IV

Scena în care își lămurise propriul ei sentiment și îl văzuse limpede și în conștiința lui Eminescu, trecuse fără urmări. Își închipuise că va fi punctul de plecare al unei noi situații, care o îngrijora, și nu fusese nimic; poetul venise la lecția următoare cu atitudinea de mai înainte. Mite se întreba acum ea singură dacă, în adevăr, se întâmplase ceva. Nimic. Nu schimbaseră nicio vorbă; scena ațipise sub zgura grea a tăcerilor. Poate că nici nu o observase. I se păruse. Cu atât mai bine. De ce se petrecea într-însa, ea își dădea însă seama; știa și se supraveghea; nu se mai lăsa dusă de apă ca undița… Venise apoi vara și plecase la Solești, la Rosetti, apoi la Berlin; toamna întârziase să-și reia lecțiile. Totul părea uitat; nici nu bănuia că destinul își țesea plasa într-un ungher.

Într-o seară de sfârșit de noiembrie.

— O ceașcă de ceai, domnule profesor? se întoarse aerian Mite către Eminescu.

Îi spuneau toți în casă „domnule poet” sau „domnule profesor” nu din ceremonie ci, dimpotrivă, din familiaritate, cu o ușoară mlădiere glumeață în ton.

Poetul o privi, ca de obicei, adormit, cu ochii pe jumătate închiși, cu lâncezeala orientală, apoi hotărât, cu un amestec de gravitate și de glumă, răspunse:

— Nu.

Femeia se uită la el mirată, bruscată aproape de un refuz atât de categoric, neîndulcit cu nicio lămurire.

— Nu? Și pentru ce nu, fără nicio vorbă? îi replică ea prietenos.

— Nu, acum și niciodată, își întări el refuzul încăpățânat.

— A! făcu ea; dacă e o hotărâre irevocabilă, nu mai insist.

— A venit momentul unei lovituri de stat și vreau să o dau fără șovăire.

— Ce spui, domnule profesor, și ce lovitură de stat anume? apoi către doctor ce-și pregătea o tartină, în capul mesei.

— Ascultă, Willi, domnul profesor vrea să dea o lovitură de stat.

— Bine face, răspunse doctorul voios. Dă-o, domnule, dar n-o anunța dinainte, că, pe urmă, nu izbutești.

— Am și dat-o. Adică am făcut ce era mai greu: am comunicat doamnei Mite că de azi înainte nu mai iau ceai.

— Da? și de ce, mă rog, că doar luai înainte?

— N-am luat din plăcere, ci din lașitate. Zilnic mă războiesc la ziar cu toate forțele constituite ale țării și cu toate măririle roșii, și n-am îndrăznit să spun unei fragile doamne că nu-mi place ceaiul.

— Și până acum?

— L-am suportat ca pe însăși viața.

— Ce grozăvie! răspunse ca râzând.

— Nu-i nicio grozăvie. L-am băut și atâta tot; de altfel, nu pot afirma că nu-mi place, pentru că nu există: e apă curată, fără gust.

Doctorul își înghițise tartina; se sculă grăbit de la capătul lui de masă și veni zgomotos să-i strângă mâna:

— Bravo, domnule poet, hoch! drei Mal hoch! pentru omul care a îndrăznit să ridice steagul revoluției. De ani îmi port și eu jugul și nu îndrăznesc să-i spun acestei adorabile femei că nu e lucru vrednic de un bărbat să bea apă încălzită și să muște din niște minuscule jucării; privește la degetele mele groase și la prăjitura asta și vezi de se potrivește. Au femeile un dar de a te readuce la măsura lor! Veșnic nivelatoare… Mă solidarizez și eu cu domnul poet împotriva apei fierte.

Străbătu de câteva ori prin sufragerie și apoi sună. Când intră Kati, îi ceru un burghiu.

— Un burghiu? întrebă ea.

— Da, un burghiu, întări doctorul.

Așteptară câteva minute până ce veni Kati cu unealta. El o luă; se așeză la colțul lui de masă, și apoi, cu gravitate, începu să o învârte ca și cum ar fi vroit să găurească masa.

— Ce faci acolo, Willi? țipă scurt Mite.

— Sfredelesc masa, răspunse el simplu.

— Cum sfredelești masa? replică Mite, repezindu-se la dânsul ca să-i ia unealta.

— Femeie, lasă-mă să văd și eu minunea.

— Ce minune?

— De mult îmi propuneam să fac ca Mefisto în pivnița lui Auerbach de la Lipsca, să sfredelesc masa, de unde s-ar putea să iasă… fum de pucioasă și vin de Rin. La fumul de pucioasă aș renunța bucuros, pentru că face parte din decorul exclusiv al dracilor – dar nu și la vinul de Rin.

Toți râseră. Mite se apropie de dânsul și-i luă burghiul din mână.

— Încetează, că te pomenești că iese și te înveți rău cu prea mult vin de Rin. Prefer să vă ofer eu o sticlă ca să înlocuiți, în această zi de revoluție, ceaiul cu un pahar de vin bun.

— Îmi citești gândurile și îmi dezlegi pildele. Ne înțelegem numai din aluzii, femeie adorată.

Mite ieși. Eminescu deveni comunicativ. Îi plăcuse inițiativa doctorului, dar mărturisi că imaginea cu vinul de Rin o întrebuințase și el odată „în tinerețe” – cum spunea el ca om bătrân. Iubise o fată. Și o învăluise în mătasa cuvintelor dulci, a poeziei idealiste. Fata nu era, de altfel, sperioasă, ci, blândă, se da după mână ca spicul. În doi ani nu putuse totuși scoate de la ea o vorbă de afecție, de prietenie; atitudinea ei arăta că-i primea iubirea, dar buzele îi rămâneau încleștate. Orice stăruință se dovedise zadarnică așa că într-un moment de enervare îi spuse „fată dragă, mai degrabă aș scoate din masă vin de Rin, decât o vorbă caldă, dovada existenței unui suflet, de pe buzele tale”.

Doctorul râse și se apropie de dânsul ca să-i vorbească de aproape:

— Domnule poet, acum cât suntem singuri și se poate, îmi permit să te întreb ceva – nu te superi? Chestia dumitale e veche?

— Veche.

— Bine. Uite, aș dori atunci să-mi spui, confidențial, ca la doctor: dumneata îi puseseși burghiul?

Eminescu nu înțelese la început; se roși, se bâlbâi, și răspunse apoi, râzând:

— Nu.

— Atunci cum avea să iasă dragoste? Numai dracul scoate vin de Rin când sfredelește masa; declarații de dragoste, vorbe dulci, le scoate oricine de la femeie, dar procedeul mefistofelic e obligator. Fără el, nu se poate.

Când sosi cu sticla, Mite îi găsi râzând zgomotos.

— Ascultă-mă pe mine, domnule poet. Aha. Soluție nu există decât soluția asta.

— Ce soluție? întrebă Mite.

Doctorul lunecă alături.

— Îi spuneam că pentru vinul de Rin nu e altă soluție decât soluția burghiului, chiar dacă rezultatul vine pe cale indirectă ca în cazul de față.

— Ca să vi-l dau eu, nu era nevoie de burghiu, îi replică Mite. Ne puteam înțelege și fără pilde.

Pregăti apoi tartine cu icre negre, cu șuncă, și le oferi. Ciocniră un pahar.

— E bine, rosti doctorul, ca revoluțiile să înceapă fără sânge și să sfârșească în spumă de Rin. Închin acest pahar pe mormântul vechiului regim al ceaiului, și pentru prosperitatea noului regim mult mai viril al vinului – nu e așa, domnule poet?

— Firește, consimți el.

În timpul acesta se auzi voci pe scară. Și intrară zgomotos Carp și Maiorescu. Carp, firește, înainte, cu pieptul ușor bombat, în poziția lui obișnuită de biruitor, cu piciorul pe pieptul rivalului doborât la pământ, cu acea conștiință de sine ce i se citea în siguranța atitudinii, a gestului, a vorbei. Dădu bună seara cu toți, apoi ca și cum abia atunci l-ar descoperi pe Eminescu, proptindu-și monoclul în ochi, îl măsură:

— Aici erai, poete?

Cuvintele nu spuneau nimic: tonul arăta însă că n-ar fi dorit să fie acolo. Doctorul interveni:

— Sunteți oameni de regim vechi ori de regim nou?

Carp se grăbi să răspundă, în formule precise, cum obișnuia:

— Nu suntem nici revoluționari, nici retrograzi. Suntem evoluționiști. A fi conservator, nu însemnează a fi ruginit.

Mite îi întrebă de preferau să înlocuiască ceaiul prin vin.

— Firește.

Se mai aduse o sticlă. Carp solemn, închină:

— Închin pentru Titu, pentru succesul lui de la Cameră.

— A vorbit Titu? întrebă vioi Mite

Maiorescu vorbise la Cameră. Când se porniră să discute ședința, Eminescu se retrase la o parte, răsfoind o revistă germană găsită pe o măsuță. Fără vreo atenție văzută, prin ușurința lui firească de a se retrage în sine, nu mai era acolo, ci absent, departe, poate la Ipotești pe o claie de fân sau într-o controversă asupra filosofiei schopenhaurienene. La masa unei berării berlineze, adăpostit în sine ca melcul în căsuța lui de calcar. Instinctiv, de alt fel, nu se simțea nicio dată bine în prezența lui Carp. Îi recunoștea inteligența ageră, spiritul politic, fermitatea voinței, talentul de expresie în formule tăioase, definitive; îi stima probitatea, dezinteresarea materială. Nu-l iubea însă pentru două motive: pentru atitudinea lui superioară, și pentru tonul de continuă zeflemea. Nu-i plăcea zeflemeaua: o suporta, totuși, la Caragiale, pentru că venea de la un egal și pentru că bănuia în ea simpla destindere sportivă a unei inteligențe vii, alimentată prin scepticism și controversă, într-însul trăia unul din sofiștii postpericleici, care din simpla necesitate de a-și exercita subtilitatea înnăscută a dialecticii susțineau orice sub laurii Ilisului. Ieșiseră o dată împreună de la teatru, întovărășiți și de Maroneanu și de Chibici-Râvneanu, cu care se înțelesese. Îl luase pe Caragiale de braț și o porniseră singuri înainte. El își exprimase toată admirația pentru piesă. Caragiale se oprise brusc în stradă și se uitase urât la dânsul:

— Îmi făcuși obrazul de rușine! Bine, mă, asta-i piesă? Ăsta-i teatru? De ce vă amestecați unde nu vă pricepeți, ananghia lui de teatru! Ia stai, de judecă și tu.

Și cu verva lui guturală se pusese să-i analizeze piesa, să i-o descoasă, să i-o sucească, să i-o răsucească până nu mai rămăsese nimic de seamă din ea. Eminescu îi ațâțase din când în când cu câte-o vorbă aruncată la întâmplare pentru a-l face să se înfierbânte și mai mult. În colțul bulevardului se trăsese îndărăt spre Maroneanu și-l lăsase pe Caragiale cu Chibici, care se arătase foarte nemulțumit de piesă.

— Zău, mă! făcu ars Caragiale, trăgându-se un pas la o parte. Uite, mă! Dar de unde mai ieșiși și tu cu pretențiile? Domnul e pretențios! Bucovinean subțire, hai, unde dracu s-a mai văzut? Ananghia ei de țară, în care toți ageamiii își dau aere de cunoscători! Ce știi tu de teatru, mă Chibicescule, de te rostești cu ifos despre una din cele mai bune piese din care s-au scris la noi? Ia stai, de judecă și tu…

Cu aceeași vervă guturală, purcesese apoi să-i descoasă piesa și să-i arate toate frumusețile de idee dramatică, de tehnică, de dialog, când, în dreptul lui Duro, unde se duceau, îi căzuseră în spate și ceilalți doi.

— Ei, acum s-a sfârșit cu tine, Grecule; te-am prins în flagrant delict de contradicție de opinie.

— Ei și voi! M-ați dat gata cu deșteptăciunea! izbucnise Caragiale, ca și cum ar fi scos o sabie din teacă.

Apoi, fixându-și și mai bine ochelarii aburiți, reluase ofensiva:

— Da’ geanabeți, mai sunteți! Ce, mă credeți obligat să am aceeași părere pe Calea Victoriei și pe Bulevard?

Apoi categoric:

— Da’ ce eu sunt Maiorescu sau Simion Stâlpnicul, să stau înfipt pe o coloană toată viața și să prefer să mor acolo de rușinea de a nu mă scoborî jos? Apoi, măi, de am fi cu toții de o părere, cum ne-am mai trăi viața! Ce mai vorbeam eu cu Chibicescu ăsta de la colțul bulevardului până aici? El „da” – eu „da” – ei și apoi? Cum ne-ar fi trecut timpul? Dacă suntem doi, să fim și de păreri deosebite. Viața nu-i tagmă călugărească. Să intrăm, fraților, la Duro, dar băgați de seamă să nu fiți prea mintoși, și să nu mă siliți pe mine să fac pe geanabetul, că, altfel, cum o să stăm până dimineața?

Caragiale era un sportiv al dialecticii, un graeculus de decadență. Dar Carp? Carp avea convingeri tari, tăioase, cu care nu glumea; zeflemeaua lui nu era o formă sportivă de scepticism și de indiferență în orice materie, ci o formă de superioritate și de dispreț față de cei din jur; când le spunea tuturor „gugumani”, zeflemeaua era numai formală; în realitate, se credea superior prin inteligență și naștere. Eminescu îl simțea de altă rasă, boer prin structură sufletească, incapabil de a se coborî asupra altuia ca să-l înțeleagă, străin și chiar dușman; om cult, nu înțelegea însă arta și mai ales poezia; feudal, cu o oarecare bunăvoință, dar numai din condescendență față de Maiorescu și din tradiție seniorală; îi trata pe toți familiar și chiar jignitor, dar aștepta numai deferență și plecăciune. Instinctiv, Eminescu nu primea să spună cuiva altfel de cum îi spunea; nu admitea inegalitatea de raporturi. Cu cei mari, puternici ai zilei, nu se simțea niciodată bine; prefera pe egali, dar mai ales, pe cei mai mici; ciocnea mai bucuros un pahar de vin prost cu moș Costache de la redacție decât un pahar de vin de Rin cu Carp. De aceea se strânsese în calcarul lui, și ședea, mai la o parte, răsfoind o revistă germană.

Carp și Maiorescu veneau de la Cameră, unde, în discuția revizuirii eventuale a articolului șapte, Maiorescu rostise cu ponderația lui obișnuită de formă un discurs cu aceleași idei, pe care le exprimase și în polemica împotriva școalei Barnuțiu. Există, negreșit, o chestie evreiască, dar ea există numai din vina noastră, pentru că nu muncim și nu ne organizăm. A proceda prin izgonirea evreilor și a străinilor, cum cerea Barnuțiu, era o aberație. Mijloacele violente nu duc la nimic; nu trebuie să izgonim pe evrei, ci să ne ridicăm noi pentru a le neutraliza acțiunea. Primea, așadar, revizuirea Constituției, deși recunoștea că devenise mai anevoioasă din pricina ingerinței Alianței israelite; exagerațiile naționaliștilor noștri, ca și cele ale evreilor din străinătate, nu puteau decât complica rezolvarea pașnică a unei probleme atât de gingașe.

Ca aproape toate ideile politice, și aceste idei îi aparțineau de fapt lui Carp, deși nu mergea atât de departe ca dânsul și avea chiar să se despartă un moment. Carp nu pierdu ocazia de a-l aproba, și întări în felul lui, în formule imperioase:

— E ce am susținut întotdeauna; de voim să scăpăm de evrei, nu este decât un singur mijloc: să muncim și să ne civilizăm. În loc de restricții împotriva lor, să stăvilim funcționarismul și să creiem democrația muncii.

Dacă toleranța părea firească în gura lui Maiorescu, om ieșit dintr-o clasă de intelectuali, el însuși intelectual, și profesionist liber, plin de liberalism filosofic, ea părea ciudată în gura lui Carp, feudal moldovean, adică de două ori antisemit; prin naștere, și prin faptul că fusese crescut în mijlocul antisemitismului junkerilor prusaci. Eminescu lăsase revista, pe care o răsfoise până atunci cu mintea absentă; melcul se destinsese încetul cu încetul, își scosese coarnele din căsuța lui de calcar; ascultase totul. Tăcut, sfios și indiferent aproape la toate discuțiile în mai mulți – în anumite chestii, avea însă convingeri atât de tari încât, ca printr-un resort, îl scoteau din rezerva obișnuită; trecând peste orice considerație, el nu mai vedea atunci oamenii, ci problemele ce-l pasionau. Sculându-se în picioare, se apropie de mijlocul odăiei, sub policandru.

— Eu nu sunt de părerea domniilor voastre, rosti calm.

— Da? izbucni Carp, măsurându-l mândru prin monoclu. Car va să zică nu ești de părerea noastră!

Apoi întorcându-se spre ceilalți:

— Poeții și chestiile sociale.

Ca și cum n-ar fi auzit, și n-ar fi văzut pe nimeni în jur, Eminescu se îndreptă spre un interlocutor imaginar mai întâi potolit și apoi tot mai cald.

— Mecanica socială a domniilor voastre e o mecanică teoretică, din cărți, bună pentru alte țări, unde chestia evreiască e o chestie secundară. Ideologia evoluționistă a domniilor voastre derivă din Buckle și alți cugetători apuseni; e ideologia liberului joc al forțelor sociale fără intervenții din afară. Sunteți împotriva revoluției și sunt și eu; sunteți pentru progresul încet, evolutiv, pentru creșterea de la formă la fond, și sunt și eu; de aceea mă și prenumăr ca unul din membrii grupării junimiste și, sub o formă sau alta, din anii studenției, de la Viena, timp de aproape zece ani, am militat la revistă sau la ziar sau prin liber grai, alături de domniile voastre. Țin să vă mai afirm o dată că nu sunt alături și în această chestie, care nu e o chestie de experiență socială, ci pur și simplu de ordin național. Nu mă pot da deci la o parte și să aștept ca să văd, ce are să fie peste zece sau peste o sută de ani; în acel moment, se poate întâmpla ca poporul român să nu mai existe – ceea ce nu pot îngădui, de dragul liberului joc al forțelor sociale. Domniile voastre spuneți: să întărim pe români ca să lupte singuri împotriva evreilor. E procedeul cel mai științific strict fenomenalist, așa cum s-a procedat în occident. Dar problema se prezintă acolo altfel decât la noi. E ca și cum aș spune: nu trebuie să mă ocup cu distrugerea microbilor, ci cu întărirea organismului pentru a reacționa împotriva invaziei microbiene. Teoretic, da; procedarea e sănătoasă și logică; dar când infecția e urgentă, nu mai am timpul să întăresc organismul; dacă nu iau măsuri imediate și radicale de distrugere locală, pacientul moare înainte de a-i fi îmbunătățit starea generală. Aceasta e poziția chestiei evreești la noi: bune sunt măsurile domniilor voastre și potrivite tuturor normelor oamenilor sănătoși ori ușor atinși; sunt însă cu totul ineficace în faza actuală a poporului român. Căci, domnilor, poporul român tânjește, pur și simplu; aceasta vă o spune un poet, vrednic de a fi disprețuit, dar și un statornic cu masele, din sânul cărora s-a ridicat și în sânul cărora trăiește. Să li se dea drepturi evreilor, voiți domniile voastre? Drepturile se câștigă pe baza calităților dovedite, fie în apărarea cu sânge a țării, fie în propășirea culturii, fie în păstrarea instituțiilor strămoșești.

Se opri o clipă, pentru a-și relua respirația. Maiorescu își păstra atitudinea solemnă, și își cerceta vârful ghetelor; Carp, încă arogant, își învârtea monoclul pe un deget al mâinii stângi, iar două degete ale dreptei și le trecuse printre nasturii vestei puțin descheiată; dădea din cap cu aerul de a spune „ce gugumanii”! Cu ochi mari, enormi, Mite privea admirativ spre vorbitor. Nu-i venea să creadă că omul atât de blând, de sfios, de rezervat, de absent, și mai ales, atât de indiferent față de existența sa individuală și, în general, față de existența întregului neam omenesc, putea să devină atât de pătimaș în toate problemele naționale, cu o pornire ce-i punea bărbăție în glasul șovăielnic de obicei, flacără în ochi și chiar o duritate în expresie împinsă până la ferocitatea omului rău și crud. Eminescu își încheie invectiva:

— Să ne amenințe, că doar n-o să ne aplecăm urechea la ei, când e la mijloc siguranța noastră; nu ne speriem noi de campaniile presei internaționale, nici de declamațiile oratorilor idealiști; nu ne speriem nici de cozile de topor ce ar putea găsi chiar printre noi, când e vorba să ne curățim neamul de paraziți.

Ar fi continuat, dar roș, congestionat, iritat, ca și cum ar fi văzut o aluzie la dânsul, amenințător chiar, Carp se apropie de poet, sub policandru, unde se afla; își înțepeni monoclul în ochi și cătă la el, o secundă, două, mai multe, și tot mai încordat; urmărindu-i, ochii tuturor se îndreptară pe linia razei lui vizuale ațintită spre gulerul hainei poetului care, în așteptarea unei izbucniri, rămase mirat de suspendarea vorbei și încordarea privirilor, și, sub protecția atenției obștești, cătă și dânsul spre gulerul hainei în timp ce, întorcându-i spatele, Carp îi zvârli trufaș în obraz:

— Dacă e vorba să ne curățim de paraziți, sunt alți paraziți mai primejdioși decât evreii.

De desuptul gulerului ieșise, în adevăr, afară și se primbla acum domol și tacticos pe fața lui exterioară – o ploșniță. Poetul o văzu – într-o secundă, printre pleoapele lui pe jumătate oblonite i se arătară crâmpeie din trecut. Se regăsi la Blaj, unde dormise, la întâmplare, pe câmp, în fân, lângă lacul Chereteu sau în podul plin de paie al grajdului seminarului, cu ghete rupte, cu hainele prăfuite și pline de necurățenie, mâncând din pomana altora; se văzu apoi pe drumul Sibiului, la gât cu un mic rest de cămașă neagră, cu pieptul de sus până jos gol, cercând mereu să-și acopere pielea cu o jachetă ruptă pretutindeni, zdrențuită de la mâneci până-n coate și cu niște pantaloni la fel de zdrențuiți; se mai văzu la Giurgiu, în port, răzând banițele pline cu o râzătoare de fier, cu niște pantaloni de dril albaștri și cu o haină aruncată pe trup, fără cămașă, fără ciorapi; se revăzu apoi prin toate mansardele, ruinile, podurile, gangurile, șurile, chiliile sumbre, pe unde fusese silit să-și adăpostească oasele trudite în peregrinările lui de școlar, de student, de actor; la toata mizeria lui ambulantă de mobile roase, de cărți vechi, de insecte mutate din mahala în mahala, la sfântul Dumitru și la sfântul Gheorghe – și atunci, în fața atâtor amintiri și peisagii cenușii și uniforme, îi scapără în gând o vorbă:

— Neamul nevoiei!

În altă secundă privi la cei de față: Carp, feudalul cu șase mii de fălci, trăit în puf și lux, îl disprețuia probabil și-l privea de sus prin geamul monoclului; la fel și ceilalți ieșiți din burghezia bogată, neștiutori de mizerie, oameni ce nu se culcaseră niciodată în paie. Avu o clipă de amărăciune, din care își reveni repede; se însenină și calm, în chipul cel mai firesc, făcu vânt cu degetul insectei de pe guler pe covorul persan al odăii. Urmă un moment de panică. Mite abia își putu stăpâni un țipet de spaima; doctorul rămase încremenit. Maiorescu începu a-și examina propria-i haină, singur Carp rămase sfidător cu degetele petrecute prin mânecile vestei. După o scurtă înmărmurire toți se feriră apoi ca în fața unei primejdii, a unei molime. Cu privirile lui leneșe, poetul păru a înțelege scena; panica tuturor îi trezi o bucurie interioară, ce-l ridică peste situație. Se înclină ușor, își luă rămas bun și plecă, nu fără a fi auzit pe scară, prin ușa întredeschisă, pe Maiorescu frazând cu vorba lui impecabilă:

— Doamne, și Eminescu ăsta prea vrea să se arate boem cu orice preț!…