IX. Sinteza poeziei moderniste și tradiționale

Tudor Arghezi. Apariția volumului de poezii Cuvinte potrivite al lui Tudor Arghezi (n. 1880) domină producția poetică a epocii întregi; pornită în plin sămănătorism, Linia dreaptă datează din 1904, ignorată mai mult decât contestată de critica oficială, dârz susținută de un număr restrâns de admiratori, ei înșiși poeți și, în genere, imitatori, i-a trebuit poeziei argheziene douăzeci și cinci de ani pentru a fi adunată într-o carte prețuită de toți cunoscătorii, fără a fi intrat însă cum se cuvine în conștiința publică. Încă de la început trebuie indicat caracterul de complexitate a psihologiei argheziene: suflet faustian, în care nu sălășluiesc numai „două suflete“, ci se ciocnesc principiile contradictorii ale omului modern (Ruga de vecernie).

Conflict de principii și atitudini contrarii, a cărui rezultantă nu putea fi decât un individualism care, cu mici excepții (Ruga de seară, Satanetc.), se realizează estetic și nu discursiv și declamator în toată gama lui: de la incertitudinea și neliniștea asupra sensului etic, până la elanul vieții libere și la răzvrătire împotriva întocmirii sociale (Nehotărâri, Heruvic, Închinăciune).

Individualism, în care intră conștiința superiorității vieții spirituale, a supremației idealului și a unei demnități profesionale, ca în Caligula, sau resemnare și dispreț, ca în Binecuvântare, sau ca în Psalm (p. 31), unde se precizează definitiv atitudinea poetului față de viața de răzvrătit pe care ar fi dus-o dacă n-ar fi auzit cuvântul lui Dumnezeu:

Zicând că nu se poate.

În totul, o atitudine dârză, emancipată de contingențe, un gust al riscului, o afirmație a supremației ideii, o conștiință de sine învăluită în demnitate profesională, ce anulează nedreptatea socială prin dispreț, — individualism, energetism și optimism, iată atitudinea poetului față de viață — și, mai ales, un fel de trufie, în orice împrejurare, trufia prințului, care, ros de păduchi sub platoșa domnească, te simte totuși:

…spada fermecată

Prinsă de șold, c-ai tremurat și crești.

(Prințul)

trufie împinsă până la nepăsare față chiar de Dumnezeu:

Vreau să pier în beznă și în putregai,

Ne-ncercat de slavă, crâncen și scârbit

Și să nu se știe că mă dezmierdai

Și că-n mine însuți tu vei fi trăit.

(Psalm)

Din faptul educației monastice a poetului, din faptul că a scris numeroși „psalmi“ sau poezii cu cadru și psihologie bisericească, s-ar putea bănui existența în Tudor Arghezi a unui misticism în sensul lui Newman, adică al unei adeziuni sufletești totale și nu raționale și al unei credințe sensibile și nu logice. Prezența unui astfel de misticism ar fi fost, dealtfel, neașteptată, întrucât ar fi ieșit din limitele literaturii și sufletului românesc. Nici poezia lui Tudor Arghezi nu constituie o poezie mistică, în sensul adeziunii sensibile, dar nici nu voiește să fie privită ceea ce nu e. În ea găsim numai setea de divin, neliniștea în privința existenței lui și nevoia certitudinii materiale, mai ales aceasta:

În rostul meu tu m-ai lăsat uitării

Și mă muncesc din rădăcini și sânger.

Trimite, Doamne, semnul depărtării,

Din când în când, câte un pui de înger

Să bată alb din aripă la lună,

Să-mi dea din nou povața ta cea bună.

(Psalm, p. 45)

Lipsa unei mărturii sigure a existenței divinului, într-o epocă în care îngerii nu mai circulă printre oameni, duce la o patetică luptă după certitudine. Dumnezeu ajunge un „vânat“, la a cărui pipăire poetul ar „urla“ de bucurie (Psalm, p. 95).

O astfel de atitudine nu se poate numi misticism, ci este mai mult efectul unei educații religioase în conflict cu realitățile vieții și cu datele științei. Trecut prin estetica argheziană a materializării, divinul ia reliefuri concrete și chiar familiare. Câte un seraf se năruie din cer pentru că:

se ciocnise-n aer cu-o albină.

(Evoluție)

În casă de țară, poetul face într-un ungher un pat din covoare și perne moi, pentru cazul când:

…Iisus voind să mai scoboare,

Flămând și gol, va trece pe la noi…

(Inscripție pe o casă de țară)

Divinul se mai transformă apoi în material anecdotic, din care poetul taie, dealtfel cu o rară cunoștință și a limbii și a psihologiei bisericești, scene admirabile. Nu e vorba numai de diaconul Iakint, care în plin post a introdus în chilie o fată sub ochiul atent al lui Dumnezeu (Mâhniri), ci și de heruvimul bolnav, pentru care oriunde își pune capul „locu-i spinos și iarba face cuie“, deoarece:

neștiută-ncepe să-ncolțească

Pe trupu-i alb o bubă pământească.

și, mai ales, de acea admirabilă Duhovnicească, cu psihologia călugărului halucinat de viziunea Domnului.

N-am putea intra în studiul eroticii lui Tudor Arghezi înainte de a limpezi chestiunea preliminară a influenței lui Baudelaire.

Punctul cel mai evident al contactului acestor doi poeți este în amestecul macabrului cu senzualitatea. Obsesia morții e o notă esențială a poeziei baudelairiene, întrucât nu e vorba de o moarte imaterială sau spiritualizată, ci de viziunea ei în descompunerea materiei, după cum nu e vorba de oroarea ei, ci de stăruința în putreziciune. Obsesia devine și mai caracteristică prin asocierea ei cu elemente pur erotice; amorul și moartea au mai fost asociate, dar moartea aceea prin senzația de infinit și de neant a oricărui sentiment absolut; la Baudelaire ea vine pe calea descompunerii materiale și tot așa și la Tudor Arghezi în Agate negre, Litanii și Dedicație. La fel, concepția baudelairiană a purității femeii constând în simplul fapt de a „nu cunoaște otrava gândirii și-a vegherii“ e admirabil fixată în Tu nu ești frumusețea:

Tu nu cunoști otrava gândirii și-a vegherii,

Fantasmele de fildeș, regini ale tăcerii,

Nu ți-au suflat miresme sub sălciile serii. …

Copil naiv! de-aceea te ador și te mângâi…

Aceeași femeie, al cărei farmec nu stă în „grai“, ci numai în „murmurul trupului“, nu stă în ceea ce știm din ea, ci în ceea ce nu știm, aceeași femeie „cântec de vioară ce doarme nerostit“, este tot atât de admirabil cântată în Stihuri.

După cum atitudinea lui Eminescu față de femeie se rezumă fie în sentimentalitate elegiacă, fie apoi în momente de reculegere sau de indignare, într-o rece impasibilitate filozofică, cu considerațiuni schopenhaueriene asupra „amorului“ și asupra vieții, tot așa și în poezia argheziană distingem și nota elegiacă, dar și nota de trufie față de femeie. În nota elegiacă influența lui Eminescu este mai fățișă și în tonalitate și în armonie; căldura lirismului direct le imprimă acestor elegii o comunicativitate — rară în poezia argheziană, ca în Toamnă sau în Oseminte pierdute:

Iubirea noastră a murit aici…

Tot elegiac e în Despărțire, cu acea admirabilă imagine inițială:

Când am plecat un ornic bătea din ceață rar,

Atât de rar că timpul trecu pe lângă oră.

și cu un final în care cel puțin „vremea ce-a crescut“ e o moștenire eminesciană. Elegiac, cu toate că nu în armonie eminesciană, e și Sfârșitul toamnei; deși nu în tonul marilor elegii eminesciene, totuși în tonul minor eminescian e scrisă și elegia Agate negre.

Dacă în elegia erotică influența lui Eminescu e incontestabilă și putem zice covârșitoare, aceasta se datorește poate și faptului că Eminescu a sleit aproape genul; oricum, elegiile poetului se înscriu imediat în urma celor ale lui Eminescu, cu o lume de imagini dealtfel inedită, și cu o căldură ce le va înlesni drumul spre masele cititoare.

Nicăieri n-am putea găsi o caracterizare mai viguros exprimată a esteticii lui Tudor Arghezi decât în poezia sa Testament:

Făcui din zdrențe muguri și coroane.

Veninul strâns l-am preschimbat în miere,

Lăsând întreagă dulcea lui putere.

Am luat ocara, și torcând ușure

Am pus-o când să-mbie, când să-njure.

…………….

Din bube, mucegaiuri și noroi

Iscat-am frumuseți și prețuri noi.

Capacitatea de a „transforma veninul în miere“, păstrându-i, totuși, „dulcea lui putere“, de a transforma „bubele, mucegaiurile și noroiul“ în frumuseți inedite, constituie și nota diferențială a poetului și principiul unei estetici creatoare de noi valori literare.

Tudor Arghezi a fost multă vreme recunoscut ca unul din ctitorii simbolismului, deși estetica lui e antisimbolistă; pe când estetica simbolistă are o tendință firească spre abstracție, pe care o împinge până la spiritualizarea materiei, estetica argheziană procedează invers prin materializare.

Valoarea lui nu stă în determinante psihoglogice, ci în ineditul expresiei, inedit ieșit din o forță neegalată de a transforma la mari temperaturi „bubele, mucegaiurile, noroiul“ în substanță poetică. Se poate deci afirma că cu Tudor Arghezi începe o nouă estetică: estetica poeziei scoasă din detritusuri verbale.

Pentru a dovedi, vom pleca de la exemplele cele mai umile. S-a spus că Tudor Arghezi aduce o limbă nouă, în realitate, limba lui este limba obișnuită, devenită însă o nouă limbă poetică prin putința scriitorului de a da o funcție poetică unor cuvinte considerate până la dânsul ca nepoetice. Meritul nu e de a o fi îndrăznit, ci de a o fi realizat, prin prezența unei temperaturi suficiente pentru o conversiune de valori. Vom găsi, așadar, și uneori chiar în rimă:

Și-n pridvor un ochi de apă

Cu o luntre cât chibritul…

(Cântec de adormit Mițura)

Copacul darnic cu găteala lui,

De sus își pierde foi de-argintărie,

Căzând în drumul orișicui,

În suflet sau pe pălărie.

(Din drum)

Ar fi inutil să mai facem citații pentru a arăta întrebuințarea unor cuvinte ca: izmenit, jigănii, dumisale, bomboană, bucătărie, limbrici, ghies, sfert, țigare etc., nu în simple cronici rimate, ci încadrate într-o poezie de altitudine. Rămâne de arătat numai caracterul uniform materializat al expresiei argheziene, care, în mujlocul unei literaturi invadate de imagine, creează o nouă artă poetică de puternice reliefuri.

Femeia e, de pildă, în Psalmul de taină: „înfiptă-n trunchiul meu: săcure“ sau e „pământ făgăduit de ceruri cu turme, umbră și bucate“, sau „plasă caldă de răcoare“. Până și „gingășia“ se precizează în „crâmpeie mici de gingășie“; luna își așează „ciobul pe moșie“; timpul e subdivizat în ore „ca de mireasma lor niște garoafe“, poetul își caută sufletul, „ca orbul, ca să cânte, spărturile pe flaut“.

În Din nou umbra nu cade din „carul de cărbuni“, ci din „tona din carul de cărbuni“, preciziune caracteristică, de asemeni, esteticii argheziene, tot așa după cum Dumnezeu a văzut pe fata ce ieșea de la călugărul Iakint „în zori la cinci și jumătate“ sau după cum cadavrul bătrânei va fi îmbrăcat cu rufe noi „la ceasul jumătate care bate după opt mistere“ sau după cum orice voiește poetul rămâne „îndeplinit pe sfert“.

În fiecare seară el își îndreaptă către iubită „albina“ „să ia miere un bob și-un bob de ceară“. În dezolarea de după război, stelele:

Au putrezit în bolta visărilor străbune

Și zările, mâncate de mucegaiuri, put.

Un suflet dârz e „sabie cu vârf în sus“; iar pentru a da o dovadă sigură de capacitatea poetului de a arde în cuptoarele poeziei sale „bube, mucegaiuri și noroiul“ pentru a crea o nouă expresie, de o vigoare plastică unică, ar trebui citate în întregime Blestemele sale, fioroase, ca o viziune dantescă.

Deși poeziile lui Arghezi nu sunt publicate cu data lor cronologică, ne încercăm, totuși, să stabilim o schiță a evoluției estetice argheziene. Pornită sub influența baudelairiană, această poezie ne-a dat Litanii, Agate negre, Dedicații, suprimate din volum, precum și alte câteva rămase, în care găsim exotism, perversitate, sadism și o concepție specială a femeii; pornită totodată (sau poate imediat după aceea) și sub influența lui Eminescu, această poezie ne-a dat cele câteva admirabile elegii (Toamna, Agate negre, Despărțirea, Oseminte pierdute) străine atmosferei argheziene. Și unele, și altele au ca o notă comună calitatea lor muzicală; ele se desfășoară în ample volute solubile și din materializări reușesc să scoată suavul. Cu timpul, estetica argheziană a deviat însă; ea nu se mai îndreaptă spre dezvoltarea muzicală, ci spre concentrare și masivitate; nu mai găsim fluiditatea grațioasă, armonioasă și eterată din Stihuri sau din Tu nu ești frumusețea, dar nu mai găsim nici imprecațiile din Ruga de seară; expresia poetică se strânge și se plasticizează; spiritul nu se mai înalță, ci se pogoară în materie. Procesul de materializare a limbii, urmărit cu atâta stăruință în proza lui pamfletară, își are corespondența poetică; cuvântul propriu, nud și aspru e căutat fățiș într-o poezie care ia, astfel, un aspect pietros și colțuros. Din specia acestei poezii granitice s-ar putea cita în întregime admirabilul Belșugsau Inscripție pe un portret.

Plastică, poezia pare însă obscură, obscuritate provenită din abuzul imaginii conjugate și, mai ales, din întrebuințarea elipsei de cugetare și de expresie: cheile de boltă ale tehnicii argheziene.

Atacând marile teme lirice (viața, Dumnezeu, iubirea — numai moartea e rar înfruntată ca în De-a v-ați ascuns), poezia argheziană se integrează, așadar, în marea poezie lirică, aducând o estetică nouă, o nouă limbă poetică.

Cu o formă clasică, prin individualism, prin marea originalitate de expresie, prin imagini, ea este modernistă; și cu tot caracterul ei revoluționar, ea n-a tins să devină internațională, ci s-a aplecat și la pământul țării noastre, a culcat umbra lui Dumnezeu printre boii plugului, a simțit solidaritatea cu trecutul:

Și câteodată, totul se deșteaptă,

Ca-ntr-o furtună mare cât tăria

Și-arată veacurile temelia.

Eu priveghez pe ultima lor treaptă.

(Arheologie)

și, după atâtea călătorii prin cerurile îndepărtate ale poeziei moderniste, a știut, totuși, mai lapidar și mai definitiv decât toți poeții noștri tradiționaliști, să exprime dorul întoarcerii către țărână:

În sufletul bolnav de oseminte,

De zei străini, frumoși în templul lor,

Se iscă aspru un îndemn fierbinte

Și simt sculate aripi de cocor.

Poezia ulterioară a lui Tudor Arghezi a mers și în sensul Cuvintelor potrivite, dar a cotit, în Flori de mucigai, în însăși personalitatea adâncă a scriitorului, așa cum o cunoaștem din totalitatea manifestărilor sale publicistice, a căror notă esențială este extraordinara putere de expresie realistă. Dacă Cuvinte potrivitereprezintă o potențare lirică, o depășire, dincolo de temperament și, în ordinea poetică și spirituală, ocupă locul de frunte, Florile de mucigai reprezintă nota cea mai pregnantă și adecvată a personalității scriitorului. Obiectivă, epică oarecum, prin material, ciclul acesta ne dă icoana vieții de pușcărie, într-o serie de momente și de portrete, de un realism, estetic totuși, neatins încă în literatura noastră, remarcabil și prin adâncirea psihologică și prin originalitatea crudă a expresiei inegalată (Tinca, Rada, Ion-Ion, Fătălăul etc.).

Din motive foarte variate, acum în urmă s-a dus o campanie de presă împotriva acestei poezii, sub cuvânt că ar fi pornografică. Nu e altă dovadă mai strălucită de inexistența pornografiei în artă decât aceste admirabile poezii, în care expresia, în adevăr violentă și uneori vulgară, e ridicată în așa plan estetic încât reziduul ei material dispare. Singura pornografie, după cum am mai spus, în artă e lipsa de talent; — fără el cele mai categorice declarații patriotice sau moraliste devin obscenități estetice  [107] .