XVII

— Mă iubești.

— Cred.

— Cât?

— Mult.

— Dar pe doctorul?

— E cu totul altceva. El e realitatea vieții; dumneata, un vis fermecat.

— Ai realizat armonia, unind visul cu realitatea.

— Poate. Te iubesc cu totul ce e nobil, ideal în mine, cum spuneai că trebuie să iubească o floare pe altă floare, ca pe o aromă a sufletului meu.

— Cum văd, mă înăbuși cu propriile mele cuvinte și imagini.

— Cred apoi ca mă cunoști destul de bine; știi că nu mi-aș putea călca jurămintele făcute și ieși din norma vieții mele. Îl iubesc pe Willy; îl iubesc pe Baby; respect cinstea și liniștea căminului, demnitatea femeii. Dumneata reprezinți altceva; nu ești o obligație, un jurământ; ești o mână invizibilă, pusă pe umărul meu; de când m-a atins, m-a cuprins o pace adâncă; tot ce-a fost tulbure în mine s-a potolit; trăiesc ca și cum aș visa.

El o privi lacom și recunoscător.

— Iată pentru ce, te rog să nu mă tulburi; iubirea ce o ai pentru mine e totul, dar doresc să rămână pură, ideală; să găsesc într-însa o mângâiere și un reconfort; nu voiesc să mă neliniștească, să mă smulgă de la datorie, să mă dezrădăcineze ca să nu mai pot sta cu fruntea sus între bărbat și copil; să trăiesc în minciună și spaimă… Nu… Nu.

Se apropie de dânsul pe scaun; îi trecu mâinile amândouă prin plete, cu sânii aproape goi sub nările lui pline de parfumul cărnei ei.

El tăcea copleșit.

— Am toată încrederea în dumneata; îți cunosc lealitatea. Făgăduiește-mi încă odată că…

— Jur.

Cuvântul căzu ca o lovitură de gong, sonor, solemn, lugubru. Femeia tresări speriată; se deslipi brusc, decepționată; se frecă ușor pe tâmple. O durea puțin capul.