XX

— Nu știu de ce mă simt totdeauna așa de singur.

— Nu-i măgulitor pentru mine…

— Nu m-ai înțeles. Dumneata ești dimpotrivă oaza mea.

— Adică?…

— Punctul de izolare în mine.

— Tot n-am înțeles.

— Fiecare din noi are nevoie de un loc de izolare în sine, un fel de incintă sfântă, unde nu ajung zgomotele de afară, larma vieții; e o pasiune pentru flori, pentru muzici, pentru orice artă sau o dragoste cum e dragostea mea pentru dumneata. De îndată ce sunt lângă dumneata totul a dispărut, mizeriile vieții, și politica și dușmanii și nevoile; mă simt într-un loc răcoros, ocrotit de mâini reci și de căldura prezenții dumitale… Dar ești așa de puțin cu mine; nu vrai să ne facem țigani și să umblăm cu șatra. Dumneata ești departe, inaccesibilă, cu legături înalte și la palat chiar. Când sunt singur, caut să mă încălzesc la gândul dumitale, dar nu izbutesc… nu mă pot apropia… ești departe… streină… sus.

— De ce mă vezi așa de sus?… Eu cred în geniul dumitale, și nimic nu e mai sus decât geniul… Cum aș dori să mă scobor ca să simți o dată că sunt lângă dumneata, mică și afectuoasă.

El clătină violent din cap.

— Nu asta vroiam să spun. Mă gândeam numai la singurătatea, în care trăiesc toți cei ce doresc absolutul ca mine. Nimic din ce e al meu nu e al dumitale, nimic din ce e al dumitale nu e al meu; nu ne putem contopi și totuși ținta iubirii e contopirea.

Ea tăcu; dădu totuși ușor din umeri, ca și cum ar fi voit să spună: „a cui e vina”?

Fără să vadă, el reluă ca pentru sine:

— S-ar părea că mai rămâne posesiunea fizică. Dar tocmai în ea se produce deziluzia cea mai mare, deziluzia tragică; în posesia fizică se exasperează și mai mult nevoia contopirii și se face dovada impenetrabilității absolute dintre oameni; fiecare e o imensă solitudine; astru condamnat să călătorească pe cer fără a se întâlni cu altul.