III. Poezia „de concepție“,filozofică și religioasă

După studiul poeziei sămănătoriste propriu-zise trecem la studiul așa-numitei poezii „de concepție“, în fond raționalistă, retorică, sau chiar didactică, cultivată în genere de Convorbiri critice. Prin colaborația lor succesivă, la Sămănătorul sau la Convorbiri critice, la unii din acești poeți se poate observa chiar o dualitate de inspirație și de manieră, adică nota națională și tradiționalistă, înlocuită apoi prin nota filozofantă și retorică (D. Nanu, Corneliu Moldovanu, de pildă, și întrucâtva chiar P Cerna). .

P Cerna. Deși publicate mai mult în Sămănătorul și în Convorbiri literare și prețuite și de N. Iorga și de T. Maiorescu, poeziile lui P Cerna (1881—1913) au fost supravalorificate mai ales de Mihail Dragomirescu, pe care-l impresiona „originalitatea compoziției“, „arta cu care se desfășoară și se leagă, înălțându-se treptat, deosebitele momente“, dezvoltarea „ideilor și a efectelor“, adică, sub raportul fondului, elementul intelectual, căruia i se dădea o preponderență prejudiciabilă, iar, sub raportul formei, dezvoltarea compoziției retorice după toate regulile treptelor formale.

Sub acest aspect sunt, așadar, analizate Plânsul lui Adam, Floare și genună sau Către pace. În realitate, „concepția“ lor e mediocră, dar, și în afară de aceasta, prezența oricărei concepții ca simplu element de ordin intelectual, fatal mediocru, nu are decât o importanță relativă. Tocmai din acest caracter intelectual, a cărui tradiție venerabilă în literatura universală o găsim și în „compozițiile“ marilor romantici francezi, poezia lui P Cerna iese din circuitul preocupărilor poetice ale epocii noastre; ea nu exprimă și nu sugerează stări sufletești adânci, ci, dimpotrivă, exprimă pe calea dialecticii retorice nu numai ceea ce se poate exprima, ci și ceea ce se poate dovedi.

Dacă proporția participării elementului pur intelectual în compoziția poeziei e o chestiune încă discutată și dacă întreaga problemă n-a fost amintită aici decât pentru a se indica sensul în care tinde să fie rezolvată, înlăturarea elementului retoric și demonstrativ din poezie e un punct câștigat. Când nu sunt pledoarii pentru anumite „concepții“, poeziile lui P Cerna sunt spasmuri erotice, imnuri dionisiace închinate fericirii de a trăi și de a iubi; stelele, luna, soarele, natura, zeii și oamenii sunt învolburați în imprecații frenetice și într-o frazeologie azi insuportabilă, dar care a dat impresia intensității de simțire. Considerat din punct de vedere al materialului plastic — adică al limbii, al imaginii, al topicii, al armoniei, într-un cuvânt a ceea ce constituie originalitatea de expresie a unui poet, Cerna se prezintă nediferențiat: materia în care a lucrat e fie veche și banală, fie dominată de Eminescu. Iată, de pildă, începutul din Din depărtare, lăudat de critică:

„Stăpâna mea din vise“, „gânduri nespuse“, „înfioratu-mi suflet“, „faptura ta de zee“ sunt un limbaj poetic cu desăvârșire scos din posibilitățile literare de azi. Dar dacă imaginația plastică se desfășoară în dezvoltări poetice, dacă pentru P Cerna iubita e „mândra mea“, „lumina mea“, . „crăiasa visurilor mele“, „domnița mea cu nume adorat“, „stăpâna mea nespusă“; dorul e „nespus“ când nu-i „nemărginit“; gândurile sunt tot „nespuse“, noaptea e „crăiasa“, dragostea e o „vrajă sărbătorească“, pieptul e de „foc“, iubirea e „senină“ etc., etc. — infiltrația eminesciană, într-o bună parte a operei lui poetice, e și mai caracteristică (Ecouri, Ideal, Din depărtare etc.).

Constatării acestei infiltrațiuni i se răspunde, de obicei, prin constatarea unui temperament diferențiat; optimismul indiscutabil al lui P Cerna e opus pesimismului eminescian. Dar după cum, în ceea ce privește concepțiile poetului, le-am arătat nu numai lipsa de originalitate, ci și relativa lor importanță, cât timp sunt privite în sine, tot așa și în chestiunea temperamentului: prin convingere sau prin dispoziții temperamentale suntem cu toții pesimiști sau optimiști; în artă problema temperamentului nu se pune însă decât din pragul calității materialului, în care se realizează estetic. Poezia lui P Cerna trebuie, așadar, încadrată în formula poeziei de substanță intelectuală ca fond și retorică, sub raportul formei. Înlăuntrul acestei formule, ea depășește tot ce s-a scris până acum la noi, nu atât prin energia sentimentului, cât prin amploarea dezvoltării lui în largi acorduri și în compacte construcții de strofe retorice  [45] .

D. Nanu. Dominate de influența eminescianismului formal și exprimând vagile efuziuni sentimentale ale unui lirism direct și suspinător,Nocturnele(1900), opera de debut a lui D. Nanu (n. 1873), nu mai pot fi acceptabile azi. Prin colaborația de mai târziu la Sămănătorul apare în poet o vână sămănătoristă, nu în sensul ruralismului, ci în sensul istorismului, adică al evocării trecutului eroic, în care s-au încercat mai toți poeții sămănătoriști. Descoperim, astfel, deodată, un poet epic cu o trăsătură sigură și viguroasă (Răsăritul, Tismana, Pribegia lui Petru Rareșetc.). Oricât ar părea de paradoxal — această notă epică a rămas mai neatinsă de măcinarea timpului, întrucât epicul e totdeauna mai rezistent.

Prin colaborația la Convorbiri literare, dar mai ales la Convorbiri critice, D. Nanu a abordat „poezia de concepție“ (Îndoiala, Atoli), cu deliberări în contradictoriu, în factura marilor poeme romantice de acum vreo sută de ani. Influența lui Vigny e, dealtfel, evidentă și, ceea ce e mai regretabil, și a lui Vlahuță, în expresia lapidară și didactică a unor cugetări abstracte.

Într-un cuvânt, poetul e un romantic întârziat, un spirit deliberativ și reflexiv, cu aspirații religioase, și un erotic înfrânat de resemnare și de simț etic. I-a lipsit originalitatea expresiei pentru ca locul lui să fie mai mare în istoria poeziei noastre  [46] .

Corneliu Moldovanu. Colaborația la Sămănătorul i-a impus lui Corneliu Moldovanu (n. 1883) o fază de patriarhalism, de evocare a trecutului, caracteristică întregii poezii sămănătoriste statice și nostalgice, pentru care poetul avea toate mijloacele de ton epic, descripție și de expresie limpede și arhaică (Zile de restriște, Boierul, Jupânița, Cronicarul etc.).

La Convorbiri critice, Corneliu Moldovanu a evoluat la poezia de „concepție“, elementul cel mai caduc al operei acestui poet epic întors de la destinul lui (Sacra fames, Spre culme etc.). Model al genului — în care o descripție, prețioasă în amănunt, dar fastidioasă prin deformație, vrea să fie însuflețită de o suflare mistică — este atât de artificială prin didacticism Cetatea soarelui, mult lăudată la Convorbiri critice. Caracterul demonstrativ, filozofant sau numai discursiv in abstracto se găsește și în Felix culpa, în Imn morții și, din nefericire, și în alte poeme, ca: Răzvrătiții, Vulturul, Privind fericirea, Hamlet etc. Adevărata realizare a talentului poetului trebuie căutată, așadar, împotriva criticii timpului, în simplele și evocatoarele tablouri sămănătoriste, printre care e de amintit, în primul rând, Trecând Carpații, în micile poezii erotice, în descripție, când nu e pusă în serviciul unei „concepții“, în traduceri admirabile, în balade și, în genere, în tot ce are vreo legătură cu atitudinea epică, și nu în poeziile filozofice „de concepție“, abstracte și discursive, tip Vlahuță, sau în marile sale compoziții erotice, în care iubirea e numai o aspirație vaporoasă „de vis“, înăbușită de considerații morale  [47] .

A. Toma. Publicate în volum în 1926, poeziile lui A. Toma (n. 1875) se situează totuși înainte de război, acum un sfert de veac, adică în însăși epoca elaborației lor, moștenitoare directă a lui Eminescu și Coșbuc și contemporană lui Vlahuță, P Cerna, D. Nanu sau Corneliu Moldovanu; vom găsi, deci, în ele și influența celor doi înaintași și note evidente de contemporaneitate cu ceilalți, dar, mai presus de orice, covârșitoarea influență a lui Eminescu (Desăvârșirea, Toamna etc.).

Poezia lui A. Toma este, în genere, o poezie „de concepție“, adică o poezie raționalistă, de probleme rezolvate în dramatism, în moralism, în psihologism (specia Haralamb Lecca) sau chiar în simplă anecdotă (Memento vivere, Adolescent, Eva, Sfinxul, Sora Irina etc.) — cochiliile solide ale unor idei dezvoltate metodic, în felul poeziilor lui Cerna sau chiar Vlahuță, — în care respiră o mare și onestă conștiință profesională, o inspirație de calitate intelectuală, desfășurată în ample volute impecabile, cărora le lipsește doar elementul noutății sensibilității și al expresiei  [48] .

N. Davidescu. N. Davidescu (n. 1888) a început prin a fi baudelairian, în fond și în formă. Vom găsi și la dânsul, deci, asocierea voluptății cu descompunerea organică, senzualitatea provocată de putreziciune. Nu e vorba numai de viziunea femeii, amestec de puritate și de perdițiune, ci și de nevroza caracteristică poeziei baudelairiene, nevroza pur citadină, nevroza boemei condamnate la o silnică viață de cafenea, artificială, cu viziuni tulburi, cu oboseli premature, cu nostalgiile solare ale omului învăluit de nori de fum și doborât de o veghe inutilă (Spleen, Sentimentalism, Sfârșit de toamnă).

Influența lui Baudelaire nu se mărginește, dealtfel, numai la sensibilitate, ci se întinde și la expresia ei, întrucât, ca și poetul francez, acest simbolist e, în fond, un clasic: fiecare poezie cuprinde o idee strict delimitată, harnic dezvoltată și solid construită; compoziția devine, astfel, un instrument esențial. Versul e clasic, amplu, strofa regulată; în Inscripții, nici urmă de vers liber; totul se desfășoară după un robust instinct de conservație formală.

Renunțând la nevroza baudelairiană, poezia scriitorului s-a îndreptat spre intelectualizare; vom găsi, deci, într-însul o poezie francă de cugetare, ce-l situează în linia urmașilor lui Grigore Alexandrescu și la celălalt pol al simbolismului. În această manieră avem Parafraza sărutării lui Iuda, solid bătută și argumentată în versuri pline; tot un act de pură cugetare e expus cu forță în Daemoniaca Poemata, în versuri de maturitate de expresie.

O astfel de poezie intelectualizată are meritele genului, dar și defectele lui: discursivitatea și retorismul. Activitatea metodică de adevărat constructor a acestui poet intelectual s-a continuat, dealtfel, în aceeași linie de lirism impersonal în Cântecul omului, vast poem ciclic, din care până acum au apărut trei volume: Iudeea, Hellada și Roma și, prin reviste, fragmente din Evul mediu. Povestea omului, izgonit din rai, se cristalizează astfel în episoade biblice, istorice, sau din atmosfera timpului, de la evoluția paradisiacă, până în La căpătâiul doctorului Faust, într-o serie de poeme de toate mărimile și formele, verslibriste sau clasice, laborioase sau grațioase, cu numeroase lecturi și influențe, ca întreaga operă a acestui intelectual, în care domină însă puterea de construcție obiectivă și chiar didacticismul. Pe aceste blocuri, scoase din toate carierele istoriei și cioplite cu migală și cu știință ritmică, au crescut și garoafele unei pasiuni lumești. Cerebrale și ele, micile poezii de castă înflăcărare din Leagăn de cântece (în care Moréas și-a lăsat amintirea) constituie o horbotă de sidefuri sculptate, de virtuozități încremenite, de variațiuni subtile, de grații ale unui rece extaz erotic:

George Gregorian. Eminescianismul a găsit în George Gregorian (n. 1886) un continuator: e singura notă de rezonanță profundă pe care o reținem la acest poet, în care freamătă o neliniște metafizică, o spaimă de neant, un zbucium și o disperare venite din stratele muzicale ale sufletului. Dacă mijloacele de realizare poetică ar fi fost la înălțimea unei inspirații atât de profunde, alta ar fi fost valoarea acestei poezii. Lipsită de forța creatoare de imagini și chiar de simplu vocabular, ea se istovește iute într-o expresie limitată și decolorată, fie prin impreciziune, fie prin abuz: visul, neantul și vidul se arată obsedant la fruntariile expresiei poetului; dacă le vom adăuga haosul, abisul și infinitul, sfârșim mijloacele prin care el își plasticizează spaima. În aceeași categorie obsesivă intră și lut, aromă, parfum, scrum, zare, adie, stinge, iar ca determinări adjectivale, fin, vag, dulce, ce nu determină nimic.

Insuficiența verbală se unește cu o egală insuficiență de expresie figurată. Calitatea muzicală a inspirației îl îndepărta de la plasticitate; și pe calea abstractizării putea fi însă nou și personal. Imaginea poetului rămâne, totuși, decolorată și banală. Insuficiența de expresie se agravează și prin improprietate; rareori s-a zbătut un poet într-un cerc mai restrâns de cuvinte, întrebuințate și ele imprecis.

În afară de acest lirism de o puternică emotivitate nerealizată, G. Gregorian a publicat înainte de război în Convorbiri critice câteva poezii „de concepție“ ca: În Sahara, Pe Golgota sau oda Omul, ce au dezlănțuit entuziasmul criticii raționaliste a timpului tocmai prin natura lor discursivă și raționalistă. În realitate și Pe Golgota și În Sahara sunt laborioase și onorabile compoziții în genul romantic de acum o sută de ani, — în felul Cetății soarelui a lui Corneliu Moldovanu, la fel de prețuită la Convorbiri critice. Poezie retorică, azi inacceptabilă.

Producția mai recentă a poetului în La poarta din urmă se virilizează prin accent; voință de descătușare din materie, pentru a evada în astral, ca fond; amestec de suavitate cu vulgaritate brutală de limbă, ca formă. Dar și în acest volum, filozofic încă, de revoltă împotriva destinului și a nimicniciei universale, ca bruscă trecere de la efuzie lirică la pamflet antiburghez, ca și, mai ales, în Sărac în țară săracă, de pură revoltă socială și sub raportul dualității sufletești, dar cu deosebire sub cel al expresiei aspre, viguroase, plebee și cinice, influența poeziei lui Tudor Arghezi este vizibilă  [50] .

M. Săulescu. Torturat de neliniște metafizică, M. Săulescu (1888—1916) și-a destrămat poezia într-o serie de întrebări în jurul sensului vieții, întrebări ce pot părea oțioase unor spirite puțin meditative sau definitiv resemnate din prea multă meditație, dar care trădează o sensibilitate înfrigurată, generatoare de poezie a neliniștii, a nesiguranței, a nostalgiei de a fi aiurea, paralizată totuși de îndoiala că s-ar putea să fie mai bine aici, a solidarității cu înaintașii ce s-au zbătut în aceleași probleme, pe care poate acum le-au dezlegat; poezie, în sfârșit, rezumată în incertitudine și întrebări fără răspunsuri sau cu mai multe răspunsuri problematice, un fel încă de a nu avea răspuns; poezie ce nu reprezintă o „filozofie“, ci o dispoziție sufletească „filozofică“ și careia nu i-a lipsit decât originalitatea expresiei sau chiar siguranța ei estetică, pentru a o impune ca o valoare pozitivă  [51] .

Ștefan Nenițescu. Poezia lui Ștefan Nenițescu (n. 1897) e una din puținele încercări de poezie mistică românească, a cărei impresie de sinceritate iese poate din extrema simplitate a formei sub care se traduce o sensibilitate monotonă, o umilință cu puține nuanțe și o naivitate atât de pură, încât nu ni le putem închipui simulate, ci efectul unei grații divine. Nu putem privi „deniile“ decât cu interesul psihologic cu care privim vechile icoane bizantine, cu sfinții elementar stilizați, patinate de vreme, căci și Ștefan Nenițescu reușește patina arhaică.

Plecată dintr-o obsesie, pe care vrea, mai ales, să ne-o sugereze, această poezie nu se sprijină pe multe mijloace literare; figurația ei e redusă și unitară și e o fericire când, între atâtea axioane și gângăviri, găsim și imagini reușite, adaptate tonului (Când prima dată, Nu te-am văzut).

Întru cât privește Ode italice, — nimic din ce se cuvine odei, nimic din ce se cuvine Italiei  [52] .

Al. Al. Philippide. Lipsită în genere de emotivitate, poezia lui Al. Al. Philippide (n. 1900) nu comunică; joc de imagini exterioare, se limitează normal în peisagiu sau în domenii intelectuale, de aici și pornirea fie spre pastel, în care ne-a dat și cele mai bune bucăți ale sale (de ex. Pastel), fie, mai ales, spre filozofare sau cel puțin spre atitudini meditative; vidul, veșnicia, nimicnicia, gloria, Hamlet, Prometeu, moartea, revolta, devin teme poetice (Prohod, Cântecul nimănui, Veghe etc.) sau chiar chestiuni personale atacate cu vehemență de cuvinte. Tăcerile se materializează sub diferite forme; elementul cosmic abundă, cel aparent intelectual se întrețese fără a ajunge însă la o concepție.

Ceea ce a impresionat mai mult, la apariție, la această poezie, în Viața românească, a fost întrebuințarea fără control a imaginii, frenetic — cele mai adese simplă personificare împinsă până la cele mai îndepărtate consecințe. Acestei capacități de expresie figurată și-a datorit poetul reputația de modernist și încadrarea lui într-o mișcare ce se caracteriza numai în parte prin imaginea cultivată în sine  [53] .

Ion Marin Sadoveanu. Cântecele de rob ale lui Ion Marin Sadoveanu (n. 1893) se fixează în atenție prin sentimentul legăturii de pământ, al vieții terestre de rob al tinei, nu fără a arunca „puntea“ aspirațiilor spre cer, al prelungirii vieții dincolo, în azurul eternității; în versurile lui mai personale plutește obsesia morții, chiar când ia aspectul unui simplu „motiv“ poetic (Moartea și monahul, Moartea și măscăriciul etc.). Pe lângă influența folclorică din unele poezii, se notează suflul discursiv și retoric mai pestetot, în puțină concordanță cu tendințele poeziei moderne (deși Paul Claudel e un poet modern)  [54] .