XI. Poezia extremistă

N-am duce acest studiu până la sfârșitul său logic, dacă n-am aminti în capitolul final și de încercările extremiste, într-un spirit fie chiar numai inofensiv. Oricum s-ar numi aceste curente: cubism, futurism, dadaism, suprarealism, constructivism sau integralism, oricare ar fi chiar direcțiile contrare în care se îndreaptă, întrucât cubismul, constructivismul și integralismul țintesc, cel mai puțin în plastică, spre o artă abstractă, pur intelectuală, pe când dadaismul și suprarealismul se îndreaptă spre ilogic, spre irațional, găsit pur în stare onirică, adică în stare de vis; cu toate diferențele, aceste mișcări au, așadar, două note comune: caracterul revoluționar de rupere a oricărei tradiții artistice, de libertate absolută, de panlibertate, am putea spune, de violare a conceptului estetic de până acum, a limbii, a sintaxei, a punctuației, în care vedem punctul extrem al principiului individualist adus de simbolism și de modernism în genere; și, în al doilea rând, o voință fermă de a realiza o artă internațională, peste hotare, fenomen de reacțiune postbelică ce ne explică, poate, prezența atât de compactă a evreilor în sânul lui.

Nu trebuie să uităm că inventatorul dadaismului, Tristan Tzara, nu e decât compatriotul nostru S. Samyro, care, împreună cu I. Iovanaki (azi I. Vinea), a scos cele patru numere ale revistei Simbolul pe la sfârșitul anului 1912. Lansând în 1916 dadaismul, în una din cafenelele Zürichului, Tristan Tzara a intrat azi în istoriile de literatură franceză.

Principiul dadaismului expus în cele „7 manifeste“  [118]  este întoarcerea la inconștientul pur; dadaismul e, după cum se exprimă un admirator român, „o pușcă încărcată cu zgomot pur“.

Ion Vinea. Ion Vinea (n. 1896) a fost principalul factor al extremismului român, nu numai din pricina publicării revistei Contimporanul, ci și prin talent și mobilitate. Dar tocmai această căutare a ultimelor formule literare pentru a fi în „ritmul vremii“, ca și faptul că nu și-a adunat încă poeziile în volum, nu ne dau posibilitatea unei analize proporționale; ceea ce însemnăm aici nu poate fi decât o simplă indicație provizorie. Debutând împreună cu Tristan Tzara în Simbolul din 1912, sub steaua lui Baudelaire, el s-a căutat de atunci mereu, semn al voinței, prin eliminarea sentimentului, a sensibleriei, a anecdoticului, prin înlocuirea, deci, a lirismului direct de confesie, printr-o expresie indirectă, deturnată, reținută, intelectualizată, prin amestecul peisagiului intern cu cel extern și, mai ales, prin notația inedită și neprevăzută.

Promotor al curentelor de după război, deși nu vedem aderența artei sale în constructivismul Contimporanului, Ion Vinea ține să-și încurce ghemul artei în expresii enigmatice și în libertăți față de punctuație, ce nu pot, totuși, masca firul clar al marii sale inteligențe artistice ce se străvede.

H4B. Fundoianu. B. Fundoianu (n. 1898), care a fost teoreticianul franco-român al curentelor noi în revistele de avangardă, e și un poet român în nici o legătură, de pildă, cu suprarealismul; inspirația sa, dimpotrivă, e tradițională, rurală am putea spune, cu peisagii de provincie moldovenească, în care numai accentul și notația, cu influențe dealtfel argheziene, sunt moderniste  [119] .

Ilarie Voronca. Ilarie Voronca (n. 1903) a debutat la Sburătorul cu o poezie ușor influențată, mai ales, de Camil Baltazar și Adrian Maniu, caracteristică și printr-o sentimentalitate răvășită și descompusă de „tristeți“ și de „restriști“, dar și printr-o facilitate aproape prodigioasă de a se exprima în comparații și imagini, ce se anulează tocmai prin acumulare.

Acest poet, dezagregat sufletește, a ajuns apoi teoreticianul integralismului, cerând „nu dezagregarea bolnavă, romantică, suprarealistă, ci ordinea sinteză, ordinea constructivă, clasică, integrală“. E de prisos să adăugăm că poezia sa a rămas tot statică, tot poezie de atmosferă; pletorice, imaginile au devenit însă mai dinamice, luate fiind din mecanică, sau violent citadine, și, sub influența dadaismului, asociațiile mai disparate, expresia mai eliptică și libertățile față de gramatică mai mari. Printr-o activitate neîntreruptă, Ilarie Voronca s-a multiplicat și se multiplică anual printr-o serie de volume și volumașe, în românește și în franțuzește: Colomba (1927), Ulise (1928), Plante și animale(1929),Brățara nopților (1929) etc., etc., în care „integralismul“ a fost uitat. A rămas doar capacitatea neîntrecută de creație imagistică, — imaginile lui rămânând, totuși, autonome, chiar în cele mai organizate dintre poemele sale (Ulise)  [120] .

În aceeași linie amintim și poeziile lui Stefan Roll  [121] , Sașa Pană și, în genere, a grupului de la revista Unu, din care subliniem mai ales senzualismul excesiv al lui Geo Bogza. Desprins din cercul Unu e și Mihail Dan cu Sens unic, cu tendință spre clarificare, cu accente individualiste în poezia titulară — cum i se cuvenea traducătorului lui Maiakovski.

Alți poeți. Nu intră în putința unei istorii literare, în cadre relativ restrânse, de a studia și nici chiar de a enumera pe toți scriitorii mai tineri, care ar merita-o prin merite sau sferturi de merite. O istorie literară împlântată în activitatea curentă, la zi, nu poate fi, în partea nouă, decât provizorie, rămânând a fi înnădită nu numai la apariții noi, ci la confirmări de talente, nu încă destul de formate în clipa redactării primei sale ediții. Despre câțiva din ei, fără pretenția unei egale distribuiri de atenție, mai amintim:

Chiar dintre colaboratorii Sburătorului cităm abia aici, din neputința clasificării, pe: George Silviu (n. 1899) cu o lirică variată, deși poate mai mult de ordin social (Înfrângeri, 1934; Paisie Psaltul spune, 1935); pe G. Nichita cu Destrămare (1925) și Evadări (1926), și mai ales pentru acest ultim volum de grele oboseli citadine realizate într-un material mai dens și mai nou; pe Dumitriu N. Teodorescu, cu o atmosferă de toamnă, înrudită cu cea a lui Bacovia, cu o formă simplă și elementară, cu puține imagini, dar de o convergență desăvârșită (Nopțile, 1917; Foi galbene, 1927).

George Lesnea (n. 1902), poetul proletar ieșean (deși versurile nu sunt revoluționare decât în traducerile din Esenin), cu Veac tânăr, 1931 și Cântec deplin.

V Cristian (1912) ne-a dat un volum de poezie eterată (Efluvii, 1933).

Poezia poetului basarabean Vladimir Cavarnali e, în sfârșit, eruptivă, oarecum primară, dar viguroasă, cu adevărat lirică și patetică.

Cloșca cu puii de aur (1934) a lui Dragoș Vrânceanu (n. 1907) curge în jgheabul undei melancolice a unei inspirații elegiace fără moarte, la noi ca și în poezia italiană, pe urmele căreia se pare că a mers.

Premiul tinereții îl deține detot tânărul Ștefan Baciu, deși la al doilea volum de versuri, din care unul chiar numai de iubire —pline de prospețime descriptivă și de un energetism ce-i șade, după cum i se potrivesc și imperfecțiunile  [122] .

Vlaicu Bârna, poet în evoluție, cu amestec de ruralism ardelean și modernism bucureștean  [123] .

Virgil Carianopol  [124] , Teodor Scarlat, Maria Banuș, remarcabilă în erotică, Ion Th. Ilea, C. Miu Lerca, Vasile Munteanu, Ștefan Stănescu, Andrei Tudor, Teodor Murășanu, Constantin Nissipeanu  [125] , Ion Georgescu, Iulian Vesper etc., etc.