XVI

— Mite!

— A! făcu ea bucuroasă că-i spusese pe nume, fără să-i fi cerut voie.

— Mite, repetă el.

Ea îl privi ca îngrijorare.

— Pari tulburat.

— Sunt.

— De ce?

— Am avut o noapte de insomnie. Am eu de multe ori astfel de nopți, dar din alte motive; nici motivul ăsta nu este de altfel rar.

— Ce motiv? șopti femeia, trecându-i mâna pe frunte ca să-i alunge gândurile grele de copil.

— O tulburare metafizică.

Ea izbucni zglobiu:

— Nu ne ajung celelalte tulburări, ne mai trebuie acum și tulburări metafizice!

— Pentru oameni ca mine fizica și metafizica se confundă; nu știu deosebi visul de realitate și nu numai liziera tulbure a veghei ci în miezul zilei. Mi se întâmplă să mă îndoiesc dacă totul nu e cumva o halucinație a mea și să mă întreb dacă exiști în realitate ori ești numai proecția minții mele. Nu se pune chestiunea iubirii care iese din domeniul investigației omenești. Sentimentele sunt impenetrabile; nu le poți cunoaște. Sunt apoi și variabile; abia începi să crezi în existența lor obiectivă și ele se și schimbă. De aceea nu te întreb de mă iubești.

— Slavă ție, Doamne. Atunci ce mă întrebi?

— Te întreb dacă exiști.

— Vezi, asta n-o știu nici eu, glumi ea.

— Toată noaptea m-am chinuit cu întrebarea de exiști cu adevărat ori nu. Am venit hotărât să-mi faci dovada.

— Ce dovadă?

— Că ochii ăștia albaștri există, că părul ăsta blond e o realitate, că întreaga dumitale făptură atât de fermecătoare nu e o creație absurdă a minții mele…

— Fă dovada, spuse ea înveselită.

El îi pipăi ochii, fața, trupul, ca un orb ce ar pipăi clapele unui pian.

— Te-ai convins că exist?

— Da, dar nu-mi ajunge.

— Ce a mai rămas?

— Febra mea de astă-noapte cere mai mult. Exiști în adevăr; am pipăit, am simțit; ai contururi, ai suprafețe. Nu știu dacă ai și greutate! Dacă nu ești cumva o simplă linie, un simplu contur!

— Nu înțeleg.

— Obsesia mea îmi cerea să mă conving dacă ai și greutate.

— Și atunci?

— Uite…

Șovăi.

— Uite, aș dori mult.

— S-a împlinit.

— Da?

— Da.

— Așa pe neștiute.

— Nu pe neștiute pentru că am început să înțeleg.

— Îți mulțumesc. Uite ce e: aș dori să te iau în brațe și să te ridic în sus.

Îl privi liniștit:

— Ia-mă!

Se aliniase, drept, ca un soldat ce prezintă arma cu mâinile lipite pe trup, cu ochii închiși – în așteptare. El se apropie, o luă în brațe, voinicește. Era ușurică; o ridică în sus, cu mult deasupra capului lui, o ținu așa câteva secunde și o lăsă apoi ca pe un copil în fotoliul larg.

— Nu ești grea – atârni totuși.

— Te-ai convins că am și greutate, prin urmare exist. Ce-i dreptul, nu sunt prea grea, dar tot mai mult decât piuma al vento.

— Asta e nedumerirea și spaima mea. Ești așa de mică și fragilă… mâini… picioare… trup… figură… păpușă adorabilă… miniatură și totuși ce mare te simt în mine, ce puternică, ce uriașă, ce forță inaccesibilă, în fața căreia mă prostern.

— Ești un copil minunat.