3. SĂMĂNĂTORISMUL ARDELEAN

I. Agârbiceanu. Dupa cum M. Sadoveanu este expresia cea mai tipică a sămănătorismului moldovean și C. Sandu-Aldea a sămănătorismului muntean, — tot așa și părintele Ion Agârbiceanu este exponentul esențial al sămănătorismului ardelean. Înainte de a face parte dintr-o mișcare literară fatal vremelnică, sămănătorismul se integrează însă în însăși literatura ardeleană. A vorbi de dânsul înseamnă, așadar, a face, din nevoi metodologice, distincții bazate mai mult pe criterii cronologice, căci, pe când în regat, înaintea apariției sămănătorismului, exista o literatură cu atitudini diferențiate, și chiar în timpul acțiunii sale, el se lovea de o rezistență ce avea să biruie, în Ardeal situația era și mai este cu totul alta: literatura ardeleană e o literatură fundamental sămănătoristă în sensul lui N. Iorga, adică al unei „literaturi ce pleacă și se îndreaptă spre popor“; singura ei evoluție se schițeaza numai sub raportul tehnic și al talentului, dar nu și ca înfățișare generală. Dezvoltată în alte condiții decât literatura din regat, literatura ardeleană e puternic regională, reflectând condiții locale fundamental deosebite de cele de la noi. Expresia ei cea mai pregnantă a fost literatura lui I. Slavici.

Caracteristicile acestei literaturi sunt negreșit: sănătatea etică împinsă până la tendință și didacticism; postulatul național manifestat în mod agresiv, tocmai din pricina comprimării lui; regionalismul, din cauza izolării vieții ardelene de adevărata bază de dezvoltare a vieții naționale românești. Prin acumularea amănuntelor, prin lipsa gradării efectelor, prin neputința așezării povestirii în deosebite planuri, în vederea perspectivei necesare, prin limba dialectică și prin servitudinea față de realitatea imediată, ea este însă inferioară sub raportul estetic; idealistă prin materialul întrebuințat, prin felul de a înțelege viața ca o luptă pentru libertate politică și morală, această literatură e realistă prin tehnică și ne-a dat chiar cea mai puternică operă realistă din literatura noastră, pe Ion al lui L. Rebreanu. Ceea ce-i dăunează, cu deosebire, este însă lipsa influenței franceze, din care putea învăța ordinea, claritatea, compoziția, măsura.

În cadrele acestor considerații aplicabile întregii literaturi ardelene se așează și literatura părintelui I. Agârbiceanu (n. 1882), de la primul său volum De la țară, atât de bine primit de critica sămănătoristă, și până la ultimele lui romane. De la început, scriitorul dovedește darul creației vieții prin mișcare, mulțumindu-se să ne fixeze cinetic „tipurile“ caracteristice ale vieții ardelene (cum sunt, de pildă, Moș Tănase, Cula Mereuț). Deși în mișcare și dialog, viața este văzută numai prin aspectele ei exterioare și incidentale și nu pe dinăuntru, prin conflicte sufletești; cu tot dinamismul lor, schițele sunt lipsite de interes dramatic.

Și celelalte volume de nuvele și schițe ale scriitorului, Din clasa cultă și Două iubiri, rămân în brazda povestirilor din De la țară, zugrăvind aceleași figuri luate din cadrele vieții locale, dar nu numai pe dinafară, cum era Cula Mereuț, Căprarul sau Dan Jitarul, ci și pe dinăuntru, prin analiză, fără să-și pună încă eroii în conflicte sufletești. Peste întreaga operă a lui I. Agârbiceanu se ridică însă din această epocă două nuvele:Luminița și Fefeleaga, străjile înaintate ale unei literaturi ce se menține sub formă de izvor al satului ardelean, prins în icoanele lui cele mai caracteristice: popă, dascăl, cârciumar, babe, ciobani, țărani etc… și chiar în toate stârpiturile lui (cum e Copilul Chivei, Nica „cea cu ochi albaștri, ca o cicoare trasă de soare“, Sănduța, bătrâna ce se crede urmărită de necuratul; sau cerșetori ca Teleguț, Fișpanul, Prăginel… tipuri numai din volumul În întuneric). E neîndoios că toate aceste tipuri trăiesc, dar e tot atât de neîndoios că îndărătul lor se resimte intenția moralizatoare a scriitorului; chiar numeroșii alcoolici ce mișună pretutindeni par o exhibiție antialcoolică. Lupta de rasă este iarăși evidentă; lirismul moldovean ce transformă, totul în valul lui de poezie este înlocuit cu un tendenționism, care izbutește să deformeze realismul mult mai puternic al acestei literaturi. Depășind prin putere de observație și putere de a reda viața reală pe toți ceilalți sămănătoriști, activitatea mai nouă a scriitorului nu s-a mărginit numai la schiță și nuvelă, ci s-a îndreptat, în chip firesc, spre roman și s-a realizat, încă din 1914, în creația epică a Arhanghelilor… Cu toată notația destul de topică, interesul nostru urmărește mai mult cadrul social în care se desfășoară acțiunea romanului: prosperitatea „băii“ de la Văleni se răsfrânge asupra vieții tuturor Vălimărenilor cuprinși de setea de îmbogățire. Postulatul moralei creștine domină, ca de obicei, întreg romanul și nu împotriva lui am putea protesta, cât timp rămâne infuz și animator; tendința numai și discursivitatea stânjenesc. Tot astfel în Legea trupului, drama sufletească a tânărului Ion Florea, ce se zbate între iubirea pentru Olimpia Grecu și pentru fiica ei Mărioara, ar fi fost mai patetică dacă n-ar fi stânjenit-o atitudinea morală și moralizatoare a scriitorului, evidentă în toate manifestările sale; drama se strecoară, dealtfel, ca totdeauna, într-un complex de împrejurări locale și de lupte naționale între unguri și români. Din nefericire, și acest studiu social și psihologic, solid, cu toată tendința lui, se rezolvă în aceeași inexpresivitate stilistică și insuficiență verbală  [30] .

L. Rebreanu. Adevărata situație literară a lui L. Rebreanu (n. 1885) începe după razboi, odată cu Ion. Nimic din ce a publicat înainte nu ne putea face să prevedem admirabila dezvoltare a unui scriitor care a început și a continuat, vreo zece ani, nu numai fără strălucire, dar și fără indicații de viitor.

Nici Golanii, nici Răfuiala, nici Frământări, nici Calvarul (scris în timpul războiului) nu conțin altceva decât elementele unei literaturi curente, în care amănuntul nu se ridică până la estetic.

Creator obiectiv prin îngrămădire de amănunte și prin construcție arhitectonică, chiar și în operele din urmă talentul lui se desfășoară lent și nu poate fixa în plasa interesului unei construcții laborioase decât după un număr destul de mare de pagini. Insuficiența scriitorului în nuvelă e vizibilă chiar și în ultimul volum de nuvele, Cuibul visurilor (1927), din care unele sunt scrise după razboi. Dacă am voi, totuși, să legăm apariția lui Ion și, mai ales, a Pădurii spânzuraților, de un semn premergător, ar trebui să ne referim doar la Ițic Ștrul, dezertor, singura nuvelă ce afirmă un scriitor.

În cele mai multe conștiințe, sămănătorismul se confundă cu țărănismul și lupta împotriva lui cu lupta împotriva excesului țărănesc în literatură. Prețuirea unanimă cu care a fost primită apariția lui Ion (1920) a dovedit că nu s-a pus niciodată în discuție dreptul unei categorii sociale, și încă a unei categorii atât de numeroase, de a fi reprezentată estetic, — ci numai metodele. Pornind de la același material țărănesc, Ionînseamnă o revoluție și față de lirismul sămănătorist sau de atitudinea poporanistă, și față de eticismul ardelean, constituind o dată, istorică am putea spune, în procesul de obiectivare a literaturii noastre epice.

Formula lui Ion este îngrămădirea unui fluviu curgător de fapte ce se perindă aproape fără început și fără sfârșit, fără o necesitate apreciabilă, fără finalitate. E, negreșit, o metodă lipsită de strălucire artistică și de stil, cu mari primejdii, dar care ne dă impresia vieții în toate dimensiunile ei, nu izolată pe planșe anatomice de studiu, ci curgătoare și naturală; formulă realizată rar în toate literaturile și pentru prima dată la noi.

Obiectul de studiu al lui Ion este viața socială a Ardealului, care, deși închisă în celula unui sat, este zugrăvită în întreaga ei stratificație, de la simplul vagabond până la candidatul de deputat și la mediul administrației ungurești, cu o faună bogată în exemplare variate. Cu un material aparent haotic, cu episoade numeroase ce se pun de-a curmezișul, romanul se organizează, totuși, în jurul unei figuri centrale, al unui erou frust și voluntar, al lui Ion.

Ion e expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligență ascuțită, o viclenie procedurală și, mai ales, o voință imensă; nimic nu-i rezistă; în fața ogorului aurit de spice e cuprins de beția unei înalte emoții și vrea să-l aibă cu orice preț. Cum dragostea devine și ea o armă călită în vâlvătaia acestui foc ce-l încinge, prinsă la mijloc, în epica luptă pentru pământ dintre Ion și socru-său, Vasile Baciu, biata Ana e o tragică victimă. În luptă, omul nobil și milos dispare, pentru a nu lăsa decât fiara, așa că cele două voințe se încordează în sforțări uriașe ce ar fi meritat un obiect mai vrednic, în loc să se consume pentru câțiva bulgări de pământ, simbol al zădărniciei omenești. Dacă în Ion se simte, poate, voința de a crea o figură simbolică, mai mare decât natura, ce depășește tendința spre nivelare a naturalismului, în toți ceilalți eroi — atât de numeroși — sunt păstrate cu rigurozitate legile obiectivității. Sunt oameni mijlocii, priviți fără nici un fel de pasiune, fără ură sau dragoste, în meritele și slăbiciunile lor, alternate în același individ după împrejurări, oportuniști cei mai mulți, oameni smulși din umanitatea înconjurătoare. Pădurea spânzuraților (1922), unul din cele mai bune romane psihologice române, în sensul analizei evolutive a unui singur caz de conștiință, — e un studiu metodic alimentat de fapte precise și de incidente și împins dincolo de țesătura logică în adâncurile inconștientului. În nici un moment Apostol Bologa nu devine un „naționalist“ militant, nu vorbește de „patriotism“ sau de România mare; cazul lui de conștiință se zbate mai mult în cadrul unei incompatibilități morale și omenești. Episodul Ilonei, cel mai patetic, dealtfel, din tot romanul, complică negreșit, mersul liniar al dramei sufletești, dar tocmai din această complicație vedem fuga scriitorului de procedeul mecanic și simplificator și nevoia lui de creator obiectiv de a se împlânta în realitatea totdeauna complicată și nu fără contradicție. Misticismul eroului poate fi, de asemeni, discutat, și, mai mult decât un efect convenit al războiului, poate fi privit ca o influență a literaturii rusești; oricum, scriitorul a știut să-i dea rădăcini adânci în copilăria eroului și să strămute întreaga problemă a conversiunii lui Bologa în planul unor forțe obscure și profunde, care lucrează mai puternic decât conceptele abstracte: al „patriei“ sau al „naționalismului“.

Pe baza fanteziei că bărbatul și femeia se caută în vălmășagul vieții și că trebuiesc șapte vieți pentru a realiza unitatea inițială e construit romanul cu șapte caturi suprapuse Adam și Eva (1924). Autorul ne descrie, astfel, cele șapte încarnări succesive ale lui Toma Novac, goana lui prin timp și spațiu din adâncul milenar al civilizației indiene și până în epoca noastră, după principiul feminin, cu care tinde să se integreze în viața spirituală. Cu aceasta se încheie partea ocultă a romanului, pe care o urmărim cu temere; deși nu sparge vasele corintice cu care umblă, scriitorul nu are însă nici bogăția metafizică, nici poezia fantastică a lui Eminescu din Sărmanul Dionis, necesare unui astfel de subiect. După ce scăpăm de această spaimă, intrăm în defileul oglinzilor paralele, în care o idee unică se răsfrânge de șapte ori în șapte civilizații. Navamalika, Isit, Hamma, Servilia, Maria, Yvonne și Ileana ne transportă, astfel, în civilizația indiană, egipteană, asiriană, romană, în evul mediu, în timpul revoluției franceze și în zilele noastre. Deși, după cum am mai arătat, talentul scriitorului nu se simte bine în cadre înguste, aici, fie prin evoluția talentului, fie prin prezența unui suflu epic unitar ce leagă cele șapte episoade într-un sistem planetar în strânsă dependență, realizarea e apropiată. Procedeul rămâne, dealtfel, cel obișnuit scriitorului: realismul împins până la brutalitate și chiar până la cruzime sadică (Hamma). Cum ideea este unică, variațiile ei de expresie nu puteau fi decât neînsemnate; ceea ce se schimbă este numai decorul, civilizațiile și epocile în care se realizează ideea căutării infructuoase a eternei perechi omenești.

Lăsând la o parte Ciuleandra și Jar, două romane citadine, fără strălucire, L. Rebreanu, și-a reluat în Răscoala firul marii creații epice pornit cu Ion. Oricât ar fi de inutilă o bună parte a primului volum, în pregătirea atmosferei mai mult urbane a răscoalei, tot ce privește răscoala în sine vădește aceeași magistrală putere de evocare realistă prin îngrămădirea amănuntelor și episoadelor, aceeași destoinicie a mânuirii maselor — care fac din L. Rebreanu cel mai mare creator epic al literaturii noastre  [31] .