V

Poetul se găsi în uliță, ușurat, voios aproape și păși cadențat ca după un regiment cu muzică militară. Nu se gândea la scena de adinioară decât pentru a se întreba:

— De ce s-o fi speriind cu toții așa de ploșnițe? Li se face, de bună seamă, o nedreptate, pe care e de mirat că n-a răzbunat-o cavalerul tristei figuri. Ploșnița e odioasă și numai vederea ei, la altul, și deci inofensivă, produce dezgust și panică, pe când, dimpotrivă, puricele e simpatic, deși în realitate, ploșnița e un dobitoc molcom, cu care te înțelegi mai curând, în timp ce puricele e prin esență neastâmpărat; un singur purice irită mai mult decât o armie de ploșnițe; e de ajuns să se strecoare numai unul în cămașă, ca să n-ai liniște o zi întreagă: când îl simți pe gât, când e pe picior și nici nu-l poți prinde în cutele cămășei sau hainei; ploșnița, dimpotrivă, e discretă, greoaie și ușor de găsit și ucis.

Se mai gândi asupra lucrului cu atenția cuvenită unei chestiuni de interes științific.

— Nedreptatea vine de acolo, că puricele e sprinten, și voiciunea dă impresia inteligenței; ticăită și obeză, ploșnița nu poate fi simpatică.

Atitudinea săltăreață și voiciunea lui Carp îi treziră imaginea purecelui; comparația îl făcu să râdă, și-i abătu gândul de la întâmplarea lui. O uitase aproape; iuți pasul de frig și intră la Hugues. Străbătu cafeneaua repede, fără să se uite într-o parte sau alta, spre fundul sălei, la masa unde obișnuia să se așeze, când nu voia să se încurce la vorbă. Alături, Rocneanu privea tăcut în fundul ceștei de cafea; un bătrâior, încă destul de îngrijit, mic, puțin adus de spate, cu mustață sură, cu fruntea dezgolită; o înfățișare de om cuminte, așezat, meditativ și chiar filosof. Nu se știa ce face și din ce trăiește; venea la cafenea și dimineața și după amiaza și seara; cerea o cafea, o bea tacticos și rămânea apoi de privea tăcut în fundul ceștei, cu o încordare liniștită a feței, ca și cum ar medita la vreo problemă filosofică. Era totdeauna singur; nu discuta cu nimeni și nu răspundea decât întrebat.

Eminescu îi aruncă în treacăt:

— Ei, nene Rocnene, când ai să extragi odată din fundul ceștei împătrita rădăcină a rațiunii pure?

Rocneanu își întoarse privirea blândă spre poet: dădu din cap fără să zâmbească, în atitudinea lui Archimede surprins de legionarii romani în mijlocul calculelor geometrice.

— Ori poate dumneata, nene Rocneanu, citești în cafea destinul omului?

Rocneanu nu mai dădu nici din cap. Ci continuă să privească atent în drojdia groasă.

Pe Eminescu bătrânul îl atrăgea și-l speria: îl atrăgea liniștea, blândețea inofensivă, înțelepciunea întipărită pe fața lui calmă, într-un cuvânt, ataraxia budistă, pe care o căutase în lecturile lui de tinerețe; omul își găsise liniștea lăuntrică în contemplația drojdiei cafelei. Îl privea însă cu spaimă pentru că în apatia lui, în indiferența și completa lui izolare față de viața din afară, în mijlocul unei cafenele pline de larma oamenilor, a țipetelor stridente ale alămurilor, el își descifra propria lui apatie și izolare împinse la concluzia lor logică. Unde îl puteau duce altundeva sila de oameni, dezgustul de a reacționa, indiferența față de orice clasare și nepăsarea față de grija persoanei sale fizice, decât spre acest nihilism? Apariția lui Rocneanu la masa cafenelei îi deschidea și perspective mohorâte; n-ar fi voit să sfârșească și el privind ceasuri întregi în drojdia cafelei. Îi fu silă și plecă.

Afară, pe trotuar, i se păru că un evreu bătrân, tremurând într-un pardesiu subțire, îl tot măsura cu ochii și i se tot învârtea în jur; când îl țintui bine cu privirea în dreptul unui felinar, se apropie de dânsul.

— Mă rog, spuse el, să nu fie cu bănat, da’ nu-i fi mata conu’ Mihăiță, băetu’ lui conu’ Gheorghieș de la noi de la Ipotești.

Eminescu tresări. Nu-i spusese nimeni Mihăiță până acum. Zâmbi:

— Conu’ Mihăiță nu sunt, că nu mi-a spus nici mama așa, dar băiatul lui conu Gheorghieș de la Ipotești, de bună seamă, sunt chiar eu. Dar dumneata cine ești?

— Cine’s iu? Vai și amar de mama me! răspunse bătrânul, luându-se de cap cu amândouă mâinile, ca și cum ar fi vrut să se lovească de pereți. Cine’s iu? Așa m-am schimbat, că nu mă mai cunoaște nici conu’ Mihăiță!

Poetul îl privi lung, îl măsură fără să-și amintească cu siguranță.

— Ce, nu-ți mai amintești, coane Mihăiță, de când îți aduceam turtă dulce, și de sărbătorile noastre îți aduceam și humântaș făcut de Ida… Cum m-ai uitat, coane Mihăiță, că iu într-o vreme, când erai mata numai de o șchioapă, am ținut și accizul băuturilor spirtoase la Botușeni cu conu’ Gheorghieș, tataia matale.

Poetul se lumină.

— Nu-i fi dumneata Nusăm Cucoș de la Botoșani?

— Ba chiar el! bătu-l-ar Dumnezeu să-l bată, că tare trebuie să fi îmbătrânit, de nu l-ai cunoscut mata, că-s doar de o vârstă cu conu Gheorghieș, și l-am văzut și săptămâna trecută, că venise la târg pentru o poliță, și nu știam că o să te întâlnesc pe mata, că-ți dam complimente de la el. Se ține bine conu’ Gheorghieș, nu se dă; ci, da’ nu mai e așa ca înainte, când trăia biata coana Raluca. Nu că era mamaia matale, da’ așa nobilă femeie nici c’am văzut! Când eram cupil. Am fost și de casa lui conu’ Vasile Jurașcu, din Joldeșți, ce om de ispravă! Unde mai sunt azi așa boeri! Da’ știi mata, coane Mihăiță, că și Ida me s-o prăpădit și am rămas și iu ca conu Gheorghieș, fără gospodină acasă, ca vai de capul meu.

— Mi-aduc acum aminte de jupâneasa Ida, domnule Nusăm, cum să nu-mi aduc, dar pe cine căutai dumneata în fața cafenelei, de te tot învârteai în sus și în jos?

— Chiar pe mata te căutam, coane Mihăiță.

— Pe mine? cum pe mine? făcu mirat poetul ca de o glumă.

— Pe mata ori pe alt boer de la Botușeni, ori de la Moldova, că-mi spuneam iu că într-o cafenea așa de mare trebuie să pice și vreun boer de la noi – că a dat beleaua peste-mine, coane Mihăiță, și Dumnezeu mi te-a scos în drum. Să vezi ce-am pățit. Am venit ieri cu niște necazuri de ale mele – că ți-oi povesti și de ele, și azi într-o îmbulzeala pe Șelari, mi-a furat nu știu cine punga de am rămas fără niciun creițar.

Eminescu stătu puțin pe gânduri; acum își amintea bine de evreul înalt, roșcovan, pe care-l văzuse adesea în copilărie prin curtea de la Ipotești, un misit de cereale; om bun, cu dragoste de copii; când venea cu docărașul, îl primbla și pe dânsul o bucată de drum; își aducea aminte și de humântașul triunghiular cu magiun, care-i plăcea atât. Buzunarele lui Nusăm erau pline de roșcove și de stafide, puse de Ida pentru copii. Murise și biata Ida cea groasă, murise și mama Raluca; murim cu toții.

Poetul se pipăi discret pe buzunare; își făcu în minte o socoteală, de cum sta cu avansurile de la Timpul și spuse domol:

— N-avea nicio grijă, domnule Nusăm, că o să facem noi cum e mai bine.

Bătrânul se repezi la mâinile poetului, ca și cum ar fi voit să i le sărute.

— Din mare belea mă scapi, coane Mihăiță; să-ți ajute Dumnezeu, că, pe urmă, ne socotim noi cu conu’ Gheorghieș.

— Dar unde ai tras, domnule Nusăm?

— Apăi de tras, am tras iu la otel Patria, da-i vorba ca nu mă pot duce acolo, că n-am cu ci plăti.

— Nu te îngriji de asta, dar cât mai ai de rămas la București?

— Apăi știu iu?, iu zic să stau vreo două trei zile până ce-oi scăpa de năcazul aista.

— Atunci, uite ce, e mai bine să nu mai rămâi la otel ca să te coste bani; vino la mine. Mi-i povesti pe drum ce e și cu chestia dumitale.

— Ci om nobil ești mata, coane Mihăiță. Da’ toți boerii de la Moldova sunt oameni de treabă și ne ajută la nevoie, nu ca aiștia de pe aici.

Porniră împreună la hotel Patria, de unde ovreiul își luă calabalâcul. Pe drum îi povesti necazul. Chestia domnului Nusăm nu era prea complicată; avusese un fecior, pe Haim, cârciumar, care, îmbolnăvindu-se, își închinase cârciuma altui ovrei; folosindu-se de boala lui, chiriașul se învârtise de trecuse patenta pe numele lui; Haim murise acum, și nevasta se trezise fără dreptul de cârciumă. Eminescu îl asculta și zâmbea; chiar în acea zi scrisese la ziar: „Trebuie să cunoaștem exploatarea săteanului din Moldova prin manoperele uzuare, prin beție, ca să înțelegem, pentru ce el, nu numai n-a înaintat, dar a dat înapoi; pentru ce el ni se înfățișează abătut ca un idiot fără viață și fără plăcere pentru viață”.

— Uite ce, domnule Nusăm, reluă el, eu nu-s cine știe ce pe aici pe la București, dar tot cred că pot să te ajut. Să mergem mâne la Ministerul de Finanțe și să vedem dacă o putem scoate la capăt.

— Coane Mihăiță, ci om nobil ești mata! nu mai contenea bătrânul.

O luară pe micile străzi negustorești în pantă, ieșiră prin Piața sfântului Gheorghe, trecură pe la turnul Colței, și răzbiră pe acolo, unde e astăzi statuia lui Rosetti se opriră în fața unei mănăstiri înconjurată de ziduri ruinate și cu un șir de chilii dărăpănate în fund.

Evreul sări speriat îndărăt, cercetă zidurile, cercetă turlele și dădu din cap a mirare.

— Vai de mine, coane Mihăiță, da’ aiasta e curată mănăstire; ci să caute un ovrei ca mine la mănăstire? Da’ ci mata stai la mănăstire?

Poetul zâmbi și tăcu.

— Coane Mihăiță, mata râzi poate de mine? se văicări Evreul mușcat de îndoială asupra intențiilor lui.

— Nu te speria, domnule Nusăm, că nu te spurc. Aici a fost odată mănăstirea Caimata, dar acum nu mai este, nu vezi că-i numai ruină? N-au rămas decât chiliile din fund unde stau chiriași.

Evreul se tot uita la ziduri și la „conu Mihăiță” doar o da de adevăr.

— Hai, domnule Nusăm, nu te tot zbuciuma cu gândul; că nu-i nimic.

Evreul își făcu inimă, dând mereu din cap.

— Da’ cum ți-a venit, coane Mihăiță, să stai în chilii de călugări?

— Uite, așa mi-a fost dat mie.

Pășiră pragul porții într-o curte întunecoasă, plină de noroaie și de bălării înghețate; din loc în loc câteva pietroaie trăgeau o cărare mai mult imaginară.

— Ia-o pe pietre, domnule Nusăm, să nu te umpli de noroi…

— Iata că o iau, consimți evreul căutând să-și păstreze echilibrul.

— Ține-te bine; dă mai bine mâna încoace; așa! Ei, acum sari pe piatra asta…

Evreul se opinti, sări și nimeri într-o baltă de se împroșcară amândoi.

— Nu prea ești tare la sărit, domnule Nusăm, glumi poetul.

— Cum să fiu tare, dacă aici e mai beznă ca la noi în mahalaua Broscăriei?

— Ei, acum mai ai numai o săritură și gata…

— Mai lasă-mă să-mi trag sufletul, se rugă evreul instalat pe o piatră mai mare.

Dădea din cap și nu-și venea în fire:

— Da’ di ci te-ai mutat, coane Mihăiță, aici la mănăstire? insistă el pentru a treia oară.

— Apoi se vede că trag a biserică, glumi poetul, că de aici mare lucru să nu ajung la mănăstirea Neamț.

— Nu grăi așa vorbă, coane Mihăiță…

— Ei, acum, încetișor, domnule Nusăm, că am ajuns la palatele mele. Vezi că te-ai speriat degeaba? Bagă de seamă însă că sunt cinci trepte de piatră; una e ruptă și trebuie să sări puțin.

— Iarăși! gemu evreul.

— Așa. Una… două… Ei, acuma e acum… hopa! Iată că am ajuns în cerdac… Ia privește, domnule Nusăm, parcă am fi la Agafton, dar nici la Agafton nu e așa mândrețe de cerdac. Stai, domnule Nusăm, acum că ai ajuns, nu zburda, nu te duce mai departe, că e o scândură ruptă și te pomenești că de data asta sari îndărăt fără să vrai. Așa, bun… vino încoace și privește în jurul dumitale. Tot ce vezi sunt curțile mele…

Nu se vedea, firește, nimic; beznă pretutindeni, zloată urâtă și vânt suflând a pustiu.

— Ei, acum încetișor, domnule Nusăm, să intrăm în chilia sfântă… Pe baba Luța n-o mai scol, că o fi trudită și ea și e tocmai la celălalt capăt al chiliilor. Dar să văd de mi-a primenit apa…

Aprinse un chibrit, două, trei și cătă la un cofei așezat la ușa unei sălițe înguste.

— Ei bat-o s-o bată necuratul de babă! A uitat să o primenească; e tot stătută de dimineață. A prins și mușiță. Apleacă-ți acum capul că intrăm în casa Domnului, că acolo se intră cu capul plecat; să nu te împiedici pe pragul de jos, că-i puțin mai înalt, dar nici de cel de sus, că-i puțin cam jos, ca pentru oameni cucernici.

Străbătură o săliță lungă și umedă și apoi, pe dreapta, descuie o ușă:

— Iată că am ajuns, domnule Nusăm. Acum zis a Domnul să se facă lumină și lumină s-a făcut.

Frecă un chibrit umed și aprinse o lampă de pe masă; în conul slab al luminii, evreul să uită speriat în jur: două odăi boltite, dând una în alta, fără ușă între dânsele: în prima, o masă, un scaun, un pat învălmășit, o canapea și pe masă, pe jos, pe fereastră, după sobă, pe scaun, cărți, reviste, hârtii răvășite; cealaltă părea o magazie: un dulap cu oglindă spartă, un lighean de tinichea cu ibric, o oală de noapte în mijlocul odăii, boccele aruncate unele peste altele, nedesfăcute încă și pretutindeni, claie peste grămadă, mormane de cărți. Evreul stătea cu mâna la gură și privea dând din cap…

— Vezi, dumneata, domnule Nusăm, se simți obligat poetul să lămurească, în chiliile astea nu-s decât de două luni, așa că n-am avut timp să-mi desfac boccelele, și poate că mă mut de sfântul Gheorghe și ar fi o trudă zadarnică. Ei, acum să te instalăm; dar ce ai înlemnit cu mâna la gură, domnule Nusăm? Te temi să nu-l vezi pe dracul răsărind în vreun colț!… N-avea nicio grijă, că doar aici e lăcaș sfințit.

Evreul se scutură, dar nu-i veni să răspundă. Poetul îl îmbie voios:

— Scoate-ți, paltonul, domnule Nusăm… Ori, mai bine nu ți-l scoate, să nu-ți fie frig, că, vezi dumneata, n-am început să fac încă foc, că nu mi-au trimis argații lemne de la pădurile mele. Șezi: aici e patul și dincolo canapeaua; eu în pat și dumneata pe canapea; așternut, ca la om singur, n-am, dar tot ți-oi da o pernă ca să-ți odihnești capul.

Evreul sta prostit cu pălăria în cap, cu pardesiul pe ei. Nu-i venea să creadă; într-un târziu își luă inima în dinți:

— Da’ gospodină n-ai, domnule Eminovici?

Îi pierise pofta de a-i mai spune „coane Mihăiță”, și așa îi știa el neamul de la Ipotești „Eminovici”. Poetului nu-i scăpă trecerea bruscă de la „coane Mihăiță” la „domnule Eminovici” și îi înțelese tâlcul; omul se îndoia asupra lui și poate că pentru dânsul nu mai era „un boer chiar așa de nobil”. Zâmbi și răspunse:

— Atât îmi mai trebuia, domnule Nusăm, o gospodină, că încolo, după cum vezi, toate le am! Acum, îi fi trudit; uite perna (îi aruncă una din pernele lui); întinde-te ca la dumneata acasă și te culcă, dar tot să-ți dau ceva să te învelești.

Trecu în odaia de alături și luă de pe o ladă brașovenească o velință, pe care o aruncă pe canapea. Evreul se întinse iar poetul se așeză la masă cu lampa ce fumega.

— Eu mai am câte ceva de scris, dar dumneata fă-te că nu vezi; întoarce capul spre zid și dormi de poți.

Lui Nusăm nu-i era însă de somn. Se uita mereu spre poet și se tot gândea cum să înceapă vorba și șovăia; într-un târziu îndrăzni:

— Ci faci mata aici la București, domnule Eminovici?

— Apoi ce să fac, domnule Nusăm? Ia cam ceea ce faci și dumneata la Botoșani…

— Cum așa? sări ars evreul.

— Chiar așa cum îți spun. Slugăresc la boeri ca și dumneata.

— Vai de mine, domnule Eminovici, dar cum slugărești mata la boeri? Ce fel de vorbă îi aiasta.

— Slugăresc scriind la ziarele lor. Înjur pe unul, laud pe altul, mai mult după cum îmi cântă ei.

— Mare minune! îngăimă evreul.

Cum poetul părea însă că vroia să scrie, tăcu. Se uită în tavan, dar tot mai spuse îngrijorat:

— Da’ oare mi-i putea face ceva cu patenta lui Haim? Că mare necaz e pe nevasta lui.

— N-avea nicio grijă. O să facem ce s-o putea.

Evreul se întoarse cu fața la perete. „Ce s-o putea? se gândi el. Nu e mult”. Eminescu se puse să sfârșească articolul început. Își aminti de tot ce-i spuseseră Maiorescu și Carp; se uită și la omul de ispravă de pe canapea, ce-i aducea turtă dulce și roșcove, când era copil. Își muie pana în călimară și își muie și sufletul încheind:

— „Precum un râu de munte îneacă, nefiind supus voinței determinante a omului, pe când cu albia regulată, el poartă vase și devine un izvor de înavuțire pentru câmpiile ce le petrece, astfel și un element etnic, care ar lăsa curs liber numai instinctelor sale ar fi periculos, pe când abătut în albia unei munci liniștite și productive, ar deveni folositor patriei lui adoptive și, cu vremea, ar ține poate la pământul ei sfânt.”

Se întrerupse:

— Domnule Nusăm, n-ai adormit încă?

— Nu.

— Spune-mi, te rog, ai putea dumneata ține la pământul sfânt al țării noastre?

— Iu? făcu evreul. Cum să nu țiu? Numai că nu mi-l dă nimeni.

Poetul zâmbi și continuă:

…„Tot cu atâta tragere de inimă ca și urmașii acelor războinici păstori cu puternice și încăpătoare cranii, cu care au cuprins câmpiile Moldovei și ale Țării Românești”…

Puse tocul și privi spre canapea; nu era nicio primejdie. Capul turmentat al lui Nusăm Cucoș n-avea cum să devină unul din imaginarele cranii puternice și încăpătoare ale războinicilor lui Radu Negru și Dragoș Vodă. Părea totuși mulțumit că în cinstea lui Nusăm, misit de cereale din Botoșani, deschidea perspective mai vesele evreilor printre noi… Își propti apoi capul între mâini și își închise ochii; pe retină i se zugrăvi o casă gospodărească cu trei tei dinainte.

O odaie mică, scundă, curată și apoi alta mai mare, cu pereții văruiți proaspăt, cu perdele albe lăsate jos.

Miros de sulcină, de levănțică; podele de curând unse cu lutișor galben; la dreapta două divanuri cu macaturi și saltele de lână roșii și verzi; țesături de casă. Între ferestre o masă cu cărți, o lampă mare cu sfeșnice de argint, și un serviciu de porțelan de cafea. Cu puțina lui știință de carte, tatăl său se învrednicise să-și ridice așa casă, și să chivernisească o familie de zece suflete, pe când, el, după atâta trudă și învățătură, era silit să trăiască prin chilii umede de mănăstiri ruinate… I se aburi privirea.

Pe canapea, Nusăm nu-și afla odihnă. Nu se dumeria.

„Cât de rău a ajuns băetul lui conu’ Gheorghieș, un boer așa de ispravă! Un copil care a învățat și la Viana și la Berlin” își tot zicea dânsul. El era om sărac, un misit cu o droaie de copii și ce chilotă îi adunase Ida în casă!… ce perne, ce oghialuri, toate de puf de gâscă! Vai de bietu’ conu’ Gheorghieș că n-a avut și el parte de băieți!… Se mai gândea și la patenta lui de la Finanțe. Cum are să i-o obție domnul Eminovici, care nici n-a putut să-i dea un oghial?!… Își pusese în minte să răscolească mâine tot Bucureștii, doar l-o găsi pe conu’ Costică Bobeică: „aista-i boer, nu glumă” și se întoarse cu fața spre poet, care-l privea cum se zvârcolește.

— Te-o fi mâncând ceva, domnule Nusăm?

— Cine să mă mănânce? se sperie evreul.

— Văd că te tot răsucești.

— Gândurile, domnule Eminovici, gândurile.

— Lasă-le în colo, domnule Nusăm, că nu-s bune la nimic. Eu mă temeam că te pișcă vreo insectă.

— Ce insectă să fie? sări ars evreul.

— Ia vreo ploșniță, că altceva nu poate da fie…

— Cât despre aista, n-am nicio grijă, se potoli evreul, îs deprins iu de la Botoșeni cu ele. Că n-o fi pe aici altele decât cele de la noi?

— Sunt tot la fel… Dar, vezi, unii se sperie de ele; uite, bunăoară, domnul Carp îmi spunea că trebuie mai întâi să ne scăpăm de ploșnițe și pe urmă de evrei.

— Conu Petrache Carp? sări din nou evreul.

— Da.

— Conu Petrache Carp de la Țibănești, care o fost și ministru?

— Chiar el.

— Și mata ai stat de vorbă cu conu’ Petrache Carp? se minună el tot mai mult.

— De ce nu? Uite chiar astă seară, înainte de a ne întâlni, îmi spunea că trebuie să li se dea drepturi evreilor.

Pe Nusăm Cucoș nu-l interesa însă în momentul acesta chestia revizuirii Constituției; el nu se gândea decât la patenta lui Haim. Nu-i venea să creadă ce auzea.

— Ci vorbești, coane Mihăiță, făcu el, mieros și slugarnic, mata cunoști pe conu Petrache Carp, un om așa de mare?

— Îl cunosc.

— Nu di geaba ai învățat mata pe la Viana!

O să-i spun și lui conu’ Gheorghieș, că are să-i facă așa plăcere.

Se mai învârti el pe canapea și nu-și afla locul. Nu mai avea nevoie să caute pe conu’ Costică Bobeică. Se întoarse din nou:

— Și ci spunea conu’ Petrache Carp de patenta mea?…

— Care patentă?

— M-o luat gura pe dinainte, coane Mihăiță. Ci spunea el de ploșnițe și de evrei?

— Spunea că ploșnițele sunt mai primejdioase decât evreii.

— Tot grija lor să o am!

— Nu așa, domnule Nusăm? Vezi că ne înțelegem? Dar nu-i toată lumea ca noi. Ai auzit dumneata de Ludovic al XIV-lea?

Evreul se gândi o clipă.

— Nu era el un împărat la nemți?

— Cam așa ceva, dar nu la nemți, ci la franțuzi, și era așa de mare că lumea îi spunea că strălucește ca soarele. Ei bine, domnule Nusăm, nu mi-i crede, dar în palatul lui numai de marmoră, de oglinzi și de cristale, nu-și afla locul de ploșnițe. Noaptea, când nu putea să doarmă, își lua plapoma în cap și umbla ca strigoii prin sălile curților lui.

— Ei, bată-l pustia, făcu evreul. Și dacă era împărat, trebuia să se țină așa de mare?

— Uite așa și domnul Carp, nu poate de supărare când vede o ploșniță.

— Zi-i om cu nazuri, coane Mihăiță, că așa-s toți boerii mari.

— Ei, dar s-a făcut târziu, cu vorba noastră. Să stingem lumina și să ne culcăm. Nu te mai gândi la patentă că se face…

— Se face, coane Mihăiță?

— Negreșit. Și acum noapte bună, domnule Nusăm.

— Cum să nu fie bună, coane Mihăiță, când n-o să mă mănânce gândurile, cum mă mâncau adinioară?