7. EPICA DE ANALIZĂ PSIHOLOGICĂ

Într-o măsură oarecare, analiza psihologică se află îndărătul mai tuturor creațiilor epice. Odată însă cu maturizarea literaturii noastre, sunt scriitori ce au adâncit analiza până la reconstituirea întregii plase de acțiuni și reacțiuni sufletești din dosul faptelor, adică a narațiunii pur epice. În capitolul de față vom cerceta câțiva din acești analiști ai conștientului, la care vom adăuga chiar și pe cei ce, fără analize precise, sondează inconștientul sau realizează prin acumulare și sugestie stări de conștiință obsesive, morbide, inanalizabile.

Hortensia Papadat-Bengescu. Prima formă de expresie literară a scriitoarei s-a manifestat în schițele publicate în Viața românească, adunate apoi în volumul Ape adânci (1919); formă nediferențiată încă de impresionism liric, în care considerațiile intelectuale, trase în jurul unor subiecte întâmplătoare, se combină cu elanuri lirice și cu mici extaze; poeme în proză, ce nu așteaptă decât cadența ritmului (Dorința), întretăiate de analize ce-și scoboară inciziunea până în inconștient și în obsesie (capitolul Poveștile ochilor din Femei, între ele).

În însăși formula lor, Apele adânci au fost depășite. Sfinxul (1920) (cu Lui Don Juan în eternitate și Pe cine a iubit Alisia?) și apoi Femeia în fața oglinzii (1921), (cu Agonie, Voluptate, Basme) au desăvârșit-o, împingând și lirismul, dar și autoanaliza psihologică la așa măsuri și, combinându-le într-o țesătură atât de intima încât au constituit o originalitate, ce întrece cu mult preludiul strict al Apelor adânci.

Literatura scriitoarei aduce o notă de francă senzualitate, de exaltare păgână cu aspecte de narcisism. Când nu se exaltă pe sine, ea se apleacă asupra misterului feminin pentru a-l sfâșia. Analitică sub raportul cercetării turburărilor psihologice și fiziologice ale amorului, opera ei este pur lirică de îndată ce se apropie de forța misterioasă din care pornește. Privit ca o fatalitate, amorul scapă oricărei calificații morale; o astfel de concepție nu poate însă legitima decât o mare pasiune și „eroinele“ scriitoarei sunt toate sub biciul de foc al unei pasiuni ce se proiectează dincolo de bine și de rău, în lumea forțelor pure, fie că se manifestă sub forma dorinței senzuale a Biancei, a uraganului pasiunii fatale a Alisiei sau a fluxului dragostei contrariate a Manuelei.

Dacă s-ar fi mărginit numai la panlirism, literatura scriitoarei n-ar fi câștigat, totuși, decât în intensitate, fără a se diferenția de celelalte producții lirice. Originalitatea ei stă însă în fuziunea lirismului cu spiritul analitic.

De rasa stendhaliană a analiștilor, ea își mărește viața sentimentală prin colaborația analizei, prin care, odată cu atitudinea sinceră până la cinism față de fenomenul sufletesc, și în specie față de feminitate, iese din romantismul și subiectivismul obișnuit al literaturii feminine. Deși materialul este exclusiv feminin, atitudinea scriitoarei e virilă, fără sentimentalism, fără duioșie, fără simpatie chiar, pornită din setea cunoștinței pure și realizată, cu eliminarea dulcegăriei, prin procedee riguros științifice.

Ape adânci, Sfinxul și Femeia în fața oglinzii formează prima etapă a literaturii scriitoarei, a lirismului pur și a autoanalizei incisive;Balaurul (1923) și Romanța provincială (1925) constituie o fază de tranziție spre obiectivitate, fie prin numeroasele elemente epice, fie prin potolirea exaltării lirice și a obsesiei. În volumul din urmă se află și Fetița și Sânge, două fragmente admirabile ale unei autobiografii psihologice pe care o așteptăm încă.

O introspecție atât de ascuțită și un lirism atât de învolburat nu puteau dispare integral și, mai ales, brusc nici din opera de maturitate a scriitoarei, a fazei de creație obiectivă reprezentată prin cele trei romane, apărute până acum, din ciclul familiei Halippa: Fecioarele despletite, Concert din muzică de Bach și Drum ascuns. Lirismul pur dispare, după cum dispare și autobiografia psihologică; materialul e în întregime obiectiv, dar în Fecioarele despletite el se desfășoară în bună parte prin viziunea și comentariul liric al lui Mini, pe când în Concert din muzică de Bach reziduurile lirismului se absorb aproape în întregime, pentru a ne da cea mai mare sforțare epică a scriitoarei și una din cele mai pozitive valori a literaturii române.

Darul observației și puterea de creație nu se câștigă la lumina unui principiu critic, ci numai se lărgesc și se afirmă mai categoric când talentul prinde conștiință de înseși legile exprimării sale. Chiar în Ape adânci, bucata Femei, între ele conține germenii viitoarei literaturi obiective a scriitoarei. Evoluția se simte și în faza de tranziție a Balaurului și a Romanței provinciale (mai ales în Coana Ileana). Ea e în creștere în romanul Fecioarele despletite (1926), fără a fi desăvârșită, și se desavârșește în celelalte două.

Nu e intenția acestei cărți de a rezuma subiectul celor trei volume din seria Halippilor, dar e cu neputință să trecem peste figurile principale: iata-l deci pe moșierul Doru Halippa, „seniorul“ de la Prudeni, frumosul, echilibratul, sportivul, decorativul Halippa, victima fericită a amorului conjugal al frumoasei Lenora, care, după o tinerețe mediocră și agitată la Mizil, ajunge castelana adorată și adoratoare de la Prudeni, patriciana languroasă după amorul bărbatului său. Și în această atmosferă de liniște și voluptate îngăduită izbucnește prima dramă: fata mai mare, senina și severa Elena, rupe logodna cu „prințul“ Maxențiu, din pricina atitudinii echivoce a surorii sale, a „țânțarului“, a „lăcustei“ Mika-Lè, față de logodnicul ei. De aici criza de nervi a frumoasei Lenora, lunga ei boală sufletească descrisă în etape minuțioase, ciudata ei repulsiune față de bărbatul său, atât de nevinovat și atât de iubit odinioară, rezolvată prin mărturisirea — nereclamată de nici o altă logică decât cea a unei psihologii morbide — mărturisirea că Mika-Lè, „țânțarul“ odios, „lăcusta“, nu e copilul lui Doru, ci rodul unei clipe de uitare de sine cu un zugrav italian ce lucrase de mult la o aripă a casei rămase și acum neterminată… Toată partea aceasta, nu atât de analiză psihologică, cât de alăturare de atitudini succesive într-o linie de psihologie morbidă, e magistrală, deși nu totdeauna explicabilă pentru discernământul logic. „Studiul“ acestei psihologii ilogice e, dealtfel, una din caracteristicile scriitoarei.

Prin Concert din muzică de Bach (1927), o nouă literatură română începe printr-o afirmație definitivă; sub ochii noștri se înfăptuiește o mare frescă a vieții orășenești, unde toate straturile sociale sunt reprezentate, de la acel Lica Trubadurul, crai de mahala, în care germinează virtualitățile ascensiunilor fulgerătoare, și până la prințul Maxențiu, floarea de seră a unei rase istovite, între care nimic nu-i lăsat la o parte, nici intelectualitatea, nici senzualitatea, nici arta (cu gravele emoții ale concertului), nici forțele instinctuale, nici patologia, nici virtuțile burgheze, nici feminismul, într-un cuvânt, nimic din tot ce constituie complexitatea unei vieți chinuite de atâtea nevoi și aspirații. În fața unei opere de artă, problema situării pășește în primul plan. Concertul înseamnă o deschidere de drum, iar prin viața intensă, puterea de analiză, intelectualitatea și chiar ordonanța compoziției, literatura română n-are ce-i pune deasupra.

Cel de al treilea roman al ciclului, Drum ascuns, în care ni se povestește drama grupului doctorul Walter—Lenora, devenită soția doctorului ce o scăpase, și Coca-Aimée, fiica acesteia — precum și drama grupului Elena Drăgănescu, născută Halippa,—Drăgănescu — și muzicianul Marcian — se desfășoară în aceeași gravă amplitudine ritmică și magistrală analiză. Moartea de cancer a Lenorei și de inimă a lui Drăgănescu se alătură morții de tuberculoză a lui Maxențiu, triptic clinic de o vigoare nemaicunoscută în literatura noastră și prin cunoștința tehnică a bolilor și prin notația progresivă a tulburărilor de ordin psihologic provocate de descompunerea materiei. Studiul boalei — al unei ulcerații stomacale — avea să fie, dealtfel, reluat tot atât de magistral și în Logodnicul (1935), ultimul roman, dinafara ciclului Halippilor: punct extrem al virtuozității analitice a scriitoarei, stânjenită doar de lipsa de interes a eroului.  [71]

N. Davidescu. Despre romanul Conservator & Co. (1924) al lui N. Davidescu s-a spus că descrie procesul de dispariție a conservatismului român. Dacă se raportă la un fenomen social și la procesul ideologic de dizolvare a ideii conservatoare, aprecierea nu e îndreptățită, întrucât problema ocupă un prea neînsemnat loc în economia romanului pentru a putea vedea în el o încercare de analiză socială pe bază de determinism istoric. Romanul nu zugrăvește dizolvarea partidului conservator, în structura lui ideologică, ci în organizația lui, în oameni, în zece oameni, din care unii cu nume istoric, dar, oricum, toți cunoscuți și unii în viață încă, abia acoperiți de vălul străveziu al numelui ușor schimbat, și cu toții grupați, mai mult decât în jurul unei idei politice, în jurul unei bănci, al cărei faliment, cu episoade sângeroase, a fost luni de zile obiectul discuțiilor edițiilor speciale ale ziarelor. Acțiunea se desfășoară între bancă și ziar, fără noutate de evenimente, ceea ce nu înseamnă că și făra interes de descripție și de perspicacitate psihologică. Dorința cititorului de invenție e satisfăcută doar prin creația lui Mușteriu, autentic poate, dar, prin faptul neînregistrării lui de cronică, părând o invenție neașteptată; tipul, dealtfel, e bine zugrăvit și, prin valoarea lui simbolică de ramură democratică și de sânge nou, în vinele albastre ale conservatismului, reprezentativ; iată de ce-l urmărim cu un interes mai mare decât pe toți eroii din primul plan. Vioara mută (1928) ar voi să se desfășoare într-un cadru social: antagonismul dintr-un oraș întreg, Slatina, și popa Luca Stroici, intrat, prin însurătoare, în puternica familie a Postelnicilor, ctitoare, oarecum, a orașului embaticar. Cum însă scriitorul e lipsit de vioiciune, mobilitate și pitoresc, și nu poate exprima dinamismul exterior al maselor și nici individualiza siluete numeroase prin caracterizări sumare, latura socială a cărții e puțin realizată. Romanul trebuie, așadar, considerat ca un roman psihologic, al inadaptării plebeului Luca Stroici în sânul familiei marilor boieri Postelnici. El se descompune într-un joc obscur de reacțiuni sufletești netraduse în fapte, în vorbe, în dialog, ci în interminabile analize psihologice, abstracte, doctorale, subtile de multe ori, deși de o expresie adesea penibilă prin pedantism și contorsiune. Printr-o analiză în care intelectualul colaborează violent cu ziaristul și într-un stil științific, în care neologismul inutil și gazetăresc (“or“, „pregnanța“, „acaparantă“, „o priză puternica“ etc., etc.) se aglomerează fără grație, mai toate intențiile eroilor, învăluiți în ceața nordică a ancestralului, sunt descompuse, ca într-un spectru, înainte de a se traduce în fapte și chiar în vorbe; laconismul lor este însă răscumpărat printr-o exuberanță de analiză ce dovedește o adevărată virtuozitate în răspicarea mobilurilor adânci, impenetrabile și ilogice, dar nu poate ascunde deficitul de viață clară și logică sau chiar de viață, pur și simplu.

Virtuozitate analitică oprită în pragul acceptabilului din Vioara mută, pășit și depășit în Fântâna cu chipuri (1931), roman de disertații psihologice, de viziuni antice, amestec de manual și de poem în proză  [72] .

Camil Petrescu. Psihologul dovedit în teatru s-a realizat apoi și în substanță epică în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de războiși Patul lui Procust, două din cele mai bune romane de analiză ale literaturii mai noi. Compoziția celui dintâi e negreșit defectuoasă, întrucât constă în juxtapunerea a doua romane diferite, unul al geloziei și celălalt al războiului, nelegate decât doar prin unitatea biologică a eroului. Studiul geloziei lui Gheorghidiu, din primul volum, e făcut cu o mare ascuțime de analiză, cu amestecul de luciditate și de febră caracteristic scriitorului, transmisibil și cititorului, și cu o lipsă de aplicație stilistică devenită oarecum, și programatică, fără a mai pomeni și de sfidarea în inoportun obișnuită încăpățânării lui prezumțioase (cursul de istoria filozofiei făcut în patul Elei, nesuprimat nici în noua ediție a romanului). Volumul al doilea e romanul războiului nostru, limitat, firește, la experiența aceluiași Gheorghidiu, al cărui jurnal de campanie reprezintă echivalentul epic al experienței războinice a poetului Versurilor, adică viziunea realistă a unui război fără eroism și ideologie patriotică, a unui război circumscris la un moment dat cu tot ce poate aduce întâmplător, descompunând sufletul în frică, îndrăzneală, panică, lașitate, avânt, dominate numai de determinismul instinctului de conservare… Reci și patetice, placide și trepidante, fără sforțare de literatură, notațiile acestea dau o icoană mai reală a războiului decât atâtea descripții nobile și convenționale.

Cu mult mai personal, dar cu aceleași inegalități de compoziție, este cel de al doilea roman psihologic, Patul lui Procust, în al cărui centru (nu prin interes psihologic, ci prin poziție) se află vulgara actriță Emilia, punct de intersecție a iubirii inegale a doi oameni de temperamente diferite: poetul Ladima și diplomatul Fred. Felul cum această femeie neinteresantă este văzută în același timp de cei doi bărbați, cum gesturile i se reflectă contradictoriu în conștiința lor, idealizându-se la unul și trivializându-se la celălalt, într-un cuvânt tehnica tratării unei vieți în două planuri diferite, obrazul și masca, conține în ea un prețios element de interes și de savoare. Cititorul poate, astfel, străbate fără multă rezistență întreaga literatură epistolară de necruțătoare banalitate a lui Ladima, întrucât într-însa cunoaște și etapele pasiunii unei vieți în două planuri diferite, obrazul și masca, contrastul față de realitatea văzută de Fred. Prin aceeași lipsă de unitate de compoziție, alături de această trinitate, mai e și episodul dragostei dintre Fred și dna T. care însă — oricât de puțină aderență ar avea cu partea întâia a cărții — mult mai rafinat, de o substanță psihologică mai densă, trece în primul plan al interesului. Prin amănuntul psihologic, îndeosebi, scrisorile dnei T. sunt întru totul admirabile; până și misterul abținerii lui Fred, după ce o urmărise atât pe dna T., e un element de insatisfacție tulburătoare ce sporește interesul. Că scriitorul, ca de obicei, își inundă apoi cartea cu elemente de cronică și comentariu polemic, într-un stil descărnat, dar nervos și direct — e un fapt de mai mică importanță. Importantă e numai ascuțimea analizei și abilitatea inteligentă a tehnicii psihologice, dacă nu și a compoziției în genere arbitrară  [73] .

M. Blecher. Cu totul remarcabil a fost debutul lui M. Blecher cu dramaticul lui volum Întâmplări în irealitatea imediată (1935), în nici o legătură cu epica, dar de o ascuțime de analiză psihologică sporită de ineditul câmpului de investigație. Înainte de a fi închis în zalea lui de ghips, copilul e închis în izolarea lui morală și în morbiditatea lui sufletească predestinată. Literatură confesională, de ultimă emisiune a noii generații literare. Din neputința de a-și trăi viața în acte, epic, răsare forța de concentrare a trăirii în sine, lumea de afară nu vine decât din percepție. Mecanismul sufletesc al scriitorului se descompune în jocul a două resorturi: o mare capacitate de a percepe realitatea, de a o izola în contururi precise, de a fuziona cu ea (de pildă, scena scufundării în noroi) și, după această fuziune, de a o dilata în forme fantastice și de a o urmări în spaimele interioare ce provoacă. Scriitorul nu e un plastic în sensul obișnuit al pitorescului; realitatea se transformă în substanță sufletească, morbidă. Stilul e, totuși, fără patos, ci de o mare preciziune și luciditate; halucinația izbutește, astfel, să se exprime în geometrie stilistică… Dacă primul volum e din domeniul morbidului, Inimi cicatrizate (1936) e de-a dreptul din domeniul bolii. Progresul epic e incontestabil în schițarea îndemânatică a atâtor bolnavi dintr-un sanatoriu de la Berck, a erotismului acestor trupuri zidite în ghips, satisfăcut în chip atât de anormal, a evocării vieții de tragice bucurii și desperări a coxalgicilor. Stilul nu mai are însă linia tăioasă a primului volum; incertitudinea și neîngrijirea limbii sunt evidente  [74] .

Ury Benador. În convingerea de a ne arăta ghettoul în adevărata lui lumină — nu cum l-a prezentat I. Peltz în Calea Văcăresti — ne-a dat Ury Benador primul volum al unei trilogii: Ghetto, veac XX (1934). Din cât se poate vedea până acum, atenția scriitorului e atrasă mai mult de pitorescul realist al mediului, de atmosfera morală specific iudaică, prin acumulare de tradiții, obiceiuri, eresuri, legende, folclor, de un caracter atât de special și cu un didacticism fanatic atât de pronunțat încât cea mai mare parte a cărții, în elementul ei valabil, scapă interesului afectiv al cititorului român. Deși eroii sunt tot evrei, intrând în analiza unui sentiment profund omenesc, cu Subiect banal (1935) scriitorul intră și în literatura română. Scurt roman limitat la un caz, fără alte interferențe cu viața socială, cum e și, dealtfel, natural în astfel de preparate psihologice; subiectul se circumscrie la triunghiul clasic. De ordin patologic, gelozia eroului nu are atât o substanță psihologică (mult mai dificilă, întrucât elementul sufletesc e mai greu de fixat și tortura, deci, mai mare), cât o substanță fiziologică. El nu vrea să știe dacă soția îl iubește, dacă n-a iubit vreodată pe altcineva, ci numai dacă îl înșeală; pur plastică, imaginația lui nu trece de posesiune. Ca în Le cocu magnifique, Leopold își provoacă singur dovada, împingându-și nevasta în brațele lui Lungeanu. La capătul unei astfel de patologii nu putea fi decât balamucul. Analiza cazului e tăioasă și insistentă, obsedată aproape, prin micul grup de elemente ale invenției. Particular scriitorului, și nu spre binele artei lui, e patetismul; un scris gâfâitor, sacadat și imens retoric. Nu o fericită idee l-a făcut apoi să ne dea replica Subiectului banal în Hilda, în care drama sufletească a căminului Holdengraeber e privită acum din punctul de vedere al eroinei, — în aceeași manieră confesională, retorică și halucinantă  [75] .

Henriette Yvonne-Stahl. Operă de debut, Henriette Yvonne Stahl arată în Voica talent și prin lipsă de lirism și prin circumscrierea subiectului la date psihologice; în notații sobre, realiste, asistăm, astfel, la lupta dintre Dumitru și nevastă-sa, Voica. Nimic sentimental, ci numai o aprigă încordare de interese sau de demnitate; la urmă, firește, femeia cedează. Alte câteva siluete de la țară, baba Ioana, Stoian, Stanca, Anca, Maria, cu o dreaptă, deși sumară, caracterizare psihologică, au atras de la început atenția asupra scriitoarei. Deși cu un amestec imprecis însă de sentimentalism și umor și satiră, nuvelele din Mătușa Matilda reprezintă o tranziție spre romanul psihologic realizat în Steaua robilor (1934), în linie dură, implacabilă aproape, ca la Hortensia Papadat-Bengescu; subiect feminin, în ce are feminitatea mai specific, în patologia ei sexuală, cu toate rătăcirile și șocurile nervoase, cu tot absurdul unor atitudini contrarii, tratat totuși viril, fără romanță și sentimentalism. Lamentabila carieră amoroasă a Mariei Măneanu, părăsită de Sașa, cucerită brusc și somnambulic de Florin Negrea, refuzând fără motiv dragostea doctorului Lucian Panu, aruncându-se tot fără motiv în brațele pictorului George Veroniade, măritată cu primul amant Sașa, pe care îl părăsește din deziluzie, pentru a se arunca în Dâmbovița, dar scăpată și făcută, în sfârșit (până când?), fericită de doctorul Panu, — serie de popasuri absurde ale unei psihoze amoroase, zugrăvită de scriitoare cu o maturitate și obiectivitate sterilizată de orice lirism, dovezile unui talent în posesiunea mijioacelor sale  [76] .

Gib Mihăescu. După cum din Golanii nu se putea prevedea Ion, cu toate că și într-înșii se găsea în germene talentul robust al lui Rebreanu, tot așa nici din La Grandiflora nu se putea prevedea Rusoaica sau Donna Alba, cu toată prezența elementelor prezumptive ale talentului lui Gib Mihăescu. Cele spuse în Istoria literaturii române contemporane (1927) despre primul lui volum rămân deci, în esență, neschimbate. Destoinicia de a crea obsesii, stări sufletești morbide, remarcată din primele încercări ale scriitorului, se transformaseră repede în manieră. Câteva nuvele analizate acolo ne arătau și viziunea halucinantă a unei omeniri dominate de subconștient și lipsă de discreție, de delicatețe a expresiei. Faptul e neîndoios. Rămânând în aceeași unitate temperamentală, adică în obsesie, în teroare, în monoideism, în erotism frenetic, într-un cuvânt, în subconștient, și fără a evolua formal prea mult, decât doar evitând trivialul, dar nu și banalul expresiei, scriitorul a știut totuși să se organizeze în creații de care critica e bucuroasă să țină seama, ca de producții reprezentative ale literaturii noastre ultime. Dealtfel, după cum am mai spus, chiar și în primele nuvele se aflau elementele talentului, în Vedenia, de pildă, și mai ales în Troița (recrearea stărilor sufletești ale unui om ce moare degerat), ca un indiciu de personalitate, adică cu o identitate de reacțiune; scriitorul nu putea ieși din cercul de fier al viziunii sale patologice, al unei lumi morbide, ilogice, al unor oameni conduși numai de idei fixe, de pasiuni exclusive, repede deviate în violență, în crimă, cu o influență dostoevskiană evidentă.

În repețirea acelorași motive de gelozie bolnavă și de obsesii sexuale izbeau mai mult maniera, lectura, căutarea senzaționalului. Oricât de contestabilă ar fi morbiditatea sub toate raporturile, temperamentul scriitorului a știut totuși s-o impuna atenției. Nici primul roman, Brațul Andromedei, n-a fost, dealtfel, mai realizat decât La Grandiflora, Urâtul sau Frigul. Dragostea monomană a profesorului Andrei Lazăr pentru Zina Cornoiu se pierde în zugrăvirea unui mediu provincial foarte banal și a unei frenezii amoroase centrate în jurul aceleiași femei ce abate interesul real al povestirii. Zilele și nopțile unui student întârziat nu înseamnă nici ele un pas definitiv; peripețiile de pierde-vară ale studentului Mihnea Băiatul, peripeții cu gazde neachitate sau cu fete seduse și chiar cu candida studentă, în care fiorii senzualității se îmbină cu cei ai speculației filozofice, fac parte dintr-un cadru de teme prin nimic înnoite. Temperamentul scriitorului s-a realizat complet de-abia înRusoaica (1933), în care unii critici au văzut o capodoperă. Valoarea romanului nu stă însă atât în expresie, în episoade, în tehnică, ci în ideea unică ce o însuflețește și ni se transmite sub forma unei sugestii. Nu ne interesează, așadar, peripețiile locotenentului Ragaiac, nesfârșita desfășurare de scene erotice, într-o masă informă de fapte, pe care nu le poate reglementa obișnuita lipsă de simț critic și estetic al scriitorului, lipsa de stil și de stilizare; nu ne interesează ceea ce face Ragaiac, ci febra vinelor lui, obsesia tipului de femeie ireală, de „rusoaică“ scoasă din lectură sau din visări, pe care ne-o transmite, căci în fiecare din noi stă ascunsă „o rusoaică“ adulmecată fără succes în toate tipurile femeilor întâlnite.

Putința transfuziei unei stări sufletești este, desigur, semnul unei mari arte; ceea ce scriitorul nu știa să ne comunice, didactic și aplicat, înUrâtul, Frigul, La Grandiflora, a ajuns să ne împărtășească acum prin nu știu ce forță acumulativă și frenezie interioară. Și Donna Alba (1935) este romanul unei monomanii, căci nu putem numi altfel pasiunea lui Mihai Aspru pentru descendenta Ipsilanților, ființă aproape tot atât de idealizată și de ireală ca și „rusoaica“. Cu toată lipsa de meșteșug formal, puterea de persuasiune trepidantă a scriitorului te resoarbe și de data aceasta în obsesia lui… Cât? Atât timp cât îl citești; desfăcut din atmosfera lui morbidă de instincte tiranice și de monomanii, din viziunea lui halucinantă și panerotică, — și ridicând ochii spre limpedea lumină a soarelui, pâcla forțelor subconștiente se risipește și nu te mai mulțumești decât cu viața conștientă, logică, determinată de legi psihologice sigure și analizabile  [77] .

Lucia Demetrius. Rareori un debut (scriitoarea se făcuse, dealtfel, cunoscută dinainte și prin alte nuvele) a putut da impresia unui mare destin literar ca Tinerețe (1935) a Luciei Demetrius. Nu e vorba de un roman organizat și de o creație obiectivă, ci de „țipetul“ unei sensibilități zdrobite și morbide, al unei aspirații spre iubire, fără obiect precis sau, când îl are, hrănindu-se numai din aroma ospățului simțurilor. Impresia de mare dezolare, de descompunere sufletească, condensată în notații de o rară ascuțime psihologică și într-o bogată imagistică lirică. Paginile, în care trei fete îndrăgostite se spovedesc una alteia fără să se înțeleagă, fără să se asculte măcar, ci lăsându-se fiecare pradă ghearei ce-i sfâșie măruntaiele, petrecând, astfel, o noapte întreagă în beție, pentru a se scufunda în neant și uitare, sunt de o rară putere. Căci dragostea, pentru scriitoare, e o forță absurdă, în nici o legătură cu logica, un simun de dezolare și o implacabilă fatalitate. După un astfel de „țipet“ rămas unic (deși filiația lui s-ar putea stabili în Pe cine a iubit Alisia? a Hortensiei Papadat-Bengescu — ca și în întreaga concepție a amorului din prima manieră a acestei scriitoare). Lucia Demetrius a mai publicat o serie de nuvele de maturitate, de structură obiectivă, tot în linia marii sale înaintașe, ceea ce deschide drumul tuturor așteptărilor legitime  [78] .

Dan Petrașincu. Printre cei mai ascuțiți psihologi ai generației noi, continuatori ai literaturii Hortensiei Papadat-Bengescu, trebuie amintit Dan Petrașincu (n. 1910). Debutul lui, Sângele (1934), e încă tulbure: roman cu aspecte sociale; în cadrul larg, în care înglobează în forme multiple viața de periferie a capitalei, el studiază, în fond, un caz de ereditate în cercul unei familii; material omenesc bogat, romanul se zbate între frescă și psihologie, fără să reușească a ne interesa; pentru aceasta îi lipsește scriitorului și meșteșugul — și limba și stilul. Cu totul altfel se prezintă volumul Omul gol (1936), o culegere de nuvele din primul plan al analizei psihologice; pe un anecdotism sumar, deși cu o înclinare vădită spre morbid și spre compoziția simbolică, scriitorul ne-a dat o serie de nuvele de o scrutare analitică până la disertație teoretică, în care faptele sunt mereu depășite de un fior al morții, de un tragism și, în orice caz, de dedesubturi tulburi, cu o influență a lui Dostoevski neîndoioasă. Vom cita cele mai reușite: Parintele Pricup, în linia obiectivă, și admirabilul Om gol, în care amintirea minunatei fete care a fost Bebs Delavrancea va rămâne într-o creațiune de mare adâncime psihologică. Procesul de posesiune a limbii (scriitorul e italian) și al meșteșugului stilistic se afirmă sigur.  [79]

Întemeind împreună cu alți doi tineri scriitori, Ieronim Șerbu și Horia Liman, revista Discobolul, toți trei s-au afirmat în linia literaturii de analiză psihologică. Ieronim Șerbu a publicat o serie de nuvele mari (Violul, Destine, Duel, Fiica zăpezilor, Flux și reflux), toate solid și voluntar construite pe anumite teme psihologice, cu o tehnică sigură de sine și cu un meșteșug aproape precoce. Celalt, Horia Liman, a debutat prin literatura pitorească din ghetto — dar a virat și el spre o literatură de analiză tot atât de densă ca și cea a tovarășului său (Ventuza).