IX

Numai când se văzu în ulița întunecată și rece, poetul căpătă sentimentul realității. Fusese calm, își adaptase situația unei situații universale, citise episodul din Infern cu o prezență de spirit aparent calculată, pe când, de fapt, fusese reflexă, fără participarea conștiinții. Automatismul femeii putea fi normal întrucât i se impunea o situație, la dansul însă nu; gestul presupunea o inițiativă momentană, dacă nu și viziunea clară a consecințelor lui. Nu era totuși așa. Ieșit din atmosfera ei și readus la realitate de vântul rece de decembrie, abia acum își dădu seama de situație. Nu-și premeditase gestul, desprins dintr-însul ca un fruct, natural; lunga lui obsesie găsise scăpare într-o sărutare, căreia, de la început, conștiința de sine și mustrarea de cuget îi dăduse o aparență de imaterialitate; expirase de cum se înfăptuise. Intuiția actului reținut o avusese din chiar momentul producerii lui; pentru a o masca, se refugiase, probabil, într-o amintire literară și își încadrase fapta în seria situațiilor istorice similare. Cu toată dulceața otrăvii ce-i umbla încă prin vine cu cât se depărta și se zgribulea în paltonul ros, repulsia pentru ce făcuse se preciza ca adevărată încheiere a discuției cu sine. Veneau scrupulele: intrase într-o casă respectată; se știa prețuit de toți și îi stima pe toți; găsise un cămin, un mediu intelectual, în care poezia lui trezise vibrații adânci: lauda reținută și circumstanțială a lui Maiorescu, entuziasmul Mitei, bătaia cordială pe umăr a doctorului și curiozitatea imitativă a lui Baby, pus și el pe poezii. Cu ce-i răsplătea? Se gândi și la Veronica; nimic nu-l obliga față de Micle și șapte ani legătura lor fusese platonică. Alta era situația actuală: totul îl împiedica de la o atitudine echivocă. O sărutare, plecată din reflexe, putea fi uitată; nu era un act ireparabil… Ce-i rămânea de făcut? Nu va mai veni în Batiște; și nici nu mai avea nevoie să o vadă; îi simțea prezența în toate fibrele; chiar acum, când îl biciuia vântul, în trupul ostenit și strâns de frig, el adulmeca limba de foc a unei călduri interioare, după cum în spațiile tuturor gândurilor dușmane constata continuitatea prezenței ei imateriale dar tutelare… Nu dorea mai mult. Se mulțumea să o poarte într-însul, difuzată ca o licoare impalpabilă ce-l amețea și-l transpunea într-un perpetuu extaz invizibil altora; se surprinse mergând într-o cadență vioaie în care-i bănuia prezența. Pe Calea Victoriei, prin dreptul casei Oteteleșeanu, zări departe silueta masivă a lui Caragiale.

În dialectica lui sufletească polarizată, când spre remușcarea faptei, când spre dulceața amintirii, ar fi voit să fie singur și mai ales să nu-l întâlnească pe Caragiale, în care totul se înfățișa sub forma gratuității pornită din capriciu. Cu dânsul se putea discuta orice, dar, din lipsă de rezonanță sufletească nu i se puteau face spovedanii sentimentale. Rezerva firească a poetului se ciocnea întotdeauna de brutala lui luciditate, ce nu cruța nimic și pe nimeni. De aceea, la crize sufletești, prefera să-l ocolească. Încerca tocmai să apuce la dreapta în jos, pe lângă Teatrul Național, când auzi de departe un categoric:

— Stai!

Trebui să se oprească.

— Să nu miști un pas la dreapta ori la stânga!

Nu mișcă.

— Bine, mă, credeai că ai să scapi așa ușor? Unde te scoborai pe aici? Nu cumva…?

— Fii pe pace.

— Atunci?

Poetul îngăimă ceva, și-i întoarse apoi întrebarea:

— Dar tu?

— Eu, răspunse Caragiale, mă duc unde te duci tu. După felul cum pășești văd că nu ești grăbit, iar eu nu-s grăbit niciodată. Vrai să te scobori?… Ia-o înainte și te urmez ca o umbră chiar și în infern.

Nu mai putea scăpa. Se scoborâră pe Matei Millo, o luară la stânga, pe Brezoianu, în colțul bulevardului se încălziră la soba unui vânzător de castane; suflară apoi în pumn și își umplură buzunarele; porniră pe Elisabeta. Discutară de toate; vești și impresii de la redacție, chestiile de la ordinea zilei, problema evreiască mai ales; se legară de „ciocoi”. Trecură la teatru; Caragiale îi povesti subiectul unei comedii, în amănunte, replică cu replică, jucând-o ca un actor. Eminescu îl ascultă cu interes iar când isprăvi de povestit îl întrebă:

— Când te pui s-o scrii?

— Ce să scriu?

— Piesa…

— Care piesă?

— Piesa, pe care mi-ai povestit-o…

Caragiale izbucni acru:

— Bine, mă, dar geanabet mai ești! Dacă ți-am povestit-o, ție, ce să o mai scriu? Și apoi și tu crezi că așa se scriu piesele?…

Era replica obișnuită și tragedia intimă a acestui om de mare imaginație cheltuită în vorbe, ce se trudea totuși atât cu scrisul. Trecu la alte subiecte; la fiecare doi-trei pași se oprea, gesticula, imita în ton și în mișcări pe cineva, în timp ce poetul mergea grăbit.

— N-o tot lua înainte, că tot acolo ajungem amândoi și ar fi păcat să ajungi tu cu câteva minute înaintea mea.

Eminescu trebuia să se întoarcă îndărăt. Vorbiră, firește, și de femei. Poetul, exaltat, ca de obicei; i se abătuse în deosebi, să-i laude rolul de inspiratoare în creația artistică și, pe când vorbea se gândea la Mite, a cărei prezență o simțea risipită în el.

Brutal, ca totdeauna, Caragiale interveni gutural:

— Femeia e mamă de familie; n-are ce căuta în viața profundă și cu atât mai puțin în procesul de creație al artistului.

Se opri o clipă la un smârc acoperit cu o pojghiță de gheață, pe care o sparse violent cu bățul:

— Conștiința creatoare este o apă limpede; când își vâră în ea femeia degetele înmănușate sau inelate, apa se tulbură, planurile se frâng și imaginile reflectate se strâmbă. Iată rezultatul intervenției ei.

Apoi brusc, fără nicio pregătire, cu cinismul lui obișnuit de a-și crede îngăduit să pună nume și ființe de carne pe idei abstracte și sentimente.

— Ascultă, mă, dar cu nemțoicuța ta ce mai e?

Eminescu se feri un pas îndărăt:

— Ce nemțoicuța?

— Aia… dar ce te prefaci, mă? Nu cumva crezi că nu se știe?

— Ce se știe?

— Știe toată redacția și toată cafeneaua.

— Ce știe?

Caragiale nu dădu îndărăt; nu era omul măsurilor pe jumătate.

— Fiindcă îți ascunzi capul în nisip, ca struțul, îți voi spune; de cine e vorba: e vorba de domnia-sa doamna Mite…

Poetul rămase ca și cum s-ar fi prăvălit peste dânsul un zid de casă. Nu găsi nicio replică, niciun cuvânt, în legătură cu o întrebare atât de neprevăzută. Se întoarse puțin spre dreapta și arătă cu mâna:

— Eu mă duc pe aici…

— Hai, mă, într-o simigerie, că am dat de una, la Chirică, foarte bună, căută să-l îmbune Caragiale.

Eminescu nu-l auzi: porni pe unde arătase cu mâna, adică spre o casă mare, cu o mișcare atât de hotărâtă, că păru că ține să treacă prin zid. Trebui să se întoarcă îndărăt; o luă pe Schitul Măgureanu, urcă și intră în Cișmigiul troienit. Vântul sufla printre copaci și spulbera zăpada înghețată. De cum făcuse câțiva pași se simți ușurat; îi trecuse mânia. Pasionat numai pe principii, mâniile lui adevărate rămâneau abstracte chiar când se raportau la oameni; printr-înșii violența lui țintea să ajungă tot la idei. În relațiunile zilnice îngăduia aproape orice; mâniile treceau repede. Prin dreptul lacului își regretă purtarea față de Caragiale; uitase de indiscreția și cinismul lui. Analiză situația: „dacă într-o discuție cu totul teoretică, asupra femeilor, a pomenit de Mite, nu e vina lui ci a mea, se gândea el. Prezența ei imaterială în mine trebuie să fi fost atât de puternică, încât a sfârșit prin a se materializa și exterioriza. Chipul mi l-a văzut, cu siguranță, în ochi, iar numele l-a auzit rostit de buzele mele mute.”

Își trecu mâna rece peste față, ca și cum ar fi voit să oprească în loc subtila fluorescentă a sufletului ei ce-l aureola…

Nu știa ce aflase Caragiale, din redacție și de la cafenea și ce adăugase el singur cu presupunerea lui iscoditoare, dar de acum nu mai avea nevoie să presupună; gestul lui de bruscă plecare îi trădase existența rănii mai mult decât orice mărturisire; se spovedise fără să vrea. Gestul nu-l luminase, de altfel, numai pe Caragiale ci-l luminase și pe dânsul mai mult decât sărutul însuși; violența lui reflexă de a-și apăra taina sentimentului său îi dovedea tăria. Pornise de lângă Liceul Lazăr și se îndreptase să iasă din Cișmigiu prin intrarea nordului; o ceață deasă se lăsă pe neașteptate peste copaci și înveli totul într-o scamă neagră. Din lac distinse doar luciul gheței; o ținu mereu spre nord.

Când ajunse la poartă băgă de seamă că se afla tot la punctul de plecare; se învârtise pe loc. I-ar fi fost ușor să apuce pe bulevard, dar se încăpățâna să străbată Cișmigiul. Nu se întrebă de ce anume; știa doar că trebuie să iasă prin intrarea nordului. Porni din nou la drum cu sentimente de explorator polar, ori de navigator hiperborean; nu se mai gândi decât la ținta ce-și pusese, străbătu cărarea tăiată frust între mormane de zăpadă, trecu peste pod și ajunse. Nu fusese prea greu. Dar n-apucă bine să se dezmeticească și se văzu pe Batiște ca la o ultima Thule; numai atunci înțelese că steaua polară ce-l călăuzise prin zona de îngheț și de ceață a Cișmigiului fusese Ea. Nu se întrebă ce căuta acolo; simțise totdeauna nevoia de a trece prin fața casei femeii iubite, ca s-o vadă ieșind sau intrând, ori numai la geam, când n-o putea întâlni altfel.

Nu asta îl aducea acum. Abia plecase de la dânsa și ar fi putut rămâne, dar nu voise; ce căuta deci? Din locul lui cum îl zări domnul Preda îl salută pe nume.

— Vă salut, domnule Eminescu. Vă duceți la domnul doctor?

— Nu, mormăi el, stânjenit de întâlnire și apucă înainte ca pentru un scop anumit; la prima stradă, pe dreapta, se trase după o casă, de unde, prin ceața subțiată urmări mișcările gardistului; domnul Preda se hotărî să facă o inspecție și pe la cârciuma Vânătorului deșirat.

Îndrăzni atunci să iasă din ascunzătoare și să treacă pe dinaintea casei; nu ținea să fie văzut; nu ținea nici să vadă; ceața îl învelise de altfel, în scamă. Storurile de la geamuri erau trase; se aflau încă înăuntru în birou. Evocă scena sărutului; era însă prea recentă și trecerea timpului n-o limpezise încă; îi reveni atunci o scenă de acum câteva săptămâni, cu o intensitate, pe care n-o simțise atunci; senzațiile lui creșteau, de obicei, în amintire și deveneau mai precise decât în timpul percepției lor.

Era după lecție; ședeau în fața focului, când intrase deodată în birou Baby cu o cutie subsuoară; îl ocolise în fugă de două ori și se oprise apoi, suflând greu, pe genunchii lui.

— Baby, îi spuse el, luându-l în brațe, ai văzut tu flăcările deasupra comorilor?

— Nu. Dar tu le-ai văzut?

El răspunse râzând:

— Nici eu; ai să înțelegi mai târziu că poeții pot vorbi de ceea ce n-au văzut.

— De ce flacără mă întrebi?

— De flăcările ce aleargă deasupra comorilor pe câmp. Când ocoleai prin întuneric în jurul mesei, părul tău auriu alerga la fel.

Copilul se uitase la el, mirat, fără să înțeleagă.

— Ce imagini frumoase ai totdeauna, când vorbești cu copiii, îi spuse Mite, mișcată.

— Ascultă, Baby, o întâmplare din timpurile de de mult, pe când nu trăia nici mama, nici eu, nici nimeni dintre noi toți de acum. Într-o cetate mare, care ardea, era și un copil mic ca tine; taică-su cu toți ai casei se pregăteau să fugă de prăpăd, dar bunicul, un moș de peste o sută de ani, nu voia să se urnească; spunea că dorește să moară acolo, și numai dacă o face Dumnezeu vreo minune, avea să plece și dânsul. Abia a vorbit și, iată că-n jurul părului copilului s-a arătat o flacără, de s-au speriat cu toții și au început să alerge care încotro să aducă apă ca să-i stingă focul. Când colo, ce să vezi; locul nu ardea, uite așa ca părul tău; lumina, dar nu ardea.

Vorbia și se uita când la copil, când la părul aprins al femeii. Copilul se gândise puțin neîncrezător:

— Mare minune! Nici focul de la artificiile pomului de Crăciun nu arde.

El încuviințase râzând:

— Așa e. Tu nu crezi în minuni.

Mite intervenise și ea:

— Pe vremea aceea, nu era pom de Crăciun și nici foc de artificii așa că tot minune rămâne. Copilul nu păruse convins. Venise cu o cutie de pietricele și voia să înalțe un castel împreună cu nenea Mihai.

— Lasă-l în pace, îi spuse sever Mite.

— Atunci ajută-mă tu.

Răsturnase cutia cu pietre colorate jos pe covor.

— Vino, mami.

Spontan, ea se așeză pe covorul persan; trupul mic și fin cizelat se desfăcuse arc și îndoindu-și un picior sub dânsa șoldul se rotunjise sub satinul rochiei de casă, întinsă; reflexe de foc i se jucau în părul incendiat, se prelungeau apoi pe linia pură a gâtului descoperit și mai mult pe haina trasă în jos și se furișau și în sânul dezvelit până în rădăcină; el privea lacom plastica încordată a femeii.

Atentă la pietrele ce se suprapuneau, Mite clădea și, cum nu se gândea că e observată, gestul părea simplu și natural. O văzuse arcuită la lumina focului; când o va vedea tot așa de arcuită, goală, încolăcită în jurul lui? Își alungă imaginea…

Se mai plimbă de câteva ori prin fața casei; se opri apoi la pândă pe maidan și, pe urmă, mai departe, lângă biserica din colț, ca și cum din fiecare punct de observație i s-ar deschide o perspectivă nouă și ar avea altă senzație; se hotărî în sfârșit, „cea din urmă oară”. Numai când luminile de la ferestrele de la stradă se stinseră și viața se retrase în camera de culcare din fundul curții – își spuse că venise, în adevăr, momentul plecării. Ce căuta el prin strada înghețată la o oră atât de târzie?

Își aminti că, după ce o sărutase, luase hotărârea să înceteze lecțiile; să nu mai calce pragul casei din strada Batiște. Revenit la locul crimei, își mărturisi că nu era în stare s-o facă. Nu era, de altfel, nici cuminte. Ce aveau să zică doctorul, Maiorescu, lumea? Brusca lui dispariție avea să fie și mai comentată decât venirea lui stăruitoare.

Era nevoie de mai multă discreție; va veni tot mai rar, până ce, la urmă, de va fi nevoie, nu va mai veni de loc; numai așa dispariția lui va părea normală. Acum, la început, sub pretextul activității suplimentare la ziar va dispărea o săptămână.

— Azi e joi; pe joia viitoare își spuse privind încă o dată spre casa în care avusese atâtea emoții și se îndreptă spre maidan.

Ieșind încălzit de la Vânătorul, în vremea aceasta, domnul Ghiță Preda dădu cu ochii peste un om ce voia să se dosească pe maidan.

— Anafura lui de individ, bombăni el scoțând la repezeală țignalul.

Fluieră. O luă apoi în goană „la fața locului” și-i căzu în spate. Speriat, poetul se întoarse cu fața spre dușman.

— Dumneavoastră sunteți, domnule Eminescu! Nu v-am recunoscut. Scuzați, vă rog, mormăi încurcat gardistul.

Stânjenit, poetul își înfundă pălăria pe ochi și își văzu de drum fără nicio vorbă, în vreme ce, din ceață, domnul Ghiță Preda se uită după dânsul, dând mirat din cap:

— Uite, măi!