IV. Poezia erotică și elegiacă

După studiul poeților de inspirație mai mult intelectuală, a poeților de „concepție“ sau filozofi, în care compoziția domină aproape materialul poetic, e rândul trubadurilor și al poeților sentimentului, poeți erotici sau ai lirismului direct și pe urmă al elegiacilor.

Cincinat Pavelescu. Produs al vieții de salon, opera lui Cincinat Pavelescu (1872—1935), cel mai autentic dintre trubadurii noștri, nu putea ocoli, în totul, primejdiile condițiilor ei de producere; evoluând între punctele extreme ale literaturii de societate — madrigalul și epigrama —, ea s-a realizat, totuși, liric în exemplare definitive pentru formula ei, cărora distincția formei, atitudinea resemnării le definesc o individualitate (Seară tulbure).

Resemnarea nu e o poziție anticipată, ci e rodul unei lungi experiențe a vieții de societate, în sânul căreia asperitățile se șterg și strigătele par inoportune; pentru ce am mai face gesturi de inutilă și inelegantă protestare în fața neantului? pentru ce am blestema când natura ne-a pus consolarea alături (Primăvara).

Natura, amorul și arta, iată principiile calmării poetului; problema finalității nu se pune, dealtfel, niciodată prea tragic, întrucât, înainte de a fi devenit dureroasă, e potolită de sensul estetic al vieții. Această repede calmare a neliniștii metafizice prin spectacolul naturii și peisagiu sufletesc, această descleștare în refugiul unui panteism binefăcător:

(Panteism)

constituie, singură, o atitudine sufletească autentică, ce leagă în unitatea unui fascicol o producție inegală.

Atitudine fără adâncime, dar temperamentală, și, mai ales, realizată pur, în câteva poezii (Panteism, Primăvara, Serenadă), momente extreme ale unei arte senine, echilibrate, clasice, prin care se continuă firul artei macedonskiene din Noaptea de mai, adică a atitudinii estetice față de viață. Fără invenție verbală, fără figurație diferențiată, simple și armonioase, versurile lui Cincinat Pavelescu descriu o volută de fluidități, al cărei punct de plecare artistic și sufletesc pornește din stratul adânc al latinității, atât de realizat în Horațiu, străbunul poetului nostru.

În viață, poetul a trăit în continuă actualitate prin epigramele sale, mai mult sau mai puțin improvizate, pe care însă posteritatea nu le va înregistra  [55] .

Victor Eftimiu. Un val cald de lirism molcom și sentimental se revarsă în toate poeziile lui Victor Eftimiu (n. 1889), în versuri clasice, corecte și chiar perfecte, sau în versuri libere, rimate sau fără rimă, într-un cuvânt în toate formele imaginare, exprimând toate ideile și toate atitudinile posibile, în ample dezvoltări retorice, impecabile, turnate într-o limbă de o puritate desăvârșită și exprimate cu o claritate dezolantă. Nimic nu te oprește; totul e convenabil, dar și convenit; totul lunecă, mătăsos, într-o scurgere uniformă; apă limpede, în care se oglindesc, indiferent: vedeniile lui Boecklin sau moartea lui Homer, Mecca sau voinicii Pindului, cerul Parisului, Hamlet murind sau Apolon, „bisericuța veche“ sau temple antice, în care murmură imnuri creștine sau păgâne, cântece de munte sau de oraș, doine sau serenade. În valul acesta de poezie directă, sentimentală, deseori banală, tip romanță, sau inteligentă, se găsesc toate speciile de poezie, se găsește chiar și notația modernă, acidă, de aqvaforte, cum e, de pildă, în Vulturul sau în Peisagiu nordic etc., bucăți de antologie — se găsește orice, și talent firesc, dar un talent invadat de cursivitate și de convențional sentimental; nu se găsește doar timbrul unic al unei personalități diferențiate, adică originalitatea  [56] .

Barbu Nemțeanu. Mort timpuriu, Barbu Nemțeanu (1887— 1929) a lăsat amintirea unui „trubadur“ grațios și ironic, derivat din Heine, și cu oarecare apropieri cu St. O. Iosif; sensibilitate minoră, duioasă, expresie familiară și ștrengară, fantezie epigramatică, revolte înăbușite în paradă glumeață (Galații), intimism suav și idilic; tinerețe. I-a lipsit doar acestei tinereți originalitatea de expresie pentru a-i da oarecare consistență. Numai ultimele lui poezii, din timpul bolii, cu spaimă în fața morții, aduc și un început de expresie mai personală  [57] .

Oreste. Acum douăzeci de ani, Oreste trecea drept poet de talent și, prin faptul participării lui la cenaclul lui Al. Macedonski, chiar drept poet „nou“. Recitit, sentimentalitatea lui dulceagă, pare învechită. Amorul se cântă altfel astăzi. Numai în Cireșul înflorit, sub influența poeziei orientale, înmugurește o ramură mai fragedă  [58] .

Demostene Botez. Demostene Botez (n. 1893) se distinge prin lirism direct; emotiv, el are sinceritatea emotivității sale, căreia, dezvelind-o brusc, îi îndulcește simplitatea prin expresie, deși e capabilă de prelucrări diferite. Numind-o erotică, nu i-am defini destul de precis sensibilitatea, deoarece ne-am deprins să distingem în erotism și elementul pasiunii. În poezia lui ne oprim în regiunea animismului sentimental: natura se însuflețește prin prezența sau amintirea femeii iubite; peisagiul își pune culori; tristețea se îndulcește în melancolie; gândul suprimă depărtările; totul însă la temperaturi medii, fără furtuni și avânt — cu vagi efuziuni și sentimentalism de romanță, — material uzat poate, dar susceptibil încă de a fi turnat în tipare noi și modernizat prin imagine. Versul armonios al poetului are un timbru specific; rezumată la prezența unei rezonanțe unice, personalitatea nu trebuie confundată însă cu originalitatea, cât timp nu ajunge până la diferențierea absolută. Ușor elegiac și prea direct, specia acestui sentimentalism și-a atins culmea realizării în romanțele lui Eminescu; era, deci, fatal să resimțim influența marelui poet și în poezia lui Demostene Botez (Castanii, Dor).

În afară de erotică sentimentală și de pastelismul luminos și grațios, poetul mai e, cu deosebire în Povestea omului și Zilele vieții, și poetul imagist, nu numai al tristeții provinciale, al Iașului pustiu, ci și al tristeții în sine, al tristeții organice, al suferințelor, al unei cinestezii morbide și al unei grave sonorități funerare. Cu tot ineditul comparațiilor, de multe ori admirabile, și această sensibilitate de astenie completă, ca și tehnica expresiei ei, sunt influențate de poezia bacoviană (Presimțiri, Tristeți atavice, Putrezime).

Puțin personală prin armonia exterioară a versului și limbă, această poezie se personalizează și se modernizează chiar prin imagine. În dezlănțuirea imagismului frenetic al poeziei contemporane, Demostene Botez e unul din cei mai fecunzi și mai originali creatori de expresie figurată, de comparații proaspete și grațioase; nu e imaginea laborioasă, ci imaginea simplă și totuși nouă, nu e unică, integrală, și săpată până în amănunt, ca la Lucian Blaga, ci multiplă, în cale lactee.

Firul inspirației poetice în activitatea lui ultimă (Cuvinte de dincolo) pare a fi părăsit erotismul grațios, pentru a se înfunda tot mai adânc într-o tristețe transcendentă, într-o descompunere fatală, într-un proces de despersonalizare cu profunde rezonanțe (Insomnie).

De notat e și părăsirea imaginismului frenetic al primelor sale poezii și lunecarea spre o expresie nudă  [59] .

Claudia Millian. Ceea ce impresionează dintr-un început în poezia Claudiei Millian (n. 1889) e siguranța mișcării ideii poetice în haina suplă a unui vers ce o învăluie și o îmbracă fără constrângere, dar și fără o libertate exagerată. O astfel de posibilitate de expresie, diferențiată însă de simpla facilitate, existentă și ea, produce o impresie de distincție, în care perversitatea simțirii se atenuează în decența grațioasă a expresiei și, mai ales, în figurația exotică, distantă și spiritualizată, oarecum, prin sine.

E în versurile poetei, pentru o limbă neformată încă definitiv, o artă remarcabilă prin fluiditate verbală; primejdia ei nu stă nici în perversitate, nici în exotism, ci în abuzul noțiunilor abstracte (infinitul, himerele etc.), a căror improprietate și uneori nonsens se mistuie, totuși, în valul sonor al ritmului verbal.

În ultimul volum, Întregire (1936), păgânismul poetei bate drumurile dumnezeirii cu o egală senzualitate  [60] .

Otilia Cazimir. Grațioasă, fragedă și minoră, poezia Otiliei Cazimir evoluează între un pastelism modernizat prin observație miniaturistică și adesea umoristică, tradusă în imagine nouă, și un erotism, care, sub forme ușoare și uneori laconice, împinge vagul și firescul sentimentalism până la patetism. Psihologic vorbind, zbuciumul acesta al unei iubiri otrăvite în esența ei, ce se dă și se ia, se oferă ori numai cedează, entuziastă și deziluzionată, amărâtă și totuși necesară, dar, mai presus de orice, fatală, prin nu știu ce porunci interioare, pe care o simți în versurile atât de cristaline ale poetei, este elementul cel mai interesant al unei atitudini poetice pândite de sentimentalism.

Tonul de romanță e înnobilat prin sentimentul tragic al unei situații insolubile (Strofe în amurg, Atavism), în care suspinul duios al vorbirii e acoperit de violoncelul dureros al pasiunii.

În afară de acest intimism erotic, amestec de gingășie și de anecdodic, de psihologism și de suferință, poezia Otiliei Cazimir își îndreaptă antenele și spre natură, pe care o pulverizează și o fixează apoi în grațioase pastele, cu un incontestabil dar al observației ce prinde și al penelului ce execută: gâzele și florile, amurgurile, anotimpurile se fixează, astfel, în imagini grațioase sau grotești — evoluând de la imagismul fraged al lui Demostene Botez și aciditatea umoristică a lui G. Topârceanu. În tot, sensibilitate feminină, miniaturistică și grațioasă și o capacitate reală a expresiei figurate  [61] .

N. Milcu. Lirica lui N. Milcu (1903—1933) e esențial erotică. Tinerețea melancolică și sensibilă a poetului a văzut pretutindeni apariția serafică a „Ei“ — a iubitei, învăluită în plasa suspinelor amoroase și a presimțirilor dureroase. În Craiova regionalismului agresiv, el a dus mai departe firul poeziei lui Traian Demetrescu, adică a legănării între iubire și moarte, între romanță și elegie, cu adaosul subtilității formale, impusă de evoluția firească a limbii poetice, mai emoționant totuși în Grădina de sidef decât în Fluierul lui Marsyas  [62] .

M. Celarianu. Adevăratul debut al lui M. Celarianu (n. 1893) nu trebuie căutat în volumul de Poeme și proză, publicat în 1913, ci în poeziile publicate în Sburătorul și completate apoi în volumul Drumul. Prin ce avea mai reușit, la început, părea un poet conceptual și religios — fără a fi și mistic, deoarece Dumnezeul lui era Dumnezeul iconografiei creștine și cu un caracter mai mult deliberativ (Și Dumnezeu ceru iertare; Iisus etc.). Sensul liricii poetului s-a adâncit apoi chiar în Drumul — în lirica pură, molcomă, resemnată, serafică (Un cântec întristat, Iertare etc.). Poemele de mai târziu neadunate încă în volum și închinate florilor (Tufănele, Crinul etc.) îl pun numai aparent în linia lui D. Anghel, — fără splendoare decorativă, dar cu un patetism interior atât de accentuat încât credem că trebuie rânduit printre cei mai buni elegiaci ai noștri. I-ar fi trebuit acestui poet învăluitor, cu rezonanțe adânci de violoncel, doar o mai mare originalitate de expresie pentru a ocupa un loc mai de frunte în poezia contemporană  [63] .

George Dumitrescu. Pastelist minor, sentimental, pe urma lui St. O. Iosif, în primele sale volume (Primăveri scuturate, Cântece pentru Madona mică, Priveliști), printr-o tragedie intimă George Dumitrescu (n. 1901) a devenit apoi exclusiv elegiac, mișcând prin sinceritatea profundă a tonului, deși fără vreo originalitate de expresie.  [64]