și erotismul. Cum găsim aceste note și în țăranii filmelor scrise, am putea recunoaște în ele trăsăturile specifice ale țăranului muntean, în deosebire de umorul și resemnarea filozofică a țăranului moldovean. Cititorii își amintesc de neuitatul moș Dorogan, cel cu multe neveste, și de erotismul sănătos și mucalit al atâtor eroi ai povestirilor scriitorului. Oricât, în deosebire de cronicari, s-ar ridica uneori de la film la compoziții mai mari (Privighetoarea neagră, Florica) sau chiar la romane (Petre Pârcălabul), fundamentul operei sale rămâne însă tot filmul, adică dialogul rapid, deși prolix, prin care ni se reproduce cu vioiciune o scenă, de a cărei autenticitate, din nefericire, nu te poți îndoi; în aceste dialoguri se însuflețește o galerie întreagă de fini și de nași, de jandarmi și de popi, de bețivi și de cârciumari, de vrăjitoare și de lelițe, toți șireți nevoie mare și lacomi la bunurile cărnii, cu fel de fel de pățanii și de pricini, de judecăți și de bătăi. Viața ce se desprinde este, incontestabil, impresionantă; vioiciunea depășește tot ce ne-au dat povestitorii moldoveni și învederează, dintr-o dată, altă rasă. Ceea ce-i lipsește acestui „mim“ nu este talentul de a reproduce viața, ci neputința de a o transforma, de a-i da un sens estetic, organizând-o din nou după un plan personal; realismul lui e de natură cinematică; îi mai lipsește apoi și organizația, arta de a concentra, întrucât rapiditatea dialogului e copleșită și împiedicată de prolixitate și de limbuție, iar episoadele întunecă firul viabil al interesului  [29] .

Ion Iovescu. În linia ruralismului muntean, menționăm și apariția cu totul recentă a țăranului din Olt Ion Iovescu, autorul romanuluiNuntă cu bucluc(1936); o nuntă de țărani, cu toată atmosfera satului, oameni în genere răi, trivializați, obiceiuri, chefuri și multă mizerie fizică și morală — dar într-o limbă de o noutate ce te uluiește sub o violentă dezlănțuire de cuvinte necunoscute, de zicale, de glume; o comoară de folclor și de umor rău, aprig, fără poezie, al oamenilor de la câmp și de la baltă.