VII. Poezia de fantezie

D. Anghel. Îndeplinind un rol istoric de tranziție spre poezia nouă, poezia lui D. Anghel (1872—1914) nu e revoluționară, întrucât, nici prin calitate sentimentală, nici prin expresie, nu reprezintă un salt în necunoscut; sub raportul formei, ea s-a dezvoltat normal din brazda eminesciană, iar ca sensibilitate, dacă contrastează în forma ei ultimă cu poezia sămănătoristă sau cu retorismul lui Cerna, se situează, totuși, în poezia contemporană franceză a unui modernism cumințit și academic ce-i constituie originalitatea punții de trecere spre poezia de astăzi.

Elegant, urban, moderat, D. Anghel n-a rupt tiparele expresiei convenite, cum va face ceva mai târziu Minulescu, de pildă, ci și-a menținut aderențele cu trecutul, îndreptându-l încet, ca pe o albie, spre noile destine poetice ale unei rafinări și ale unei transparențe, nerealizate încă deplin. Din punctul din care judecăm noi astăzi, eleganța formală a lui D. Anghel ne pare prea academică, versul prea definit, strofa prea arhitectonică, limba prea puțin personală; văzută însă în mediul său imediat de formație, această expresie poetică, fără originalitate prea distinctă, a servit drept filtru prețios, prin care s-au eliminat impuritățile plebee ale poeziei sămănătoriste.

Fără a fi visdoage, ciuboțica cucului sau gura leului, florile lui D. Anghel, nalba, măghiranul, sânzienele, gherghina, sulfina și chiar floarea-soarelui răspândesc, potrivit ambianței epocii, încă o vagă mireasmă sămănătoristă, prin sentimentalismul minor, în ton de „sensiblerie“, în care „versul rar“ se ascunde în dosul unor efuziuni sentimentale destul de curente.

Numai în Balul pomilor, evadând din dulcegăria sentimentală, îl găsim pe viitorul D. Anghel, poetul fanteziei. Abia în Fantazii (1909), fantezia pășește în primul plan și-i dă o originalitate și-o valoare actuală, cu stabilirea unor noi raporturi între lucruri și-o invenție de figurație — punct de plecare al întregii literaturi contemporane, emancipată de alte preocupări decât cele estetice. Dar la acest artist de o sensibilitate minoră, găsim, de cel puțin două ori, și o simțire profundă, tragică aproape, ce și-a nimerit expresia lapidară în Puterea amintirii:

… și o expresie somptuoasă, de fantezie organizată, în Vezuviul, pe care numai lungimea ne împiedică de a-l cita în întregime.

Elementul esențial al talentului lui fiind fantezia, D. Anghel a sfârșit prin a evada din poezia lirică, încercând să o organizeze teatral înCometa, în care, deși n-avem adevărata comedie, avem, sub influența lui Rostand, versul comic, și liber de orice constrângere, versul umoristic, apoi în cele două volume ale Caleidoscopului lui A. Mirea, publicat de D. Anghel și St. O. Iosif. Joc de imagini, de viziuni chiar, de asociație de cuvinte disparate, de rime neprevăzute, de aluziuni literare, de vervă rostandiană, de sentimentalism dizolvat în umor, de observație caricaturală — fuzionarea unor elemente cotidiane, ce surprind tocmai prin cotidianul lor, în flacăra purificatoare a poeziei. Caleidoscopul a creat o specie literară cu o vitalitate supărătoare, căci, oricare ar fi arta și fantezia poetului, nu trebuie să uităm că avem de-a face, în realitate, cu o cronică rimată, extrasă din noroiul actualității, al cărei interes iese, în parte, tocmai din această actualitate, din aluzii și asociații baroce, din violentarea limbii, din virtuozitate, jonglerie și simulacru. Iată pentru ce, prețuind talentul lui D. Anghel, nu prețuim și genul ce s-a dovedit de o facilitate extraordinară și de o putere de propagare, în care îi stă propria-i condamnare  [83] .

G. Topârceanu. G. Topârceanu (n. 1890) e cel mai autentic reprezentant al moștenirii directe a lui A. Mirea. Între Parodii originale șiStrofe alese nu e o deosebire de substanță poetică, ci numai, pe alocuri, de realizare; și la unele și la altele, dealtfel, atitudinea și mijloacele de expresie purced din Caleidoscop. Ceea ce este esențial la scriitor este inteligența artistică vizibilă, în adaptarea formei la conținut, în căutarea efectului, în preciziunea conturului. Balada popei din Rudeni sau Balada morții, de pildă, par tăiate cu dexteritatea unei mâini de meșter într-un material din care numai emoția și misterul lipsesc. Cu o viziune ascuțită și materială, Topârceanu a fixat peisagii cu amănunte prinse atât de sigur, încât natura pare pusă sub sticlă într-o ramă, peste care nimic nu trece și tocmai acest aer de „perfecție“ și de „finit“ stânjenește impresia poetică  [84] .

Horia Furtună. Prezentă și în D. Anghel în Cometa și mai puțin în Caleidoscop, influența lui Rostand devastează întreaga lirică a lui Horia Furtună (n. 1888) prin tiradă, spirit, prețiozitate și jonglerie de imagini. Balada luniipoate servi ca un exemplu clasic al acestui rostandism de virtuozitate asociativă… Chiar și poeziile emotive din prizonierat țintesc prin exces metaforic spre aceeași ingeniozitate verbală. Jocuri de imagini, fantezie, erudiție literară, artă — lipsește doar principiul unificator al inspirației profunde.

Alfred Moșoiu. Din caierul poeziei lui D. Anghel, poezia lui Alfred Moșoiu (n. 1890) reprezintă un ușor funigel; și muza lui își trage substanța din flori, din parcuri, din bazinuri, din statui, din amintiri, din „fotografii uitate“, reminiscențe pariziene etc., adică dintr-un material poetic în sine, dar fragil, în elaborarea căruia e mai mult nevoie de gingășie decât de forță. Gingășie și finețe are poetul; îi lipsește încă expresia originală și, cum întrebuințează de obicei sonetul, îi lipsește, mai ales, relieful necesar; în nesiguranța ștearsă a expresiei și a conturului, poeziile lui par schițe în creion  [85] .

D. Iacobescu. Moartea timpurie a lui D. Iacobescu (1893— 1913) a fost o pierdere pentru literatura română  [86] . De o sensibilitate minoră, el și-a tradus-o, totuși, în versuri de o perfecție în care tocmai impresia lipsei de dificultate stânjenește. Derivație directă din Albert Samain și Paul Verlaine (Verlaine din Fêtes galantes), sensibilitatea lui D. Iacobescu s-a desfășurat într-o lume de viziuni grațioase, luminoase, deși melancolice, galante, cu un trubadurism înfrânat, totuși, de simțul caricaturalului și al grotescului. Viziunea lui poetică, ce putea rămâne numai grațioasă și luminoasă, a fost repede interceptată de presimțimântul morții timpurii; fără a deveni tragică, ea a deviat totuși într-un macabru, pe care a reușit să-l facă grotesc și-a izbutit să dea un aspect umoristic chiar și casei de nebuni:

Perpessicius. Pe un fond liric, umorul, mai mult de atitudine decât de cuvinte, la Perpessicius (n. 1891) se prezintă ca o filtrație; iată ce-l diferențiază de literatura lui A. Mirea și de linia directă a moștenirii lui, reprezentată, autentic, deși nu în întregime, de G. Topârceanu; iată ce-l fixează în sânul poeziei moderniste, cu nuanțe ce-i constituie o individualitate.

După Camil Petrescu, Perpessicius e al doilea poet ce ne-a adus în Scut și targă(1926) un „aspect“ al războiului, fără obișnuita lui latură eroică; „războiul“ lui e carnetul de drum al unui poet sentimental, nepăsător și umorist, ce-și împletește experiențele amoroase cu tragediile momentului și își înmoaie suferințele și indignarea într-un surâs de ironie, mai necruțătoare cu sine decât cu alții. Primejdia unei astfel de poezii e, negreșit, discursivitatea, pe care o și găsim, de pildă, în lungile poeme, în Gravura de pe calendar sau în Mater dolorosa. În afară de atitudine, și peste ea, meritul stă în noutatea notației, ca în: Pe Calfa-dere, toamna, în Călăuza, Flora stelelor polare și fragmente din alte câteva. În Itinerar sentimental, apărut în urmă, e un amestec de sentimentalism naiv, de livresc, de umor, de erudiție și de intimism discret, nu fără prozaismul voit al vieții cotidiene  [87] .

Gh. Magheru. În primul său volum, Capricii, se găsesc câteva scurte poezii de notație sobră, dură, avară cu sine, din care se putea spera un poet în linia Belșugului lui Tudor Arghezi, dar chiar din acel volum se mai vedea că destinul îi sorocise cornul abundenței, revărsat apoi într-o serie de volume compacte, de inspirație foarte diversă, pitorească, folclorică, istorică, filozofică, dar mai ales fantezistă. Cum unei bogății atât de mari îi lipsește controlul de sine, multe din poezii par exerciții de digitație verbală, virtuozități lexicale — aur scufundat în prolixitate.

Metron ariston, spunea inscripția templului din Efes, adică numai măsura domină și înfrână masa  [88] .

Sanda Movilă. Poezia Sandei Movilă (n. 1901) pornește din simțul decorativului și al exoticului împins la virtuozitate; în grațioase broderii pe evantalii s-a desfășurat, astfel, povestea sentimentală a principesei Iuki și a principesei Lya-So sau a oarbei principese Lhea… etc. Prin risipa decorativă se strecoară totuși uneori și șopârla verde a pasiunii, ca să muște  [89] .