X

Nu apucă să facă decât doar câțiva pași și, din partea cealaltă a maidanului, o umbră masivă se apropie amenințătoare.

— Oprește, că trag, se auzi glasul gutural al unui om cu bățul întins pușcă.

— Mâinile sus! repetă glasul.

El se opri; după atitudine și intonație recunoscuse pe Caragiale. De n-ar fi fost surprins într-o situație delicată, întâlnirea i-ar fi plăcut; din convingerea că fusese prea brutal cu un prieten vechi, îl iertase și ținea chiar să-și răscumpere plecarea grăbită; uita și ierta repede, pe când Caragiale nu regreta nimic și ducea până la capăt o atitudine odată luată. Întâlnirea îl aruncase, așa dar, din nou într-o poziție de inferioritate față de verva nemiloasă a satiricului.

— Și așa, mă, intră el brutal în subiect, te supărași de parcă te-aș fi pârlit pe sub coadă. O luași razna prin ziduri, numai să scapi de întrebare mea, ca și cum ar fi fost în joc onoarea infantei Spaniei, pe care te temeai să n-o compromiți, în timp ce tu o faci de ocară chiar față de gardist, că doar l-am auzit dând alarma și l-am văzut fugind după tine ca după vagabonzi…

Și după ce-și mai trase răsuflarea:

— Să nu crezi că te-am urmărit, deși o meritai, că mult mi-ai sfârâit inima cu țâfneala ta. Află, geanabetule, că pe aici mi-i drumul, chiar prin fața ferestrelor infantei de las Mercedes.

— Ascultă, Iancule, încercă el să-l oprească.

— Niciun Iancu, înțelegi? Niciun Iancu! ripostă Caragiale energic, ca și cum ar fi scos o sabie din teacă… Ce să ascult? N-ascult nimic. Stai smirnă și ascultă-mă tu până la sfârșit, că multe am pe suflet, de nici nu știu cum să încep.

Se trase un pas deoparte; îl măsură de sus până jos, fierbând și căutându-și începutul, până ce izbucni:

— Bine, mă, ne faci nația de ocară, cum ai spune tu la gazetă! Ce suntem noi, gușați sentimentali! Mi-e milă de tine, căci te admir. Doi scriitori mari are țara asta: tu și cu mie. Nu protesta, că așa e. Dacă nu ne-om admira noi, apoi, cine are să ne admire? Odăiașul de la redacție ori poate „domnul” Maiorescu?

Ca la teatru izbucni într-un râs gros, sardonic:

— Știi că-mi place domnia-sa domnul Titus Maiorescus, vir academicus, rector magnificus… și nu mai știu ce… Ascultă-mă pe mine, ăsta e un iezuit cu un ochi la slănină și altul la făină. Vrea să împace și capra și varza. Oftează cu noi și se înfundă în toate fotoliile oficiale ale statului… Universitate… Academie… Parlament… ministere. Că ia spune-mi tu: judecată estetică e asta? Având în vedere și ținând seama de faptul că, în sfârșit, dar, totuși, și până la proba contrarie, domnul Mihai Eminescu e poet, poet adevărat… Spirit critic e ăsta? Laudă e asta? Virilitate e asta? Adevărul – fără: dacă, totuși, în sfârșit, însă, și ținând seama – este că tu ești cel mai mare poet al nostru. Ți-o spune nenea Iancu, care n-a învățat la Viena și la Berlin și nici nu e la Universitate, la Academie, ori în Minister, plătit adică din bugetul țării ca să aibă gust literar și mai ales îndrăzneala opiniei. Urmă n-are să rămână din amintirea damblagiilor de la Convorbiri, azi poeți fără totuși, dar, însă, ținând seama, și tu ai să fii încă privit ca cel mai mare poet al nației astea! O afirm eu și ia notă…

Trăgându-se apoi iarăși un pas și măsurându-l de sus până jos:

— Acum, după ce ți-am spus ce aveam pe inimă despre poet, am tot dreptul să adaug: mare poet, dar mare gușat! Mă și prinde mila de tine, când te văd înghețând pe la geamuri la miezul nopții, așa fără niciun rost. O iubești? își înfipse el, brusc, lancea în inima poetului, care voi să protesteze.

— Nu protesta, mă, că nu te-am întrebat. Spun și eu așa: o iubești? Nu fac personalități, n-o numesc; e nemțoaica asta sau altcineva, n-are importanță: o femeie. Să zicem că o iubești. Ce-ți rămâne de făcut? Intră pe ușă ori, la nevoie, dacă devine cazul, pe fereastră și spune-i în genunchi sau nu…

— Angel radios, îl întrerupse poetul.

— Nu vorbi prostii. Îi spui: „Doamnă, ori Madame, ori Gnädige Frau, după cum e de ale noastre din popor, ori e cucoană, ori nemțoaică. Te iubesc și te vreau.”

— Scurt. Amor republican ca la Ploești: Rică Venturiano la picioarele Zincăi. Bine, Iancule, tu ne confunzi pe toți cu eroii tăi și nu vezi amorul decât ca la mahala. Nu toate femeile sunt Mița Baston.

Caragiale izbucni răgușit:

— Vorbești și tu! În amor, domnule, toate femeile sunt la fel: ce mi-i Mite ce mi-i Mița! Toate procedează la fel; cu fasoane la început și cu „vitrion” la urmă, de nu mai poți scăpa de ele. Bărbatul să fie bărbat; să știe ce vrea și să meargă de-a dreptul la țintă; nu cu scări de mătase, cu versuri leșinate, cu suspine și oftări, cu ochi dați peste cap, cu serenade pe la geamuri și cu toată mizeria sentimentală, cu care ne faceți neamul de ocară. Ștefan cel Mare se iubea cu toate muierile din țara de sus și din țara de jos, iar Vlad Țepeș, de te-ar prinde înghețat pe maidan, te-ar trage în țeapă ca să dea o pildă tuturor stârpiturilor sentimentale, care ne-au umplut literatura de văicăreli.

Întorcându-se apoi din nou, brusc, spre poet, ca și cum ar fi voit să rezolve o chestie personală, și apucându-l de nasturele paltonului:

— Căci, în definitiv, ce cauți, domnule, la miezul nopții pe la ferestrele femeii ca vagabonzii?… O iubești? Spune-i-o; așteaptă-i răspunsul, după cuviința situației, o săptămână, o lună, dar nu mai mult, că ești pierdut; fără melancolie, fără ochi dați peste cap, fără suspine și fără alte nerozii poetice. Cum luneci la declarații sentimentale și analize sufletești, s-a isprăvit; ai intrat într-un ghem de complicații ce paralizează acțiunea. Amorul, domnule, e drumul cel mai scurt între două puncte, între două principii: femininul, principiul moale, flasc, penetrabil; masculinul, principiul tare, dur, penetrant; unul îl pătrunde pe celălalt. Atât; restul e flecăreală. Linia dreaptă înseamnă: „Doamnă, îmi placi și te vreau”. Dar…

Izbucni iarăși într-un râs de teatru, gras, în cascade:

— E un dar. Dacă o vrai trebuie să i-o poți dovedi pe loc. Nu de alta, dar te pomenești că primește fără termene și amânări și fără să-ți dea răgazul să-i spui: „Ascultă-mi mai întâi poezia, pe care ți-am făcut-o astă-noapte, când mă gândeam la tine și te iubeam cu disperare”. Nu zic, mai pe urmă, da; dacă vrei să te arăți galant, în loc de flori, poți să-i oferi versuri; ar fi, ca să zicem așa, recunoștința digestiei. Dar dacă începi cu versuri să știi că nu mai ajungi la digestie.

— Din nenorocire, glumi poetul, intrând în același fel de a vorbi, pe urmă nu-i mai faci versuri.

— Bine, atunci scrie-le înainte, dar citește-le pe urmă. Principalul e să fii prezent la chemare, cu untdelemnul în candelă, ca fecioarele cuminți.

Măsurându-l apoi de sus în jos:

— Acum te ascult și pe tine, dar să nu fii academic și superior ca domnul rector maginificus Titus Maioresculus și nici să nu-mi faci metafizica amorului ca Schopenhauer.

Eminescu rămase puțin pe gânduri; nu știa nici el cum să înceapă. Supărarea îi trecuse; uitase de Mite. Într-un târziu porni încet și metodic.

— De unde îți scoți tu literatura, Iancule?

— Eu? se miră Caragiale. Mi-o scot din ochi și din urechi; la drept vorbind, mai mult din urechi. Aud, ascult, pe toți gușații și-mi ajunge ca material prim.

— Asta înseamnă…

— Ia ascultă, măi, se burzului el, nu mă lua ca la școală cu întrebări și cu răspunsuri.

— Trebuie să plecăm de la un punct stabilit.

— De logica lui Maiorescu?

— De orice logică. În creația ta pleci, așadar, de la obiect.

— Mare lucru!… Se vede că și în discuție ca și în amor îți place să treci pe la geamuri.

— Așteaptă puțin. Procesul creației mele e altul, pentru că eu nu văd, nici nu aud nimic.

— Nu-i fi cumva orb și surdo-mut?

— Aproape. Nu mă aplec în afară, ci înăuntru, asupra mea. Cu alte cuvinte…

— Cu alte cuvinte ești un scriitor subiectiv, că grozav de tipicar deveniși.

— Exact. Legile creației mele sunt cu totul altele decât cele ale tale.

Caragiale izbucni furios cu un joc de coate ce-și fac loc în mulțime:

— Ce-mi tot vorbești de artă și de legile creației? Lasă-le pe seama domnului rector magnificus. Nu mai încurca lucrurile filozofând, că doar nu suntem caraghioși să ne ocupăm de legile creației, aici, în drum, când ne îngheață suflarea în gură. Nu ți-am vorbit de artă, domnule, ci de viață; mai explicit: de dragoste; vino la ea și nu mai umbla pe la ferești.

Eminescu zâmbi serafic:

— Mai am puțin; rămâne să precizezi în ce calitate vrei să judecăm chestiunea?

— Mă iei iar cu întrebările?

— Răspunde.

— În calitate de oameni, bufni Caragiale.

— Sunt oameni și oameni. Ca Lache și ca Mache, de pildă, ori ca Eminescu și Caragiale.

— Noi nu suntem tot oameni? Nu te vei fi crezând zeu?

— Suntem oameni prin atâtea funcții fiziologice comune și printr-un destin comun: moartea. Mai avem, însă, o funcție ce ne deosebește de ceilalți.

— Care?

— Funcția creației estetice.

— Și funcția creației estetice ne împedică de a fi oameni ca Lache și ca Mache?

— Da și nu; mai precis, uneori da și alteori nu. Depinde de natura creației și de aceea ți-am și vorbit adinioară de genuri literare ca la carte.

— Iar amesteci literatura cu viața?

— Literatura pornește din viață, adică din felul cum concepem viața sau cum o trăim potrivit structurii sufletești, care, la rândul ei, depinde de fiziologie; aptitudinile psihice sunt dictate de biologie. Tu ești scriitor obiectiv și trăiești prin ochi și urechi: înregistrezi atitudinile gușaților și le realizezi estetic. Atât. Funcția ta e de a crea obiectiv; dragostea nu intră de loc în compoziția talentului tău; ea poate fi la fel cu cea a lui Lache și a lui Mache, să zicem normală. Vezi o femeie și îți place: „te iubesc și te vreau”. Atât. Exact ca eroii tăi.

— Și tu, adică, faci altfel?

— Firește. Funcția mea este exclusiv lirică; creez din propria mea substanță, din sentimentul și sensibilitatea mea, din îndoială, din teamă, din spaimă, din bucurie, din speranță, din disperare, din suferință, pe care la nevoie mi le provoc singur.

Caragiale îl măsură, bănuitor, prin ochelari.

— Ascultă, măi, nu-i fi și tu unul din ăia care…?

— Ba, chiar din ăia! Ce n-ai băgat încă de seamă?

— Ptiu! făcu nenea Iancu scuipând gros. Să-ți fie rușine că o mai și spui.

— Sufletește, Iancule, sufletește, ca toți poeții lirici, căci poezia lirică fără durere nu se poate.

— Așadar, când iubești nu cauți satisfacția ci suferința?

— N-o caut; vine. Din satisfacție nu ies poezii ci copii; ea nu mi-a fost dată mie ci lui Lache. Aceasta-i răzbunarea lui asupra noastră.

— Și atunci ce faci în fața femeii, pe care o iubești?

— Ca toți poeții: reacționez emotiv. Îngălbenesc, roșesc, îmi pierd cumpătul; departe de ea mă zbucium: e prea frumoasă și eu prea urât; e prea sus și eu prea jos; e prea tânără și eu prea bătrân; îmi creez mereu dificultăți: e prea bogată, e prea cinstită, își iubește prea mult bărbatul, nu pot călca legile prieteniei; într-un cuvânt, scrupule morale, cazuri de conștiință. Mă pun să-i scriu, rup scrisorile – dacă ajung în mâini streine? Sufăr de insomnie; îmi pierd nopțile făcând poezii; deger prin fața ferestrelor, de mă ia la ochi și domnul Ghiță Preda; mă îndoiesc, interpretez fiecare gest, îmi zic; acum e momentul și apoi amân, nădăjduiesc și deznădăjduiesc… În timpul ăsta, sătulă de atâta așteptare și șovăire, doamna visurilor mele se aruncă, poate, în brațele unui ofițer de roșiori, care nu-i face poezii, nu suspină, nu degeră pe la ferestre, nu se îndoiește de sine și care, când vrea să fie poet, privind la lună plină, îi spune cu mâna pe gâtul iubitei: „uite, dragă, ce frumoasă-i luna, parcă-i iapa mea de la regiment”.

— Fie, măi, că urâtă meserie mai aveți și voi poeții, dădu din cap compătimitor Caragiale.

— Meserie? Spune-i blestem, că doar nu suferim ca să scriem poezii, ci scriem pentru că suntem făcuți așa și pentru că lirismul iese din zbucium. La curtea unui dinast din Sicilia, un poet se îndrăgostise de o sclavă, pe care tiranul nu voia să i-o dea cu niciun preț; într-o zi, pe când stăteau de vorbă, din odaia alăturată se auziră deodată suspinele de voluptate amoroasă ale femeii iubite; nebun de durere, poetul se repezi cu pumnii spre ușa ferecată, în timp ce tiranul își freca mulțumit mâinile:

— Suferă, poete! Așa se scriu poeziile frumoase!

Poezia lirică este expresia unui sentiment nesatisfăcut, și acum judecă-mă, dar înțelege și măreția tragică a destinului nostru.

Caragiale tăcu câteva clipe, apoi emoționat:

— Mă luași de departe, mă abrașule, dar tot te-am înțeles. Vino să te pup, și-l sărută în plină uliță, sub un felinar.

Scrutând pe urmă întunericul cu bănuială:

— De ne vede cineva, ne crede beți!

Rămase puțin locului; își scoase apoi batista de-și șterse o lacrimă din colțul ochiului.

Stânjenit, reluă:

— Să nu crezi, mă, că de emoție, că oricât le-ai ticlui tu ca la carte, nu plâng eu de atâta lucru. De frig, mă; bătu-l-ar nevoia de frig. Că tu nu vezi ce ger e, și noi stăm de vorbă ca geanabeții despre artă și despre legile creației, ba ne mai pierdem vremea și cu femeile, noi, care suntem scriitori, mă, oameni subțiri, mă: unge-mă și freacă-mă, unge-mă și freacă-mă. Arta e lucru de preț, mă, că iese din vâlvătaia asta dinăuntru. Ce știu gușații ăștia de literatură? Ei cred că a scrie înseamnă a te așeza numai la birou, și gata poezia, gata piesa! Scriitorul sufere, mă…

Și apoi, brusc, fără demarcație sigură între parodie și sinceritate:

— Ce-ai zice tu, dacă până una alta, ne-am îneca suferința într-un vinișor chihlimbariu de la Duro? L-am descoperit ieri. E mai tare decât Lacryma Christi ¹ , mă, ceva nemaipomenit.

— De ce nu, Iancule? dacă zici tu, încuviință Eminescu, uitând de toate.

— Atunci să o apucăm pe aici că e mai pe aproape…

Cotiră pe strada Academiei, în timp ce Caragiale bombănea, ca pentru dânsul:

— Arta e cevașilea, mă… e lucru subțire, mă, mătasă, mă… ceasornicărie de precizie, mă… unge-mă și freacă-mă!… Unge-mă și freacă-mă!…