XIII

În ochii măriți la început ai poetului, Mite citise o admirație, ce nu-i putea încăpea, ca un pian cu coadă, care nu intra pe ușa prea mică a salonului; numai cu greu izbutise să o vâre întreagă în toată splendoarea frumuseții și a înălțimii ei dislocată de rochia lungă și de spaima frenetică a ochiului lui. Se bucurase; femeia dintr-însa se deșteptase în toate instinctele de cochetărie și de vanitate… Vorbise volubil, căutase să se apropie de dânsul, cu cât se străduise cu atât buzele îi rămăseseră mai închise și ochii se încărcaseră de o tristețe ce creștea ca o pânză de ceață. Nu înțelesese de ce extazul atât de vizibil întâi se prefăcuse în melancolie; nu pricepea că cu cât era mai frumoasă cu atât se depărta mai mult, cu atât devenea mai inaccesibilă. Când voise să-l mai rețină ca să i se dea prin parfumul cărnii ei, refuzase, și se grăbise să plece; dacă nu înțelegea încă motivul unei atitudini ce i se părea ciudată, prin intuiția ei de femeie, înțelegea totuși că punctul de plecare al bucuriei și durerii lui se afla într-însa; că în ochii ei albaștri își găsea climatul sufletesc…

Impresia o avusese mai demult, dar întâmplarea de acum o convinsese și o umpluse de unda unei mari bucurii; imprecis încă, sentimentul ei începu a se întări și el; îl iubea, negreșit. Ar fi voit să rămână, să nu se mai ducă la serată; să facă focul în soba stinsă și să-și ia lecția obișnuită de limba română, alături de dânsul, ca să-i simtă frumusețea, a cărei conștiință și vanitate i se treziseră acum brusc – dar simțea că el n-ar fi voit; darul îi era nefolositor. De ce nu voise?… Se intimidase, probabil; se considera mulțumită și cu această biruință.

Cu mintea plină de vuietul scenei trăite plecă la legația americană. Mister Schuyler era un bărbat la vreo cincizeci de ani, americanul clasic, zvelt, atletic, cu ochii albaștri, cu obraji roșii și fragezi, cu dinți solizi, cu mișcări sportive. O primi fără să se sperie, și se aplecă să-i sărute mâna cu gestul de a respira o floare; admirația din privire își șterse repede senzualitatea într-un omagiu curtenitor. Mister Schuyler era un prieten al casei. În afară de câțiva diplomați, mai erau și Maiorescu, Carp și Teodor Rosetti. Așezată lângă american, ea privi circular la bărbații în smoking și la femeile în decolteu; ochii tuturor se concentrau spre dânsa; privirea consilierului de legație german, von Gablitz, i se păru, în deosebi, împlântată pe linia sânului despuiat. În atmosfera de dorință, simți o ușoară amețeală, întoarsă repede spre melancolie. Pentru întâiași dată, de când îi cunoștea, i se întâmpla să-și amintească de dânsul printre străini: în larma discuției vesele, în întretăierile de priviri ce o răscoleau și o învăluiau într-o plasă de senzualitate spirituală, ea se gândea, până la obsesie, la omul ce o privise o clipă cu extaz și apoi se întristase ca de o nenorocire.

În timp ce Schuyler o întreținea de ultimul concert al lui Coronini, absentă, ea își spunea: „E oare cu putință să-l iubesc?” N-o interesa concertul lui Coronini, nici politica lui Bismarck, asupra căreia Carp se dezlănțuise în paradoxe. O interesa numai absența lui.

Privi în jurul mesei, ca și cum ar fi vrut să-l descopere: dădu din nou peste privirea lui von Gablitz, dilatată și împlântată în sânul ei. Îi făcu plăcere; ar fi voit să i-o prindă în mână și să i-o ofere lui ca dovadă a prețuirii altora.

Fiindcă nu-l vedea și nici nu se putea gândi în voie la dânsul, se sili să aducă vorba de el. Își aminti de scena venirii lui și i-o povesti și lui Maiorescu din față. Mister Schuyler ascultă-cu politeță de gazdă:

— Eminescu? spuse el, gutural. Nu e tânărul cu fruntea frumoasă și cu figura inspirată, pe care l-am întâlnit la masă la dumneata?

Vorbele lui Schuyler o umplură de o satisfacție nemărginită; se îmbujoră de plăcere și de teama de a nu fi surprinsă în sentimentul ei. Îl întâlnise, în adevăr, o dată la masă la dânsa și nu-i scăpase figura în care se oglindea, deopotrivă și inteligența vie, dar și absența contemplativă; îi citise geniul pe frunte și inspirația în privire. I se păru atunci, brusc, că-l văzu intrând pe ușă ca Mântuitorul în chilia anahoretului, cu ochii profunzi, calzi, melancolici, cu fruntea largă, boltită, încăpătoare și dominând lumea asta de diplomați în haine negre și de femei decoltate, simple utilități sociale. Uitase cu totul de american, care o întrebă, placid:

— Mister Eminescu face poezii?

Mite izbucni ca din pușcă:

— Poezii, mister Schuyler! Cele mai frumoase poezii ce s-au scris în limba asta, căreia i-a dat un farmec și o dulceață unică.

— A-oh! făcu americanul curtenitor.

Ațâțată de răceala lui protocolară, Mite nu se mai putu opri:

— În afară de asta, e una din personalitățile cele mai puternice; are o mare cultură filosofică iar iluminarea patriotică îi dă vorbelor lui un accent de sinceritate profetică.

Americanul aprobă iarăși indiferent:

— A-oh!

Când i se păru că femeia își isprăvise entuziasmul, se întoarse spre dânsa:

— Desigur că mister Eminescu are o situație potrivită meritelor lui.

Mite îl privi aspru, cu o tremurătură nervoasă a sprâncenei drepte. Nu răspunse. De bună-credință, el stărui însă:

— E profesor la Universitate? E membru al Academiei? A fost membru al Guvernului regal? Are vreo însărcinare culturală?

Întrebarea ieși ca o sabie din teacă; fără nicio ironie, omul se informa doar.

— Nu-i nimeni profet în țara lui, scrâșni Mite printre dinții strânși.

Cum americanul nu păru totuși convins, ea izbucni:

— Nici Edgar Poe n-a fost, după cât știu, președintele Republicei Statelor Unite, ori măcar membru al Academiei federale din Washington!

Arătând apoi cu mâna spre masă:

— Pentru asta sunt buni dumnealor.

Americanul râse și, ca și cum ar fi primit o minge de tenis în piept, spuse:

— Very well!

Plecându-se apoi în gest de menuet:

— Versurile lui mister Eminescu trebuie să fie, în adevăr, foarte frumoase.

— De ce? făcu Mite, bănuind o ironic.

Curtenitor, americanul îi dădu replica:

— Pentru că frumusețea versurilor lui se oglindește în strălucirea ochilor dumitale, mistress Kremnitz.

Mite se descreți. Cum poezia lui mister Eminescu nu-l interesa, americanul prefera să vorbească despre concertul lui Coronini. O rugă deci să-i dea în traducere, o poezie a lui și crezu discuția închisă. Se porni apoi în considerații asupra artei lui Coronini cu amănunte tehnice; era violonist și avea teoriile lui. Mite nu-l asculta; gândul îl flutura tocmai asupra momentului apariției ei în toaletă de seară, în cadrul ușei, și a extazului cu care o privise, cu ochii dilatați, somnambulici. Mister Schuyler continua să se arate mai puțin mulțumit de Coronini decât anul trecut, când îl auzise la Viena. Mite tăcea; n-o interesa Coronini, n-o interesa nici concertul de anul trecut; n-o interesa nici mister Schuyler. N-o interesa decât el; ar fi voit să-l mai vadă intrând pe ușă. Mister Schuyler se obosise însă să vorbească singur, fără răsunet, și o întrebă dacă finalul Appassionatei nu i se păruse cântat într-un tempo mai lent decât cerca momentul.

În timpul acela ea își aminti de scena supărării lui Baby, când, după ce încercase toate mijloacele să-l împiedice de a pleca, începuse să-l bombardeze cu ce-i ieșea înainte, cu soldați de plumb, cu pietricele, ba și cu o cutie de culori, ce i se strecurase în buzunar, fără ca el să observe. Se gândea la surprinderea lui, când o va găsi și, neauzind întrebarea americanului, se porni pe râs.

Atins, Mister Schuyler o privi lung – dar ea continua; își dădea seama de situație, dar nu se putea opri, râdea mereu nervos. Când, în sfârșit, izbuti să se oprească, se întoarse, rușinată, spre american:

— Mister Schuyler, îți cer iertare. Ai înțeles, desigur, că n-am râs de întrebarea dumitale.

Americanul se înclină protocolar.

— Am înțeles, negreșit, că în momentul de față aveți alte preocupări.

Apoi, fin, ironic, se adresă lui Maiorescu:

— Excelență, data viitoare, când veți veni la legație, mi-ați face mare plăcere, dacă ați aduce și pe mister Eminescu, de care am auzit că e un mare poet.

Cătând la Mite, Maiorescu se învoi cu o ușoară ridicare din umeri, ca și cum ar fi voit să spună: „se și nimerește”.