XII

Se trezi în ulița rece și tot nu-i venea să creadă că ceea ce văzuse cu propriii lui ochi fusese aievea. Procesul lui sufletesc își urma cursul obișnuit. Nu era o femeie ci o ființă de basm; o vedea sus, imaterială, în aureola frumuseții sale, pe un tron înalt de trandafiri, iar el jos și mizer. Cum îndrăznise să-și arunce privirea spre o ființă atât de pură? Se simți năpădit de o tristețe de moarte, o sfâșiere în fața unei fericiri imposibile; se închipuia mic și se credea umilit; îl apăsa o nemulțumire de sine, o scârbă de întreaga lui ființă, sub toate raporturile.

Poet!… Vânturător de vorbe goale… slugă la boieri; mai rău decât Nusăm Cucoș, gospodar la casa lui. Redacția?… Cafeneaua? Îi era silă de ele… fum, camarazi triviali. Mizerie. Dacă ar da boala peste dânsul, n-ar avea o sută de lei în buzunar ca să se îngrijească. Gândul îl fulgeră deodată cu ascuțimea unei senzații inedite: să muncești o viață întreagă și să n-ai o sută de lei puși deoparte! Viață e asta? Țară e asta? Dreptate e asta? Se căută nervos prin buzunare; cincizeci și șapte de lei. Atât. Era de treizeci de ani și nu avea mai mult de cincizeci și șapte de lei! Cum nu plătise chiria pe luna din urmă, de murea mai rămânea și dator. Dar nu putea muri. Ca să moară, îi trebuiau haine negre; morții nu se îngroapă altfel… și el nu le avea.

Râse; își spuse spasmodic: „nu pot muri! Sunt nemuritor! Mizeria mă conservă în viață”. Se gândi apoi la poezie; îl invadă amărăciunea. Poezie? Iluzie, nebunie; adunare inutilă de cuvinte – de imagini… Câți o înțeleg? Cui folosește? Trezise oarecare admirație – dar platonică, verbală, ineficace. I se recunoștea de unii talent – dar talentul nu trebuia să-i dea scriitorului putința unei vieți omenești? „Talentul cu dumnealui și situațiile cu noi” păreau să spună chiar și cei ce-l lăudau și ar fi trecut peste dânsul fără nicio considerație. Și cu dreptate, căci, la urmă, ce e talentul? Cine l-a văzut? Cine l-a cântărit? Talentul e o ficțiune, pe când diplomele sunt o realitate, garantată de mai multe iscălituri oficiale. De aceea îl și dăduse afară cu umilință și ocară din micile slujbe, în care fusese numit. Mai rămâneau… gloria, reputația, satisfacția de a fi cunoscut.

Se strâmbă amar. Unde-i gloria să o pipăie? La cafenea, din zece scriitori strânși la o masă, cinci pretindeau că n-are talent, doi că e o simplă creatură a junimiștilor, unul se ferea de dânsul de teamă să nu-i ceară ceva cu împrumut; al zecelea îl admira pentru că-i lăudase și el cândva o poezie. Gloria la cafenea e contestație, ură sau admirație cu reciprocitate; în stradă, în public, în lume, jos o masă de analfabeți, sus o pătură suprapusă, străină de tot ce se scrie în românește, își aminti brusc de o scenă din vacanța trecută. Pe un amurg frumos de toamnă, se afla într-una din mahalalele Botoșanilor, invadată de grădini, încărcate de roade. Dintr-o cârciumă ascunsă în pometuri și flori ieșise deodată pe poartă un domn bine îmbrăcat, rumen, plăcut altfel la înfățișare dar beat, care ridicase brațele în sus spre dânsul și exclamase îngălat:

— Frumos e dom’le, pe aici, pe la dumneavoastră la Botușeni!

Respiră adânc mireasma pământului violet și moale, a ierbii înalte.

— Aer, dom’le! Nu ca la noi la Ieși… Am fost eu în multe locuri, dar ca pe aici, pasă!

El tăcuse.

— Nu știi dumneata, dom’le, unde stă profesorul Ghețu?

— Nu știu.

— Da’ de ce nu știi? Nu ești de pe aici?

— Așa și așa…

— Cum așa și așa? se ițise brusc omul pus pe ceartă. Ce fel de vorbă e: așa și așa?

— Oprește-te, dom’ Mitică, se auzise deodată un alt glas din poarta pe care ieșiseră încă trei oameni beți, tovarășii de chef ai lui dam’ Mitică; se apropiaseră împleticindu-se:

— Oprește-te, dom’ Mitică; dumnealui e de ai noștri, dar stă acum la București. E dom’ Eminescu. Mă prezint: Pânzariu, zise el, întinzându-i o mână umedă.

Tăcere.

— Pânzariu, de… mă cunosc toți în oraș. Noi știm cine ești mata. Respect!… Vezi, dom’ Mitică, dumnealui e scriitor…

— Cum scriitor?

— Scrie… Uite așa (făcu țuguind mâna) scrie tot ce se întâmplă pe aici pe la noi… prin mahala. Las’ că știm noi, dom’ Eminescu. S-a auzit și pe aici.

Ceilalți trei îl îngânară în cor:

— Am citit scrierile matale.

Îndulcit, la despărțire, dom’ Mitică îi declara sentimental cu mâna pe piept:

— Cum să nu știm noi cine-i dom’ Eminescu. Apoi, acasă la Ieși, am tăte cărțile matale… Nevastă-mea le citește în fiecare zi.

În nevoia de a se umili, îi trecu prin cap o idee ciudată; râse diabolic; își va face dovada. Pe Scaune, în dreptul unei case boierești, în poartă, un colonel, gata să plece, se uita bănuitor la cer. Se apropie de dânsul:

— Domnule colonel, mi s-a spus că pe aici pe aproape stă Mihai Eminescu. Nu știți dumneavoastră unde?

— Avocatul? făcu, îndatoritor, colonelul.

— Care avocat?

— Avocatul Emil Mihăilescu cu trei case mai înainte, tot pe dreapta.

— Nu, scriitorul Mihai Eminescu.

Colonelul dădu din umeri și-și văzu de drum; n-auzise de dânsul. Înverșunat se adresă și altor trecători, aleși după categorii sociale și vârstă, un domn bătrân, o doamnă tânără, un licean, un funcționar comercial; n-auzise nimeni de dânsul. Atunci unde e gloria căreia artiștii le jertfesc realitățile vieții? Reputația literară este născocirea câtorva zeci de oameni de cafenea, unde se otrăvesc cu alcoolurile bârfelii, se invidiază și se înțeapă ca aricii strânși la un loc.

Cu astfel de gânduri întunecate, ajunse în dreptul locuinței sale din fundul Caimatei. În curte, beznă și troiane de zăpadă neridicată; zăpada violată de murdării domestice; vântul fluiera răgușit prin pridvoarele ruinate. Se poticni pe scara ruptă; în cerdac tot vânt; nimeni în jur; baba Luța dormea departe; cofeiul de apă înghețase în tindă; în fundul sălii înguste o gazorniță afumată fumega. Se plecă să nu se lovească de prag; în odaie frig și duhoare. Adulmecă; după sobă se aflau rufe murdare uitate acolo de două zile de baba Luța. Le luă în brațe de le aruncă în odaia cu boarfe în dezordine; deschise fereastra ca să lase să intre aerul rece; cel puțin să nu mai miroase. O închise apoi și se așeză la masa de brad; nu izbutise încă să aibă un birou; nici foc în sobă nu i-ar fi stricat. Căzu cu capul între palme și se adânci în mizeria existenței lui; își aduse apoi din odaia de alături o oglinjoară crăpată, de se privi: nebărbierit. De ce nu se bărbierise când știa că merge ia dânsa? Cravata destrămată, cămașa țârâită de baba Luța, în dreapta lângă guler; gulerul slinos. Se lovi cu pumnul în cap și gemu. Avea în buzunar cincizeci și șapte de lei; de ce nu-și cumpărase o cravată, un guler, o cămașă? De ce nu se răsese?

Se compară: ea albă sub lumina policandrelor, strălucind de briliante și safire, și el murdar, neîngrijit. Îi fu silă. Toată tragedia lui vestimentară îi reveni tăios în minte; de abia acum o simțea. Nu se mai gândi la epocile de lipsuri, ori de rătăcire cu trupele de actori, ci la epocile în care avea cu ce trăi. Niciodată nu fusese îmbrăcat pe de-a-ntregul; când avea haine noi, n-avea pălărie; când avea pălărie nouă, n-avea ghete; când avea ghete, n-avea cămașă curată; când avea cămașă îi era cravata destrămată; totdeauna i-a lipsit ceva; totdeauna s-a temut de o privire stăruitoare îndreptată asupra lui, ca să nu descopere o ruptură, o pată, o necurățenie. Fusese o dată invitat la masă la Lascăr Catargiu, care-l prețuia și voia să-l cunoască mai de-aproape. Se îmbrăcase îngrijit, cu jachetă nouă, cu tot ce avea mai curat; în drum se oprise câteva minute la Hugues, unde, la o masă, se nimerise Goicea, un ziarist acru. Cum aflase unde se duce, îl măsurase de sus în jos, îl privise stăruitor și dăduse din cap sceptic și cu dispreț. „E invidios” își spusese el. Peste doi ani îl întâlnise la un colț de stradă; știa că înnebunise; în adevăr, pe un frig înțepător, cu pălăria în mână, el bălăbănea din cap, vorbind singur. Căutase să-l ocolească, uitându-se în altă parte, când se auzise strigat pe nume:

— Treci mândru pe lângă mine și te faci că nu mă vezi? Te duci iar la Catargiu? Hai? De aia ești, poate, cu nasul pe sus? Ascultă, măi poetule, dacă te duci la dânsul, schimbă-ți cravata, că aia de atunci era ruptă, să nu ne faci de râs pe noi ăștia, care nu mâncăm pe la mărimi.

În sminteala lui, nebunul își mai amintea de cravata lui, din pricina căreia, se vede, îl măsurase și-l privise cu dispreț; nu i-o spusese atunci, dar se răzbuna acum. Un val de sânge i se urcă în obraz. De ce se lăsa în starea de părăsire de sine? Atâția oameni mai săraci decât dânsul, se purtau îmbrăcați cuviincios, pe când el nu putuse, nu izbutise nici chiar când încercase. Nu avusese niciodată o legătură cu vreo femeie, fără neliniște și teamă; haina era descusută subsuoară; ciorapii puteau fi rupți și rufăria neprimenită. Se reținuse de atâtea. Ori numai din panică. Deși simțea dureros privirea oblică îndreptată asupra manșetei rămasă fără buton sau asupra gulerului, părea nepăsător față de dezordine. De unde-i venea atunci nepăsarea? Nu-i lipsea nici simțul demnității personale, nici facultatea înregistrării tuturor jignirilor aduse, ci numai putința reacțiunii în planul existenței materiale. Primenirea rufăriei, grija hainelor, curățenia strictă a corpului, i se părea a reclama o multiplicitate de sforțări, de care nu se simțea în stare; buna lui voință parțială și oarecum teoretică, nu mergea până la combinarea sforțărilor în vederea unui scop unitar; îi lipsea întotdeauna ceva și absența unui singur lucru legitima prin logica ei și alte absențe; căderea unui nasture, de pildă, legitima căderea mai multora; prezența unei pete scuza pe cea a mai multora. Incapacitatea de reacțiune provenea din convingerea metafizică a lipsei de sens a oricărei sforțări susținute. Mare sau mic, prețuit sau disprețuit, spilcuit sau dezmățat, primenit sau nu, la ce bun? Distincțiile sunt iluzorii, satisfacții mărunte. „E un nepăsător” îl judecau cei din jurul lui, pe când el era doar un resemnat, din incapacitate de reacție. Îl călcaseră atâția în picioare; îi contestară și dreptul la o bucată de pâine.

Deși rămăsese, în aparență, indiferent, suferea totuși de inferioritatea, în care se vedea. Acum în noaptea rece, în mizerul decor al vieții lui, suferea în deosebi; îl strivea contrastul dintre idolul făurit de propria lui imaginație și trivialitatea existenței lui. Din puținele elemente ale decorului văzut, din tulul albastru, din broșa de safir, din vălvătaia părului auriu, din pielea albă întrezărită până în depărtările intime, imaginația lui crease o ființă distantă, învăluită într-un nor de mister, de puritate ce nu-și putea scoborî ochii spre dânsul. Cum să reacționez ca să o câștig? Cu ce să înceapă? Totul era de făcut. Nimic în chilia asta nu era la locul lui… Se gândi cu amărăciune la Nusăm Cucoș, la figura lui speriată, când îi văzuse dezordinea din casă… și cum îl declarase brusc în „domnu’ Eminovici” din „conul Mihăiță”… Se mai gândi și la propunerea lui de a-i găsi o gospodină; ba îi și oferise pe duduia Olimbia, fata coanei Cleopatra, Hopuleasa, de, văduva dascălului de la Sf. Ion. De la o fereastră cu mușcate, poate ca ea și visa la dânsul, gata să-i deretice prin casă, să-i facă ordine în lucruri, în viață. Încercă să și-o închipuie. O vedea galeșă și codană, subțirică și încondeiată… Dar ce departe era!… Cât de complicat i se părea totul! Câte sforțări trebuiesc pentru a împlini ceva, pentru a muta un lucru din loc – dar încă pentru a descrie gestul uriaș, care să-i schimbe așezarea vieții lui pulverizate din lipsa voinții. Cum să facă fericirea altuia, când el nu și-o putea face pe a lui? Ridică mâinile cu desperare, și se prăbuși plângând pe canapea…