X. Poezia cu tendință spre ermetism

Titlul acestui capitol spune mai mult decât e realitatea; nu-l întrebuințăm decât în lipsa altuia, care să definească o tendință de refulare a lirismului, fie prin abstracția fondului, fie prin simple mijloace de expresie reținută, discretă sau, de-a dreptul și voluntar, torturată, eliptică, cu asociații de idei strict personale, ce transformă poezia într-un joc de cuvinte încrucișate. Facilitatea relativă a genului, dealtfel cu pretenții de adâncime insondabilă, a dat acum câțiva ani o mare dezvoltare acestei poezii „esențe“; bunul-simț însă a învins și asistăm azi la o tendință spre normalizare a raportului între fond și expresie.

Ion Barbu. Prima fază a activității lui Ion Barbu (n. 1895) e reprezentată prin ciclul versurilor publicate în Sburătorul, versuri de formă parnasiană, de factură largă, cu strofe ca arcuri puternice de granit, cu un vocabular dur, nou însă, cu ton grav de gong masiv, într-un cuvânt, o muzică împietrită, a cărei notă distinctă a fost îndată înregistrată. Materialul întrebuințat era mai mult cosmic: lava, munții, copacii, banchizele, bazaltul, granitul, silexul; dar sub această carapace de crustaceu se zbătea, totuși, un suflet frenetic. Dacă în forma parnasiană a versurilor se resimțea influența lui Hérédia și Leconte de Lisle, cu un adaos de masivitate și în cadrele literaturii române, de incontestabilă noutate verbală, — în conținut, diferențierea ei se arăta totală; poezia lui I. Barbu nu era nici pur formală, ca cea a lui Hérédia, nici îmbibată de recele pesimism al poeziei lui Leconte de Lisle; sub forma ei, geologică aproape, se frământă un suflet înflăcărat, lavă incandescentă, care din nostalgia sferelor senine își aruncă prin spații tentaculele lichide.

În creația acestei poezii dionisiace, din care Panteismul era cea mai caracteristică, influența lui Nietzsche era neîndoioasă, iar comparația cu Dehmel posibilă. Această fază a activității poetului se prezenta, așadar, sub forma paradoxală a unei intense vieți ascunse într-un înveliș dur: lavă, prin proveniența ei minerală și totodată și prin incandescență și neliniștea vieții tumultuoase; fuziune de elemente contrarii, a cărei originalitate era crescută de originalitatea vocabularului pietros, a unei anumite tăieturi a versului, a unei respirații largi și virile, umbrită doar prin oarecare retorism.

Plecat de la Sburătorul, I. Barbu a evadat din această poezie cosmică, frenetică, cu largi volute de piatră aruncate peste ape spumegânde, saturată de reminiscențe clasice; a judecat-o, probabil, retorică și factice. Filonul noii sale inspirații n-a mai pornit nici din rocă, nici din mitologia clasică (Pentru marile Eleusine, Ixion, Dionisiaca, Pitagora etc.), nici din Hérédia, nici din Nietzsche, ci din stratul unui anumit folclor, a cărui expresie caracteristică a fost Anton Pann. Acestei inspirații îi răspunde, desigur, o nouă ideologie și chiar atitudine: Orientul învinge Occidentul; inspirația trebuie să izvorască din realități naționale și nu din influențe ideologice îndepărtate, din Platon sau din legende mitologice, din dionisiacul lui Nietzsche sau din parnasianismul francez. Poetul nu se întoarce la poezia populară (sau într-o slabă măsură), ci la stratul balcanic al câmpiei dunărene, la muza de mahala bucureșteană și de folclor urban a lui Anton Pann. De aici, acea curioasă serie intitulată Isarlâk — „Gloriei lui Anton Pann“ — cu Isarlâk, Nastratin Hogea la Isarlâk, Selim, în care maniera e cu totul schimbată, deși virtuozitatea rămâne aceeași. Materialul verbal cosmic și hieratic este înlocuit prin material pitoresc; culoarea locală e obținută prin turcisme încrustate și armonizate în descripții și notații de o rară originalitate.

Dintr-o inspirație înrudită vine și strania Domnișoară Hus, cu fantasticul ei descântec de nebună, de o originalitate de expresie, de o vigoare de notație și putere coloristică indiscutabile.

Dar nici la această „manieră“ pitorească și orientală, plină de sevă folcloristică, poetul nu s-a oprit mult, ci a ancorat în formula ermetică a Jocului secund, al doilea promontoriu al modernismului liric românesc, cel dintâi fiind poezia lui Tudor Arghezi, ce nu-și răspund numai prin valoare și putere de contagiune literară, ci și prin tendințele lor contrare. Pe când originalitatea poeziei argheziene stă într-o viziune esențial plastică, poezia lui Ion Barbu, după cum și titlul volumului o arată, e poezia Jocului secund, adică a unui joc neizvorât din realități, ci din reflexul lor în oglindă, adică în spirit. Poezia de esențe și de abstracții, în creația căreia cultura și spiritul matematic al scriitorului au contribuit puternic. În expresia ei coeficientul personal joacă un rol principal; un cuvânt, o imagine îi sugerează altă imagine, după o asociație uneori strict personală și deci necontrolabilă; între poet și cititor se rup, astfel, multe din treptele ce ar trebui să-i unească; și, deși ceea ce pare arbitrar are o lege lăuntrică, totul rămâne într-un ermetism voit și cu atât mai admirat cu cât e mai greu de pătruns.

Deși e în scădere, printr-o astfel de particularitate, influența lui Ion Barbu asupra poeților tineri în ultimul deceniu a egalat aproape influența lui Tudor Arghezi…  [108]

Vladimir Streinu. Dintr-o economie artistică împinsă până la avariție, Vladimir Streinu (n. 1902) nu și-a adunat încă poeziile în volum. Într-o literatură de expansiune cordială, poezia sa e plină de rezervă retractilă, de condensare laborioasă; deși pasională, ea nu se revarsă direct, ci se distilează, nu atât în simboluri, cât în substanțe concentrate, de care ne desparte sticla rece a fiolei. Poezie distantă, lapidară, enigmatică, a cărei tehnică e înrudită cu cea a lui T. Arghezi.

Simion Stolnicu. Debutând în Sburătorul (1926) cu Funeralii de toamnă:

Oare cine e în trăsura morții,

Cărui faceți pe făgașuri

Mic cortegiu către stâlpul sorții

Tu și Toamna…

Simion Stolnicu (n. 1905) a pornit de la un punct de plecare poetic la care n-a mai ajuns… Desfășurate în cadrul toamnei, primele lui poezii aduceau o somptuozitate gravă și funerară, o originalitate de expresie, o bogăție de culoare, un romantism de contraste și o (curioasă pentru un muzicant) lipsă de fluență verbală și de sonoritate exterioară. Formal, evoluția ulterioară a poetului, în Punct vernal și mai ales în Pod eleat, s-a înscris în sensul stridenței, a împerecherii de cuvinte disparate, dislocate, rare, adesea inestetice, de imagini smulse din diverse domenii ale cunoștințelor omenești, fără aderență, într-o versificație lipsită de fluiditate, dură, de car neuns; ca fond, din înlocuirea emotivității prin concepte intelectuale, redate într-un ermetism căutat și neîndreptățit. Faptul că aceste poezii au totuși un sens ascuns în cremenea lor înlătură ideea absurdității. Nu o înlocuiește însă cu cea a poeziei — mai vecină de fântâna Castaliei  [109] .

Eugen Jebeleanu. În volumul de tot tineresc, publicat la Brașov, Schituri cu soare, se putea presimți un poet, nu și o originalitate. Venit la București și intrat în ritmul mișcării lirice contemporane și ultracontemporane, și sub influența tehnicii barbiene, Eugen Jebeleanu (n. 1911) a optat mai mult pentru originalitate.

În Inimi sub săbii și în poeziile ce i-au urmat s-a înarmat cu o carapace de ermetism formal: expresie abruptă, colțuros lapidară, de zid ciclopic fără mortar, stilizare de vitraliu primitiv sau de piatră necioplită; lipsă de fluență și de muzicalitate, adică fără de curea de transmisiune între cuvinte și idei; stil eliptic, rostogoliri de bolovani, car salmoneic izbit de grinzi de aramă. E neîndoios ca printr-o astfel de tehnică, din care banalul e izgonit și originalitatea e obținută prin salturi vertiginoase și asociații neașteptate, poetul a reușit admirabile peisagii sau descripții stilizate dur (Senior de ceașcă, 1186, Ciumă, Mulatră etc.); nu e mai puțin adevărat că sub atâtea învelișuri calcarice, savant elaborate, viul emoției poetice e primejduit  [110] .

Mihai Moșandrei. Din sămănătorismul începutului, Mihai Moșandrei (n. 1896) s-a desfăcut, în cele trei volume, într-o poezie tot de origine campestră, legată de flori și de arbori, de orătănii și de peisagii idilice; poezie intimistă, în ton resemnat și elegiac, miniaturistă uneori, de interioare provinciale, în linia primei maniere a lui D. Anghel și a simboliștilor academici din Franța și, mai ales, a lui Francis Jammes. Grija formei — grațioasă și mai mult ornamentală — sub influența tehnicii barbiene, s-a îndepărtat tot mai mult spre obscuritate, întru nimic potrivită unui poet de esență sentimentală și idilică  [111] .

Dan Botta. Eulaliile lui Dan Botta (n. 1907) — cu o simțitoare influență doctrinară a lui Paul Valéry și alta numai de ordin verbal și topic a lui Ion Barbu — reprezintă o poezie apolonică, statică sau extatică, încremenită în limpidități obscure, în volute grațioase și filigrane. Artă sonoră și aristocratică, de o excesivă căutare a cuvântului distins, neologism rar și savant, de teme abstracte sau mitologice, de muzicalități împinse până la incantație (Cantilena); într-un cuvânt, o mare virtuozitate polară.

Toată această perfecțiune verbală, marmoreană, elaborată trudnic, nu poate înlocui lipsa emotivității, ridicată, cum era de așteptat, la prestigiul unei arte poetice  [112] .

Virgil Gheorghiu. Virgil Gheorghiu (n. 1905) e unul din cei mai talentați poeți ai generației noi și, cred, o mare speranță a poeziei noastre viitoare. Punct de intersecție între toate elementele moderniste, expresie căutată, imagistică rară, procedee aluzive și eliptice, intelectualism, dar și simțire profund elegiacă, uneori aproape directă, comunicativă, emotivă, ca un plâns de violoncel. Cu începuturi de acorduri rurale, întru nimic însă asemănătoare poeziei sămănătoriste (în poeziile din Bilete de papagal, 1928), împlântată apoi frenetic în febra urbană, cu toate morbiditățile convenite și prețiozitățile formale (mai ales în placheta Febre), poezia lui se purifică și se clarifică, în Marea vânătoare, în accente de elegie pură, de profundă rezonanță (de pildă, Mama), fără necesități de evocări baudelairiene  [113] .

Cicerone Theodorescu. Cum și-a făcut o artă poetică din însăși rezistența materialului întrebuințat, e supărător să-i caracterizăm talentul prin chiar titlul cărții: Cleștar. Luciditatea lui Cicerone Theodorescu (n. 1908) nu trebuie însă să ne rușineze de a-l constata ca exact: poezia lui trezește, în adevăr, impresia unei arborescențe acvatice, izolată prin geamul rece al globului de sticlă. Artă de maturitate și nu de elan. Poetul aparține categoriei scriitorilor ce fac dintr-ânsa o rezistență învinsă. Aproape nu e poezie, cu inspirație, dealtfel, certă (Rugă pentru cântec întârziat, Punct transcendental, Glas din urmă al mamei, Portret etc.), în care să nu simți intenția de a împiedica materia lirică venită în fuziune, fie chiar și prin obstacolul unei topice verbale neobișnuite, ce stânjenește o clipă adeziunea totală pe care o merită acest artist dificil cu el însuși și cu noi  [114] .

Al. Robot. Cel mai tânăr dintre poeții noștri la apariția primului său volumaș, Apocalips terestru (1932), Al. Robot (n. 1916) nu e cel mai tânăr și la apariția celui de al doilea, Somnul singurătății (1936), întru nimic mai prejos. Tânărul poet, copil aproape, a sosit în literatură cu un mesagiu personal: un simț insistent al ruralului, al bucolicului, al idilicului văzut decorativ, alegoric sau simbolic, strerilizare lirică aproape totală și, oricum, curioasă la o vârstă de obicei lirică, un simț real al anticului, al mitologicului evocat nostalgic, dar tot decorativ; și — ceea ce e mai important — o expresie originală, cu material lexical strict personal și limitat, cu imagini tot personale, cu o topică curioasă, cu elipse, cu asociații ce dau o aparență ermetică micilor lui poeme. În ultimul volum evoluția s-a făcut în sensul clarificării, clasicizării și a unei oarecare emotivități  [115] .

Emil Gulian. În Duh de basm, Emil Gulian (n. 1907) publică o serie de poeme destul de aspre ca factură, de un lirism reținut și supravegheat, în care și intimismul se aburește și pune distanță între dânsul și cititor  [116] .

Horia Stamatu. În Memnon (1934) și Horia Stamatu (n. 1912) ține să-și ascundă afectivitatea prin reținere și să-și însemne originalitatea prin curiozități formale și influențe exotice (Jean Cocteau). Străbate totuși un simț de nimicnicie și sfredelul morții în drama existenței  [117] .

Mai cităm pe Barbu Brezeanu (n. 1908), atât de influențat de tehnica lui Barbu în Nod ars (1928); pe Virgil Huzum, pornit de la parodie și ajuns la rebusuri poetice și schematisme în Zenit (1935) etc.; Ion Pogan (Zogar, 1936), cu aceeași evoluție spre ermetism etc.