XIX

— Lasă-mă să mă uit în ochii dumitale…

— Uită-te.

— Ce frumoși sunt!

— Sunt tot cei de ieri, răspunse ea cochet.

— Dar să nu crezi că vreau să mă uit mult în ei pentru că sunt frumoși.

— Nu cred nimic. Te întreb, totuși, de ce?

— Voiesc să mă uit cum te uiți la soare, lung, până ce nu mai vezi nimic precis.

— Nu înțeleg.

— Voiesc să mă uit în ochii dumitale atât de mult până te voi vedea dublu, triplu…

— A! îl întrerupse voios femeia. Nu-ți mai ajung așa acum sunt?… Vrai să mă vezi dublu, triplu… Imaginație de sultan oriental.

— Nu e asta… Uneori nu mai simt realitatea; totul îmi pare o proecție a simțirii mele; ca să mă conving trebuie să pipăi ca orbul; văd lumea cu degetele. Alteori, realitatea mă copleșește, mă obsedează; îmi pare trivială și excesivă, aș vrea să o spiritualizez sau măcar să o deformez. Mă uit atunci la un lucru, fix, până nu-l mai văd așa cum este; se dislocă, se descompune, se lungește și apare altceva decât este; ochiul izbutește să schimbe realitatea. Mă apucă o furie de a distruge materia.

— Cum?

— Prin contemplație – știu eu! Pentru mine e o problemă, cum iubirea, care e esența cea mai pură a ființei omenești, n-a izbutit să-și anuleze materia.

— În ce chip?

— Nu pot înțelege cum se iubesc oamenii prin organe și deci prin imperfecții și impurități.

— Cum s-ar putea altfel?

— Prin suflet, adică prin tot ce e nealterat în el. Împreunarea să nu se facă prin organele de evacuare, într-o promiscuitate jignitoare de funcțiuni, ci prin organele superioare ale facultăților intelectuale, iubirea să stea în împerechierea a două suflete ca două flori ce și-ar amesteca aroma.

Și câștigat de propria lui exaltare:

— N-ar fi mai bine să fim amândoi niște flăcări jucăușe și sa alergăm prin odaie unul după altul? Ne-am mângâia, ne-am săruta cu o pasiune de foc.

Ea trebui să întoarcă șirul vorbirii lui spre glumă:

— Nu. Știu ce ar fi atunci, dar văd că nu-ți mai plac așa cum sunt. Ai vrea să fiu o flacără de foc, un fel de frumoasă fără trup; ai ceva cu „trupul” meu.

El înțelese gluma.

— Ca să-ți dovedesc să n-am nimic, dă-mi voie să te sărut pe păr.

— Sărută-mă, dar nu-mi mai cere voie, îi răspunse ea izbucnind într-un râs ciudat, nervos.