VI. Sonete și miniaturi

M. Codreanu. Sonetele lui M. Codreanu (n. 1876) nu sunt de valoare egală; cele mai multe se mulțumesc cu fixarea unui peisagiu sau cu evocarea unui moment istoric fără cuprins emoțional sau fără noutatea ideii poetice (Vedenii, Atila, Statuia lui V. Alecsandri etc.); deși tot descriptive, altele sunt fecundate de ideea ultimului terțet, ca Statuia lui Ștefan:

sau Meloterapie biblică.

De aceeași calitate sunt Moartea anahoretului, Sturzul și chiar Gioconda etc. Numai câteva se cristalizează definitiv în jurul unei emoții sau idei poetice ca, de pildă, Cum doarme diamantul, Sonata lunii, Sonet artezian, Călărețul, Plopul, Efect de lună, Prier, Unei părăsite, Testamentul unui poet necunoscut etc.

Instrument de preciziune, dacă nu postulează totdeauna poezia, sonetul presupune, totuși, perfecția formală. Transformat într-o unealtă cotidiană, materialul poetului devine inegal și adese impur; limba comună și rima prevăzută.

Cu toată atitudinea dezabuzată și filozofantă, sau tocmai din această pricină, impresia de factură în serie se accentuează și mai mult înCântecul deșertăciunii [75] .

Ion Pavelescu. Cu toată sforțarea și meșteșugul real al condensării, Ion Pavelescu (1889—1924) s-a legănat numai în iluzia de a-și fi pus „sigiliul de aur“, întrucât n-a avut nici idei poetice originale și nici nu s-a realizat într-un material dur. Influența lui Hérédia se simte și în unele reminiscențe (Păcatul domniței) și în știința de a fereca sonetul într-un terțet mai viguros  [76] :

(Primblare sentimentală)

Mateiu Ion Caragiale. Volumul postum al lui Mateiu Ion Caragiale (1885—1936)  [77]  strânge vechile lui sonete din Viața românească șiFlacăra. Iubitor de trecut, preocupat de heraldică și influențat de Hérédia, el ne-a dat câteva tablouri în ton arhaic ale vechii noastre vieți, pusă în valoare prin sugestia ultimului terțet:

În trântorul becisnic s-a deșteptat boierul.

Alexandrina Scurtu. La Alexandrina Scurtu, după un debut de aprigă luptă cu forma, după unele realizări parțiale în sonete de ordin mai mult descriptiv, dintre care câteva fecundate chiar și de o idee poetică (Lângă foc, Ce ar fi?), a urmat o posesiune a meșteșugului, care, satisfăcut în sine, continuă să lucreze fără scop. În ultimul volum — sonetele se desfac însă manufacturate, fără un principiu emotiv și chiar fără perfecția formală necesară genului  [78] .

Alice Soare. Idei și chiar o sensibilitate determinată are poeta, îi lipsește însă instrumentul de preciziune, fără care sonetul rămâne dincoace de scopul său formal. Sonetul nu admite aproximația și nici expresia comună sau pletorică. Cu mult superioară sonetelor din Ferestre luminate e producția ultimă a poetei — neadunată în volum — prin libertatea recâștigată în pitoresc, imagistică personală, sensibilitate, ce fac mai lesne uitată nesiguranța formală încă prezentă  [79] .

G. Voevidca. Nimic nu îndreptățea pe poetul bucovinean George Voevidca de a-și alege ca formă de expresie sonetul, ce reclamă perfecția, decât doar posibilitățile pe care le oferă și unei inutile mecanice verbale. Războinice sau erotice, sonetele lui se desfășoară în material nediferențiat estetic  [80] .

Em. Bucuța. Em. Bucuța (n. 1887) a debutat printr-o serie de Cântece de leagăn, mici poezii al căror unic obiect e copilul, descris, cântat, exaltat în toate actele lui mai mult de ordin fiziologic decât psihologic, cum e și natural la o vârstă în care viața sufletească e cu desăvârșire redusă. Meșteșugar cu brațe noduroase de ciclop, poetul se străduiește să făurească fragile jucării, horbote de metal fin lucrat, spumă de piatră dăltuită. Nu-i lipsește, desigur, sufletul, ci puterea de expresie — adică arta.

E un tragic spectacol truda zadarnică a acestui ciclop de a transforma în podoabe miniaturale materialul prețios al sensibilității sale exaltate; sub presiunea degetelor bătătorite, metalul plesnește în aspre diformațiuni lipsite de grație și gingășie, versul se răsucește în forme chinuite și greoaie, pe care, stângaci, meșteșugarul le întinde copilașului adorat:

(Basm de răsărit)

………….

(Flori și raze)

Facultatea de a idolatriza obiectul iubit până în cele mai mici și mai prozaice gesturi, până la ceea ce s-ar putea numi persecuția adorației, s-a îndreptat firește și asupra femeii, într-o pulbere de sonete, amestec de pasional, de ingenios, de cotidian, sunet profund de violoncel, întretăiat de țipete de cobză spartă și de firul lamentației amoroase, în felul lui Conachi (Zdrobire, Ce vreau, Ceea ce pune întrebări). Lipsește doar artistul, care și de data asta voia să fie miniaturist, prețios și „mièvre“, deși nedibăcia lui îl destină numai versurilor colțuroase și nestrunjite; nearmonioase, mai toate „miniaturile“ și „oglinzile“ lui par stridențele unui car mocănesc scăpat la vale, pe un drum desfundat de munte.

Pusă în serviciul unei idei morale, această expresie frustă și brutală — înrudită, dealtfel, cu una din manierele lui T. Arghezi — când nu voiește să fie grațioasă, se realizează, totuși în bucăți viguroase, ca, de pildă, În armură și alte câteva  [81] .

Emil Dorian. Ceea ce definește poezia Cântecelor pentru Lelioara este caracterul ei de strictă observație. Îndărătul curiozității încordate în jurul copilului, nu este, totuși, numai ochiul poetului ce prinde, elimină și transpune, ci și o inimă pasionată; din mijlocul atâtor imagini noi și zâmbitoare, se înalță, astfel, deodată, și strigătul dezolat al tatălui de a nu fi participat cu nimic la durerea creației copilului său — strigăt exprimat într-o formă simplă, directă și totuși patetică: